American Independent Film Festival a luat decizia inspirată de a proiecta în deschidere „Red Rocket”, o ispravă plină de culoare venită de la Sean Baker.
Red Rocket începe după căderea din paradis: îl vedem pe Mikey Saber călătorind cu-autocarul, apoi luând la pas un peisaj industrial de urbe măruntă și împleticindu-se în fine pe veranda casei unde locuiește fosta-actuala nevastă. Bărbatul e cam julit la față și n-are asupra lui decât maioul unsuros de pe el și pachetele de bicepși pompați care lucesc în soare. Demnitatea e și ea uitată nu se știe unde, fiindcă în această primă scenă Mikey se face preș în fața soției, doar-doar se va putea adăposti sub un acoperiș provizoriu. Secvența dă tonul întregului film: Mikey o fi reușind el să obțină un deal cu femeia, dar trebuie să plătească prețul umilinței de toate clipele. Căci există un decalaj clar între modul în care acesta se percepe pe sine și modul în care o fac ceilalți – personaje și spectatori. Tot timpul Mikey va încerca să se mențină cu un pas în fața adevărului, dar noi vom fi aflat deja care-i treaba cu el. Din această zbenguială inutilă și înduioșătoare în tragismul ei, filmul extrage un comic cu-atât mai energic cu cât, în definitiv, Mikey Saber rămâne unul dintre cei mai atașanți protagoniști ai anului: aproape că ne vine să-l secondăm în procesul lui tot mai abracadabrant de negare a realității, în numele acestei iluzii pe care a construit-o cu migală de la început, orb în fața evidenței.
Mikey se descurcă – e genul de om care, cum-necum, cade mereu în picioare. Pentru el, e de neînțeles că lumea nu-i dă mai mult credit. Pentru lume, e de neînțeles cum reușește să scape cu viață din capcanele pe care tot el și le setează. Nu e limpede care-a fost viața lui înainte să înceapă filmul: el declară că a fost mare star prin industria porno din Las Vegas. La rigoare, poate să-și susțină afirmațiile cu două-trei videouri rătăcite pe net, în care se remarcă prin anumite calități fizice. Baker a avut dreptate să apeleze la Simon Rex, fost actoraș în industria X și prin seriale de duzină, pentru a-i construi o prezență acestui ratat simpatic, care visează la combinații chiar și-n fundul de lume în care a naufragiat. Rex știe să încaseze cu zâmbetul pe buze (a preluat această intuiție de la maeștrii burlescului), iar Baker știe să încadreze cu atenție pentru fundalul social (a preluat această preocupare de la neorealiștii italieni). Rezultă o imagine veridică despre viața într-un oraș mic (în general) și despre complicațiile sale particulare în epoca trumpismului.
Până acum, verva de desen animat a lui Baker nu prea mă convinsese. Găseam superficială și urâtă stridența cromatică cu care venea să-și tensioneze investigația conștiincioasă a periferiilor Americii. Toată această viermuială umană captivă într-o imagine suprasaturată, că-i vorba de Tangerine (2015) sau de The Florida Project (2017), mirosea cam tare a vrăjeală formalistă care fură ochiul, atunci când nu cădea în extrema opusă, a exotizării de dragul unor personaje radicale care să anime artificial lucrătura. Cu Red Rocket, riscul n-a trecut. Ba chiar s-a amplificat atât de mult, încât impresia finală e că Baker a sfârșit prin a se elibera de ezitări și a intrat cu bocancii pe terenul unei fresce de largă respirație, în care ceruri portocalii, replici barbare și existențe neînsemnate se văd prinse în hora unei priviri ironice asupra prezentului. Cum ar veni, dacă epoca e pornografică, atunci să ne afundăm până la gât în putregaiul lumilor uitate de mass-media, pe urmele unui pervers care îngroașă rândurile deposedaților. Nu m-aș grăbi totuși să-l cataloghez pe Baker drept artist angajat – căci parte din distracția genuină provocată de film vine mai cu seamă din contradicția acestui proto-reportaj care-și uită vocația pe drum și cade în enterntaiment uleios și cinic. E o dezinvoltură reală a mâinii regizorale aici – dezinvoltura de a observa candid naufragiul unui om și al unei comunități –, care merită apreciată în măsura în care declanșează o voluptate de a face ficțiune.
Mikey se-mprietenește cu un geek care se dă drept veteran al armatei în speranța unor obscure beneficii, dar mai ales pune ochii pe o minoră angajată la gogoșeria din zonă, pe care își pune în minte s-o ia cu el în industria porno. Filmul se-arată tot mai ireverențios și descreierat pe măsură ce minutele trec – dar există cu siguranță o doză de fascinație în formele de rău mici și mari pe care le presară în urma sa acest protagonist degenerat, care perpetuează formele de violență cu care el însuși s-a confruntat în viață. Altfel spus, cu-adevărat revigorant e tocmai contactul cu o mizanscenă care nu capitulează în fața juisării vinovate de teama unui moralism care să autocenzureze. Dimpotrivă, dacă e o lecție de învățat în aceste vremuri iuți cu interdicțiile de orice fel, atunci ar fi aceea a unei priviri care-și acompaniază personajul – și care grație acestei perseverențe întru prietenie reușește să transforme ura în materie sensibilă.
Acest bărbat micșorat de perspectiva cadrului, care pedalează pe o bicicletă ruginită, la apus, poartă o anumită frumusețe pe umerii săi. Ea nu vine atât din decorul artificial al societății postindustriale, cât din senzația că, în ciuda abandonului, o inimă palpită în spatele caselor dărăpănate înregistrate de aparat, după chipul acestui om fericit în nerozia sa. Rareori am văzut filme mai generoase în numele gestului gratuit: merită să ne amintim toate micile peripeții traversate de Mikey Saber (filmul cultivă o dramaturgie intensă a micro-evenimentului), acest magician al nimicului care va fi preschimbat pătura de jos a locului – drogați de pripas, tocilari nebăgați în seamă, muncitori din fabrică – în mase de manevră pentru un exercițiu grandoman, narcisic și fără nicio utilitate. Filmul încurajează lecturi multiple – nu trebuie decât să-i zgândărim puțin epiderma seducătoare de comedie fără urmări și ni se va revela în toată actualitatea sa terifiantă, care face ca lideri politici și oameni simpli să se poată recunoaște în tușele caricaturale ale acestui portretist fugace din adâncimile Americii.
