A trecut un an de la o serie de articole din diverse publicații despre abuzurile în mediul universitar. Lucrurile încep să se miște, dar puțin și greu și pare că, cel puțin deocamdată, numai în universitățile cu profil artistic și nici acolo peste tot.
Acesta este al doilea episod dintr-o serie de articole despre reforma etică a universităților. Primul episod este aici.
Una dintre bazele abuzurilor în universități este fluiditatea granițelor între personal și profesional. Cadrul profesional nu e suficient definit, nu se prevăd niște reguli stricte care să îl configureze, să stabilească limitele și să sancționeze depășirea acestora. Dacă sunt astfel de prevederi, ele nu se aplică în practică. Când relațiile dintre cadrele didactice și studenți iau o turnură familiară, raportul de putere este dublat de atitudini amicale sau paternaliste, care permit abuzul.
Spre deosebire de Facultatea de Drept, unde după cum zice M., studentă, „e foarte mult formalism și nu există prea mult loc pentru relații personale între profesori și studenți. E și foarte multă lume”, la facultățile artistice relațiile între profesori și studenți sunt apropiate și nu rămân întotdeauna în sfera profesională. „Profii dau din banii lor să ajute studenții să facă spectacolul, decorul sau costumele, și se creează niște dependențe”, zice Miki Braniște, care face pare din conducerea unui grup de lucru privind etica și integritatea academică la UBB.
Ideea este confirmată și de actorul Doru Taloș, care conduce Reactor de Creație și Experiment și a început să colaboreze cu UBB astfel că are acum o dublă perspectivă, din afară și dinăuntrul școlii. „Se intră ușor într-o zonă de dirigenție paternă și apar derapaje. Vine într-o zi profesorul cu profiterol la școală, ce drăguț, mâncăm o prăjitură, și peste o jumătate de oră ceartă studenții pentru că au vorbit despre gresie și nu despre piatra cubică din Roma antică. Sunt zone gri care au legătură cu un soi de relație ce depășește mult ce ar trebui să fie relația profesor-student. Iese cu ei, «hai să mergem la Carrefour duminică», cheltuie 2.000 de lei cu ei și se creează o relație în care nu mai știi cine ce e, ce rol are. Și atunci te agăți de cineva, «de ce nu ai făcut asta, că eu uite câte fac pentru voi» sau «vă cumpăr eu tuturor costume din banii mei». Suntem la facultate, să cumpere facultatea, de ce să cumpere un profesor din banii lui (n.a. pentru că banii pentru producții întârzie) costume studenților? Lucrurile astea amestecate creează un teritoriu care permite abuzul, devin alunecoase, nici studenții nu mai știu ce să înțeleagă.”
„Ce predai, de fapt?” se întreabă Katia Pascariu, membră în grupul de etică al UNATC. „Predă o chestie clară astfel încât la final eu să știu: asta ține de meserie, asta nu, ține de prietenie, de colegialitate sau de relația student-profesor. Lucrurile trebuie separate și învățate din facultate și continuate mai departe, în meserie. Etica meseriei — e clar că ne lipsește asta. La unele facultăți ziceau să existe măcar regula asta, să nu mai rămână profesorul singur cu studentul. Ai de făcut lucruri unu la unu, nu rămâne studentul singur cu profesorul, mai vine cineva, un asistent, un preparator.”
Katia a văzut la One World România documentarul „The Yellow Ceiling”. În 2018, un grup de 9 femei au depus o plângere împotriva a doi dintre profesorii lor de la școala de teatru din Lleida, Spania pentru abuzuri sexuale care au avut loc între anii 2001 și 2008, când erau adolescente. A fost prea târziu. De frică, de rușine, pentru că le-a luat mult timp să înțeleagă ceea ce se întâmplase, plângerea a venit când cazul era deja prescris și a fost clasat. „În film, zicea o femeie că chestia asta, că limitele nu sunt clare în teatru, nu e adevărată. Simți foarte clar când e muncă și când e altceva, abuz. Una este spectacolul și altele sunt relațiile dintre artiștii care lucrează. Dacă spectacolul este cu nuditate, sex, violență, putem să repetăm numai dacă și noi, ca persoane civile, ne comportăm la fel? Pare că amestecăm planurile”.
Impunerea unor reguli atât de stricte, precum cea în care studentul și profesorul nu pot rămâne singuri într-o încăpere cu ușa închisă, a întâmpinat rezistență în universități. Marian Popescu spune că experiențele universitare pot fi diferite. „E recomandabil ca discuția între profesor și student, la orele de consultații, de pildă, să fie cu ușa deschisă. Aici, însă, ne izbim de realitatea arhitectonică a clădirilor numite universități: ele sunt mai mult închise, opace decât să primească cât mai multă lumină exterioară, să aibă spații de lucru și de întâlniri modulare, poli-funcționale, etc. Când am lucrat pentru prima oară cu studenții și studentele de la Actorie într-o sală cu doi pereți integral din sticlă, senzația a fost de libertate totală. La un moment dat am observat că de afară ne priveau câteva zeci de „spectatori”. Dar asta se petrecea în… Franța. La noi prevalează absconsul, misterul, sacerdoțiul, magia, „noi suntem excepționali”. Studenta M. concluzionează sec: „mentalitatea profesorilor e incompatibilă cu genul ăsta de normare”.
Lipsa delimitărilor între profesional și personal în relația profesor-student nu este o realitate doar românească. Katia Pascariu revine la „The Yellow Ceiling”. „Studenții nu conștientizează unele lucruri. Sunt chestii evidente și altele pe care, dacă nu îți spune cineva cum trebuie să fie, nu le percepi ca abuz. Fetele din film spuneau că făceau niște exerciții, simțeau că ceva nu e în regulă, dar se duceau seara acasă, primeau un mesaj Bravo, a fost foarte bine și ziceau că așa trebuie să fie. Sau era atât de carismatic profesorul, toată lumea îl iubea, încât fiecare se gândea că dacă zice ceva, îi face rău. Noi nu ne dăm seama când e un abuz. Nici părinții nu au instrumentele necesare ca să înțeleagă și să recunoască abuzul. Sau profesorul te amenință, «o să am grijă să nu fii primită nicăieri». Ești o tânără actriță, regizoare, îți zice un profesor asta, te intimidează. Și în film, femeile care au rămas în localitate și l-au denunțat pe profesorul abuzator erau privite de ceilalți ca fiind cele care au distrus școala. Eu sunt uimită că la noi tinerii artiști nu știu de Zholdak, iar dacă știu, știu numai ce spectacole intense face, nimic despre cât de abuziv e la lucru. Mi se pare că noi nu avem poziții nici când vedem un abuz, nici când știm de el.”
Pentru rezolvarea acestor situații, baza este normarea strictă și schimbarea mentalității și, prin urmare, a conduitei. „Una e protecția de intervenție și alta e protecția profilactică. Nu trebuie să aștepți să se întâmple ceva ca să intervii. Trebuie să creezi un mediu în care să nu se întâmple abuzuri, iar dacă se întâmplă, există regulamentul pe care îl aplici și abuzatorul este sancționat. Există senzația că toți studenții și toate studentele sunt de acord cu noi, dar nu e adevărat, depinde din ce medii vin, ce educație au, ce experiențe au mai avut. Unii tac de frică, alții pentru că nu identifică abuzul. Nu e ca și cum sunt cadrele didactice contra studenților. Sunt multe cadre didactice OK și mulți studenți care nu realizează abuzul. E un analfabetism comportamental. Dar dacă nu pui în funcțiune tot sistemul ăsta, cu educație, campanii de conștientizare etc., greul rămâne tot pe victimă.”
„Lumea e puțin temătoare”
Cum se poate găsi un echilibru între drepturile studentului și protecția profesorilor față de acuzații nefondate, care pot le aduce atingere reputației, chiar dacă își dovedesc nevinovăția? Acesta este motivul cel mai des invocat pentru a nu a actualiza codurile etice din universități. Marian Popescu crede că răspunsul e normarea conduitei. „Codul de etică și regulamentul de funcționare a Comisiei de etică trebuie revăzute periodic. Comisia de etică, prin lege, are această obligație fundamentală. În practică, asta se întâmplă rar. Din această cauză Codurile și carta universitară sunt prăfuite sau colaje după alte texte etc. Desigur sunt lucruri care pot fi preluate, dar esența unui Cod de etică e ca normele să reflecte o realitate, dar și să previzioneze o alta. Dar cei care sunt în aceste comisii au foarte rar vreo pregătire în acest sens. Universitățile nu pun în lucru, decât cu rare excepții, programe de formare etică și de integritate pentru propriul personal (didactic și administrativ). Sunt persoane cărora li se permite să facă sesizări repetate pe același subiect fără să probeze de ce o fac. «Denunțători» de profesie există, uneori sunt persoane care au un comportament tulbure în comunitățile respective. Asta arată încă odată de ce e necesară o altfel de recrutare a personalului didactic. Relația dintre student și profesor e una de încredere: proful știe (mai mult), studentul primește ce predă proful și are încredere că ce primește îl/o va ajuta să se construiască drept o persoană competentă într-o viitoare profesie. La prima fisură, repercusiunile privesc și pe alții. Apoi, probarea afirmațiilor («mi-a pus mâna pe umăr de mai multe ori», «mi-a spus că dacă nu mă culc cu el/ea, va avea grijă să...») e dificilă în funcție de contextul comiterii presupusei fapte, de martori, care sunt dispuși sau nu să vorbească, etc.”.
„Predă o chestie clară astfel încât la final eu să știu: asta ține de meserie, asta nu, ține de prietenie, de colegialitate sau de relația student-profesor. Lucrurile trebuie separate și învățate din facultate și continuate mai departe, în meserie. Etica meseriei — e clar că ne lipsește asta.” — Katia Pascariu, actriță, membră în grupul de etică al UNATC
Katia Pascariu spune că „frica lor e că vin toate fetele și zic că sunt abuzate”. Dar lucrurile pot fi rezolvate prin reguli, chiar dacă unele par intruzive, cum ar fi cele care ar reglementa modul în care se derulează repetițiile pentru spectacolele cu nuditate și conținut sexual în facultățile de teatru și film. Până la urmă, problemele de conduită pot afecta serios credibilitatea școlii, consideră Marian Popescu. „Natura relației de comunicare și de lucru între prof și student/ă ține, elementar, de stabilirea unor limite. Nu numai în domeniul universităților vocaționale. În funcție de caracteristicile culturii locului, de asumarea unor modele comportamentale (influențate sau nu de religie, de sfera publică), această relație e avută în vedere de structurile cu atribuții de normare, în cazul de față, ministerul de resort și diversele sale consilii consultative, universitatea, prin Carta sa și Codul de etică. Valorile care trebuie să prevaleze sunt Respectul și Încrederea. Se știe cât de prejudiciat este prestigiul unei universități, construit în timp, ani de zile, atunci când o vulnerabilitate etică sau de integritate apare în public. De aceea, universitățile bune sunt atente nu numai la a norma, ci și la a pune în lucru programe care să dezvolte cultura eticii și integrității academice. Mult, însă, ține nu numai de calitatea managementului universitar, ci și de cadrul legislativ care, la noi, din păcate, a avut, pentru învățământul superior, multe imperfecțiuni, unele majore și premeditate, privind etica și integritatea”.
Normarea strictă a conduitei în facultate descurajează comportamentul abuziv și din partea cadrului didactic, și din partea studentului. Acuzațiile rău intenționate, eventual repetitive, fără dovezi suficiente, care pot hărțui, intimida sau stânjeni acuzatul, pot fi sancționate printr-o procedură disciplinară împotriva reclamantului. Dar e important ca regulile să se aplice, iar la capitolul ăsta, stăm prost, și nu doar noi. Katia Pascariu dă exemplul cuiva care a lucrat într-o universitate franceză cu o echipă de femei, profesoare, care făceau parte dintr-o comisie ce sprijinea studenții care aveau probleme, spunându-le ce trebuie să facă, care sunt pașii de urmat. „Codurile și legile îi ajutau, cel puțin pe hârtie. Când era vorba de abuzatori studenți, se făcea ceva. Când era vorba de cadre didactice cu funcții mici, iarăși se făcea, dar cum trecea de un anumit nivel al funcției, cazul era respins, clasat. Se construia tot dosarul, fetele care reclamaseră erau deja într-o situație publică, că se afla. Dar de la un anumit grad încolo, abuzatorii nu mai pățeau nimic, se apărau între ei. Profesoarele au început să se simtă prost să se ducă la studente ca să le spună să denunțe abuzurile când știau că profesorii cu funcții nu pățesc nimic. Singura soluție e să meargă în justitie. Dar le trebuie un dosar beton. ”
„Studenții sunt un pic mai conștienți de drepturile lor”
Cazurile prezentate de presă, dezbaterile din universități, tema abuzurilor devenită publică au avut un impact asupra studenților, care sunt acum mai informați cu privire la edtica universitară. Miki Braniște crede că se vede o îmbunătățire, „dar nu pot să spun că e o schimbare masivă. Cred că în continuare trebuie să fie cât mai multe evenimente, inclusiv de popularizare a codului de etică, trebuie incluse niște ore speciale pentru asta la începutul anului universitar și pentru studenți, și pentru profesori. Sunt studenți care nu își dau seama de un abuz decât peste ani.”
Perspectiva este susținută și de Doru Taloș: „Studenții sunt mai conștienți de drepturile lor, au fost mult mai multe plângeri. Profesorii sunt mult mai atenți, unii dintr-o perspectivă critică, căci oamenii au opus rezistență. Sunt mai puține cazuri grave, dar au mai rămas. Au plecat cei care au avut mai puțină susținere, dar au rămas alții, mai ales în vârful puterii. Cred că e un proces, sunt oameni care vor să schimbe lucrurile, există și o rezistență la schimbare și nu știu cum vor balansa lucrurile la final. Sunt sesizări, cred că au fost tratate transparent, au apărut și înregistrări. La Cluj, cred că studenții știu acum cui să se adreseze”.
„Studenții sunt mai conștienți de drepturile lor, au fost mult mai multe plângeri. Profesorii sunt mult mai atenți, unii dintr-o perspectivă critică, căci oamenii au opus rezistență. Sunt mai puține cazuri grave, dar au mai rămas. Au plecat cei care au avut mai puțină susținere, dar au rămas alții, mai ales în vârful puterii.” — Doru Taloș, actor, cofondator Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca
La UBB funcționează și instituția Ombusdman care a soluționat unele cazuri. Miki Braniște exemplifică: „Abuz verbal la ore. Profesorul și-a cerut scuze, nu era prima dată când făcea asta. Calea procedurală acum pentru o plângere privind hărțuirea sexuală este așa: redactarea unei sesizări către conducerea facultății, care o redirecționează către comisia de etică. Sunt mai multe sesizări înregistrate, unele situații reale, altele un pic exagerate. Studenții își dau seama de drepturile lor, dar asta trebuie să vină și cu un set de responsabilități.”
Și la UNATC, studenții sunt mai informați, dar, paradoxal (sau nu?), au devenit mai reticenți să vorbească deschis despre problemele de la facultate. A. spune că „mulți studenți sunt demoralizați în sensul că momentan, neexistând consecințe reale pentru profesorii de la noi despre care s-a scris în presă, pentru studenții care au boicotat deschiderea anului școlar (n.a. din această cauză) și au vorbit despre asta, bullying-ul s-a agravat”. Perspectiva lui este susținută și de dorința studenților intervievați pentru acest articol de a-și păstra anonimatul. Informațiile despre drepturile proprii pot fi mai multe, dar teama studenților de a vorbi despre problemele lor a rămas.
Unde ar trebui să ajungem
Yuri Kordonsky este profesor de regie și, în acest an, șeful departamentului de teatru al Universității Yale din SUA. O discuție cu el clarifică destul de repede probleme care aici par insurmontabile. Conduita în campusul universitar, unde studenții învață și locuiesc, este normată strict, cu un capitol special dedicat hărțuirii sexuale, și fiecare membru al comunității universitare, student, cadru didactic, personal administrativ, știe ce are de făcut.
- Relațiile intime și sexuale între profesor și student „sunt serios descurajate, ca orice fel de relație în spațiul de muncă, cu un coleg sau cu un absolvent, care poate să aibă și 35 de ani. Relațiile sunt explicit interzise dacă profesorul are orice fel de putere asupra studentului. „Dacă ești studentă la clasa mea, o relație între noi este complet interzisă. Pentru că pot să te dau afară de la cursuri, să îți dau calificative proaste, te pot pedepsi, am instrumente asupra ta, sunt implicate relații de putere. Aș putea eventual să am o relație cu o studentă a Facultății de Medicină, dar chiar și așa, o astfel de relație este serios descurajată. Dar dacă sunt profesorul tău, sunt mentorul tău, dacă ești la programul meu, nu neapărat în clasa mea, dar în departamentul meu, atunci această relație între noi este interzisă. La fel este și în teatru. Dacă lucrez ca regizor, nu pot avea o relație cu nimeni din echipa mea, actriță, scenografă, personal tehnic, pentru că eu am putere asupra acestei persoane. Aș putea concedia această persoană. Asta este prevăzut în ghidul nostru, perspectiva este aceea dinamicii de putere între doi termeni.”
- Cursurile și atelierele de conduită sunt obligatorii. „Când studenții intră la facultate, au la început o săptămână în care primesc tot felul de informații și sunt multe ateliere despre politicile facultății, despre etică, în care învață cum să recunoască hărțuirea sexuală sau alte abuzuri pentru că unii nu știu să le identifice. De exemplu, o glumă proastă cu conotații sexuale despre cineva care nu este prezent este considerată hărțuire sexuală. La aceste cursuri, studenții sunt puși în diferite situații pe care trebuie să le recunoască și învață cum să raporteze abuzurile.”
- „Hărțuirea sexuală este verbală, abuzul sexual presupune acțiuni fizice, când cineva vrea să îmbrățișeze sau să sărute pe altcineva fără acordul explicit al acelei persoane. Totul este pe bază de consimțământ. Trebuie să fie doi adulți care își pot da consimțământul explicit pentru orice fel de relație. Asta este o regulă care nu exista acum 10 ani. Dacă sărbătoresc ceva împreună cu studenții și ne bucurăm de un lucru și în culmea entuziasmului vreau să îmbrățișez pe cineva, trebuie să întreb pot să te îmbrățișez? Dacă el sau ea spune da, sigur, atunci pot să o fac. Am consimțământul acelei persoane explicit. Asta e crucial.”
- După raportarea unui abuz, în prima fază se încearcă medierea, care se face de către un profesor desemnat special să medieze conflicte. Dacă lucrurile nu se rezolvă, sesizarea ajunge la o comisie, unde vor fi audiați acuzatul, acuzatorul și martorii, se va investiga incidentul și se va face un raport care va cuprinde decizia comisiei.
- Studenții au linii telefonice disponibile 24 ore / 7 zile pe săptămână unde pot raporta abuzuri și hărțuire sexuală. În funcție de gravitatea situației, dispecerii pot chema poliția sau poliția campusului, „pentru că avem propriul nostru sistem de securitate” sau pot să le dea sfaturi, cum se raporteze și cui.
- „Toți profesorii din școală au datoria de a raporta. Asta înseamnă că un student vine la mine în birou și vorbim despre repetițiile de ieri, au lucrat ceva material la clasă, Shakespeare, să zicem, și în timpul conversației, studentul menționează fără niciun scop că cineva a atins pe altcineva. Dacă eu aud asta și cred că a fost hărțuire sexuală, chiar dacă nu am fost acolo, trebuie să raportez. Nu este opțional pentru mine. Trebuie să-l opresc pe student și să-i spun: am auzit ceva care nu îmi place, mie mi se pare că este hărțuire sexuală. Dacă tu continui această conversație, eu trebuie să raportez ce am auzit. Asta chiar dacă studentul în cauză nu a făcut nicio plângere. Dar e responsabilitatea mea. Profesorii care sunt acum angajați în universitate trebuie să participe la ateliere, să fie instruiți, altfel nu primesc primul salariu. Am făcut acest lucru recent cu un profesor nou angajat. A durat trei ore instructajul. El trece prin diferite scenarii și e întrebat dacă crede că situația a fost, de exemplu, hărțuire sexuală sau nu. Vor să vadă dacă faci diferența în caz că ești martor la ceva. Sunt cursuri de formare obligatorii.”
- „Comisia de etică nu poate să stabilească dacă este o infracțiune sau nu, dar poate stabili dacă acea acțiune încalcă normele etice. De asemenea, poate stabili că Universitatea nu vrea să lucreze cu o persoană care încalcă acele norme etice. Aceste cazuri sunt dificil de dovedit, dar aici avem o infrastructură foarte mare și studenții sunt instruiți ce să facă, ce să spună, cum să se apere, ce e ok și ce nu. Și ei raportează dacă ceva e în neregulă. La repetiții, de exemplu, pot să spună că acel actor a atins o actriță. Și e posibil să li se explice că aceea nu este hărțuire sexuală, este doar o repetiție din scenă.”
- Nu există termen de prescripție pentru depunerea sesizărilor, ele sunt limitate de alte criterii – incidentul să se fi întâmplat în campusul Universității sau cel acuzat să fie membru la comunității universitare.
- Repetițiile scenelor cu nuditate și conținut sexual sunt strict normate.
Acest conglomerat de reguli stricte, obligatorii, ar fi catalogat în România de unii drept o limitare a libertății creatoare sau inconfortabil și restrictiv în procesul de predare. Kordonsky spune că libertatea lui nu este afectată de aceste norme și că unul dintre efecte acestor reguli este că în ultimii ani nu s-au mai înregistrat plângeri împotriva profesorilor, care și-au însușit normele de conduită, ci doar între studenți. „Este mai mult de lucru, durează mai mult, e un efort mai mare, necesită mai multă atenție, dar libertatea mea nu afectată în niciun fel. De exemplu, într-o producție cu conținut sexual, dacă ar fi vorba despre o limitare a libertății mele de creație, cineva mi-ar spune «nu poți face scena asta, trebuie să o tai». Atunci aș putea să spun că asta este o intruziune în libertatea mea academică. Dar nimeni nu spune să scot scena, ceea ce mi se spune este cum să o fac. Avem o procedură specifică despre cum se poate crea o scenă de acest fel, dar nimeni nu spune că nu o pot face.”
Ce trebuie să facă studenții
- să se informeze despre ce este un abuz (să verifice termenii și definițiile), care sunt prevederile codurilor etice și regulamentele universităților, procedurile de sesizare a unui abuz. Informațiile sunt sau ar trebui să fie pe site-ul universităților. Ele pot fi plasate în zone puțin vizibile – sunt puse la baza site-ului, ascunse în diferite secțiuni sau incluse în documente mai mari (de exemplu, în Carta universității);
- să participe la ateliere și cursuri de conduită etică sau să ceară facultății să le asigure astfel de cursuri;
- să reacționeze când comportamentul celorlalți, profesori, colegi, depășește cadrul etic, oprind acțiunea neconformă;
- să fie solidar cu victimele, să le susțină moral și în demersurile lor legale;
- să sesizeze structurile din universitate care pot soluționa astfel de cazuri;
- să își cunoască drepturile – de exemplu, dacă i se refuză depunerea unei sesizări pe motiv că au sesizat și alții înainte (caz real), să știe că are dreptul să depună acea sesizare. Mai multe sesizări arată dimensiunea cazului și îi dă o credibilitate mai mare. Refuzul de a înregistra mai multe plângeri despre același incident diminuează amploarea cazului.
VA URMA
Material realizat în cadrul proiectului „TRUST: Tineri responsabili pentru Universități Sigure și Echitabile”, derulat de Centrul FILIA în parteneriat cu ANOSR și Universitatea din Pitești, care beneficiază de finanțare prin Active Citizens Fund – Romania finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org.
Mai multe informații despre proiect disponibile la: www.centrulfilia.ro/access. Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă. www.activecitizensfund.ro
Disclaimer: în timpul realizării acestui articol, autoarea a devenit parte din Grupul de etică și integritate academică al UBB Cluj.
