Provocați de Cărturești, inaugurăm o rubrică lunară în care vă povestim ce-am mai citit din librărie. În septembrie, dacă tot începe școala, am luat fiecare în rucsac câte-un roman pentru tineri adulți.
Dacă ne-apucăm direct să vorbim despre subgenuri literare cu nume ca sick lit, reality touch, techno thriller sau Christian contemporary, s-ar putea să ne pierdem în detalii. Ce e important de știut e că tinerii citesc. E drept, tinerii din România citesc cel mai puțin dintre toți cei din UE. În 2011, doar 38% dintre românii cu vârste între 25 și 34 de ani citiseră o carte în ultimul an. (În 2007, conform Eurostat, erau 46,4%). Dar tot erau cei mai activi la lectură din România, pe grupe de vârstă.
Știm de Harry Potter, Twilight și Hunger Games. Știm puține, însă, despre fenomenul literaturii pentru tineri (young adult fiction), dincolo de titlurile pe care le mai citesc pe furiș și adulții. Internetul ne învață că există o grămadă de categorii și subgenuri, mult mai multe și mai specifice decât cele câteva amintite la început. Editurile cu colecții dedicate și blogurile adolescenților români ne spun că nișa e importantă chiar și pe firava piață de carte de la noi.
Am vrut să aflăm mai multe, așa că ne-am documentat un pic – și-am pus și mâna pe cărți. Am descoperit că multe dintre ele sunt departe de frivolitatea pe care-ai fi tentat s-o asociezi vârstei. Vorbesc despre divorțul părinților, bullying, descoperirea propriei sexualități, violență sau dependență. Distopiile, poveștile de dragoste și genurile SF&fantasy sunt, evident, mereu la modă. Pe scurt, cărțile pentru tineri sunt despre tot ce vrei să știi când ai o vârstă cu -sprezece-n coadă – dar ți-e frică să întrebi.
Și dacă tot nu-ți vine să iei genul ăsta literar în serios, poate-ar fi bine să știi cum a apărut. Adolescentul a fost inventat în anii 1920, o perioadă în care din ce în ce mai mulți copii erau scutiți de munci fizice grele. Stăteau mai mulți ani în școală decât până atunci, iar vârsta măritișului sau a însurătorii începuse să fie împinsă până hăt spre 18-20 de ani. Nu prea se mai pomenise atâta libertate. Iar pentru că exista, adolescentului trebuiau să i se vândă lucruri anume gândite pentru el. Printre care și cărți.
Se scriseseră deja romane pentru tineri, semnate de clasici precum Dickens, Dumas, Twain sau Kipling, dar nu le pusese nimeni o etichetă de gen. Revoluția sexuală sfioasă a anilor ‘20 a căpătat proporții în ‘50-’60 și odată cu ea s-au înmulțit și titlurile devorate în mod special de tineri: De veghe în lanul de secară (J.D. Salinger, 1951), Împăratul muștelor (William Golding, 1954), Clopotul de sticlă (Sylvia Plath, 1963) sau I Know Why the Caged Bird Sings (Maya Angelou, 1969). Multe serii, ecranizări și controverse mai târziu, ajungem în zilele noastre, în care segmentul ăsta de industrie generează în SUA venituri nete de 27,78 miliarde de dolari (2015).
Acum c-avem contextul, să trecem și la texte:
Vassa și Noaptea, de Sarah Porter. Traducere de Mihaela Sofonea, Editura Nemira, 2017
Mi-a luat câteva pagini bune ca să-mi dau seama că Hei, știu povestea asta de undeva. Vassa și Noaptea a deschis un sertar ascuns din creierul meu de cvasi-adult și m-a aruncat înapoi în timp, la vârsta de șase ani, când înghițeam cărțile de basme una după alta și sfârșeam, destul de des, înfricoșându-mă a treizecea oară la „Vasilisa cea frumoasă”, care locuia aproape de-o pădure și avea o păpușică fermecată, iar în pădure trăia însăși Muma Pădurii, care mânca oameni, și într-o bună zi, Vasilisa a ajuns la Muma Pădurii și n-a fost chiar foarte bine. Sarah Porter ia basmul ăsta rusesc, îl bagă în blender-ul hip de literatură pentru adolescenți, și scoate un roman poetic și întunecat, care te ține agățat de umerii protagonistei lui, Vassa, o puștoaică din Brooklyn puțin mai singuratică. Sigur, nici Brooklyn-ul nu e chiar așa cum îl știm, pentru că se-ntâmplă destul de des ca nopțile să se lungească atât de mult, încât oamenii nu prea mai știu cum e să fie zi, iar un lanț de magazine de cartier prinde hoții, le taie căpățânile și le înfige în niște țepușe din parcare, ca să le dea un crunt exemplu celor necinstiți. Vassa ajunge, printr-o întâmplare nefericită, prizonieră a unui magazin BY, unde o bătrână creepy pe nume Babs o acuză de furt și e cât pe ce să-i taie capul, dar se răzgândește în ultima clipă și-i dă un răgaz de trei zile pentru ca fata să-și demonstreze nevinovăția.
Sarah Porter scrie pe site-ul ei „Realismul nu prea are sens pentru mine, găsesc mai mult adevăr în fantastic. (...) Trăiesc în Brooklyn, tărâm al misterelor, cu Tom, minunatul meu soț, și cu cele două pisici ale noastre, Jub Jub și Delphine.” Adevărul din Vassa și Noaptea e că viața poate fi uneori foarte întunecată și plină de primejdii, dar că există în noi un fel de stăruință foarte specială, care poate lua diverse forme, inclusiv aceea a unei păpuși fermecate :), și care ne scapă, în cele din urmă, de întuneric.
Sugestie de lectură: sub pătură, de pe la 8 seara până pe la 1-2 dimineața. Eventual fără veioză, doar cu lanternă. Cu cât e mai frig afară, cu atât mai bine. (Luiza Vasiliu)
„Când privi în jos, Noaptea își văzu propriii ochi țintuind-o. Doi ochi mari și negri, plini de stele. La început îi ignoră. Probabil că privirea aceea stranie era propria ei reflexie într-o baltă sau poate într-o oglindă spartă de pe stradă. Apoi observă ceva care îi stârni curiozitatea: ochii aceia erau plini de stele, dar constelațiile din ei nu îi erau familiare. Era ca și cum ar fi privit cerul de deasupra unei alte lumi.
Noaptea hotărî să investigheze. Își întinse tentaculele în întuneric pentru a cerceta straniul fenomen. Ochii se adăposteau, așa cum se întâmpla deseori, pe un chip uman, deasupra unui trup puternic de bărbat. Dar cum ar putea noaptea - o altă Noapte, diferită, de neînchipuit - să trăiască într-o altă ființă umană?”
Simon și planul Homo Sapiens, de Becky Albertalli. Traducere de Shauki Al-Gareeb, Editura Epica, 2017
În romanul lui L.P. Hartley The Go-Between, un puști simpatic și deștept, din a cărui perspectivă vezi toată povestea, aleargă mesager între doi îndrăgostiți a căror iubire e sortită eșecului. El e naiv și-un pic cinic, cât îi șade bine începutului de viață de adult; îndrăgostit la rândul lui; nelovit de viață; cu deprinderi de om mare și privire de copil. E cam ca Simon, din Simon și planul Homo Sapiens – cu diferența că Simon e mesager fără voie. La începutul acțiunii din romanul de față, protagonistul nostru, care trăiește o intensă poveste de dragoste epistolară cu un anume Blue (via email), e deconspirat de clovnul clasei, Martin. Martin îl șantajează cu publicarea unor screenshot-uri din mailurile lui de amor gay pe Tumblr-ul licelui. La schimb, șantajistul vrea ca Simon să-l ajute să se combine cu nou-venita populară Abby. Simon și Abby sunt colegi în trupa de teatru a școlii. (Iar pe Abby o place și Nick, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Simon, de care e îndrăgostită prietena lor comună Leah – complicații clasice, #ampățit, de viață la liceu.)
De fapt, parte din farmecul lui Simon…, dincolo de cinismul mixat cu naivitate al lui Simon, e acest #ampățit. Ai pățit să simți că nu poți să te-arăți lumii așa cum ești. Ai pățit zile stranii la școală, când toată lumea e cu ochii pe tine și ești arătat cu degetul la fiecare pas. Ai pățit prima beție și prima iubire, cu complicitățile și mahmurelile lor aferente. Ai pățit anticiparea și groaza primei dăți când vei face sex. Ai pățit încurcături – în funcție de vârstă, le-ai pățit în era social media, în care totul e pus sub lupă și de o mie de ori multiplicat, pentru că ce-i pe internet, fie că asta înseamnă mail sau Tumblr sau Facebook, trăiește doar 15 minute intense în ochii lumii, dar pentru tine nu moare, de fapt, niciodată.
Simon are umor și candoare; e vulnerabil și conștient de nedreptățile lumii rasiste și clasiste în care trăiește; e gay într-o familie liberală dintr-un stat conservator; e, cum bine spune cineva pe ultima copertă, personajul raisonneur de care te vei îndrăgosti, deși ți-e clar că nu ești genul lui. Simon… e un coming out – of age story, un gen în care sper ca adolescenții (gay și hetero) din România să aibă ocazia să citească din ce în ce mai des. Și și eu, la dublu vârsta lui Simon, ori de câte ori o să aud că s-a mai publicat așa ceva pe la noi, peste umărul lor.
Sugestie de lectură: Dacă poți să citești romanul în engleză, fă-o. Pun pariu că dacă știi limba atât de bine, o să simți sub textura traducerii în română glumele și jocurile de cuvinte din original. (Ioana Pelehatăi)
„De ce e hetero norma? Toată lumea ar trebui să se declare într-un fel sau altul și n-ar trebui să fie această mare chestie penibilă, indiferent dacă ești hetero, gay, bi sau ce-o-i fi. Zic și eu. (...) E clar enervant că a fi hetero (și, în aceeași ordine de idei și a fi alb) e norma - și că singurii oameni care trebuie să se gândească la identitatea lor sunt cei care nu se potrivesc cu tiparul ăla. Oamenii hetero chiar ar trebui să se declare - și cu cât le e mai penibil, cu-atât mai bine. Penibilul ar trebui să fie obligatoriu.”
„Dar am obosit să mă tot declar. Tot ce fac e să mă declar. Eu încerc să nu mă schimb, dar mă tot schimb, în toate-aceste moduri minuscule. Îmi fac o prietenă. Beau o bere. Și de fiecare dată, fir-ar, trebuie să mă prezint din nou universului, de la zero.”
Pecetea morții, de Veronica Roth. Traducere de Shauki Al-Gareeb, Editura Corint, 2017
O carte pe care nu e bine s-o începi dacă ești foarte mahmur - deși sunt convins că segmentul de public căruia îi e adresată nu are probleme din astea :) -, pentru că te bagă în hățișul unei lumi sci-fi unde durează ceva până descâlcești lucrurile. În centrul acestui hățiș se află planeta acoperită de zăpadă Thuve, unde persistă de multă vreme un conflict între doua națiuni: thuvesiții și șhoteții, primii pașnici, ceilalți violenți. La fel ca-n Star Wars, o forță nevăzută, numită aici „flux”, menține echilibrul universului și al vieții și le oferă indivizilor câte o abilitate deosebită („har-flux”), care îi poate ajuta sau nu. Pe de altă parte, deși toți au un viitor în această lume, nu toți au și un destin - fluxul îi „răsplătește” doar pe membrii anumitor familii cu destine - care sunt divulgate celor aleși în adolescență.
După o „scurgere” de destine la nivelul galaxiei, ies în față cele ale adolescenților Akos și Cyra - primul thuvesit, a doua șhotetă. Akos e răpit alături de fratele său și dus în lumea șhoteților, unde Cyra este sora dictatorului Ryzek - care vrea să cucerească lumea, cu atât mai mult cu cât propriul destinul îi spune c-o să cadă în mâna dușmanilor. Har-fluxul Cyrei e să simtă permanent durere și s-o transmită și altora, iar fratele ei folosește această „abilitate” drept armă împotriva inamicilor. Harul lui Akos e exact opusul, așa că băiatul e folosit pentru a alina agonia Cyrei. În cele din urmă, deși au o relație zbuciumată, cei doi adolescenți ajung să se ajute unul pe altul și să încerce să înțeleagă mai bine lumea pentru care au fost predestinați.
Veronica Roth, autoarea romanului, spune aici că povestea din Pecetea Morții e inspirată de durerea cronică din realitatea imediată a prietenilor săi, care s-au confruntat cu așa ceva ani la rând, în timp ce medicii o subestimau (în special dacă erau femei). „M-am gândit mult la ei, la cum durerea îți acaparează viața și îți limitează potențialul și la cât de greu e să găsești pe cineva care să ia treaba asta în serios.”
Sugestie de lectură: fără alcool, eventual cu niște David Bowie pe fundal. (Ionuț Dulămiță)
„Nu mă așteptam ca Akos Kereseth să revină, nu fără să fie târât cu forța. Însă, a doua zi dimineață, s-a înființat la ușa mea, cu un paznic care stătea cu ochii pe el la câțiva metri mai în spate, iar în mână avea o fiolă mare cu un lichid roșu-purpuriu.
- Domniță, mi s-a adresat el ironic. M-am gândit, de vreme ce niciunul dintre noi nu dorește să mențină un contact fizic constant, că poate ai vrea să încerci asta. E ultima pe care o mai am.
M-am îndreptat de spate. Când durerea atingea cote maxime, eu eram doar o adunătură de părți componente, gleznă și genunchi și cot și spinare, toate spetindu-se să mă țină dreaptă. Mi-am împins părul încâlcit peste un umăr, brusc conștientă de cât de ciudat probabil că arătam, încă îmbrăcată în cămașă de noapte la amiază, cu un manșon de armură în jurul antebrațului stâng.”
Jurnalul unui adolescent timid, de Stephen Chbosky. Traducere de Constantin Dumitru-Palcus, Editura Trei, 2013
La 15 ani, lumea poate fi înspăimântătoare și ai nevoie de un prieten - fie el și fictiv - căruia să-i scrii despre toate câte ți se întâmplă. Mai ales după ce un polițist te anunță că mătușa ta preferată a murit într-un accident de mașină, prietenul tău cel mai bun s-a sinucis, iar tu pășești pentru prima dată în holul liceului și nu găsești nicio cale să vorbești cu cei care trec pe lângă tine. Romanul lui Stephen Chbosky e un șir de scrisori pe care eroul Charlie îl adresează unui alt om care are bunăvoința să citească rânduri simple despre iubiri neîmpărtășite, ritualuri de familie cu traume ascunse și moștenite, prietenii care se sfârâmă cu două vorbe sau un gest nepotrivit și multe cărți care devin, pe rând, „cartea mea preferată din toate timpurile”.
Charlie e un observator desăvârșit, un wallflower care desface cu grijă interacțiunile din jur. Colecționează sfaturi, i se întâmplă lucruri, dar arareori își face curaj să participe. Îl paralizează stări îngrozitoare: dincolo de a-l încadra pur și simplu printre ciudații liceului, acestea îl duc uneori pe fotoliile psihiatrilor sau chiar pe paturi de spital. Vindecarea lui Charlie nu poate veni decât din trăiri brute care să redeschidă vechile răni și apoi să le cicatrizeze.
Chbosky a primit oferte pentru ecranizări la scurtă vreme după publicare. Autorul a preferat să lucreze în liniște la o adaptare potrivită, așa că filmul a venit abia la 13 ani după carte. Cu Logan Lerman, Emma Watson și Ezra Miller în rolurile principale, a fost parte - alături de Juno și Ghost World - dintr-o serie de filme despre lupte ale adolescenței.
Sugestie de lectură: Cu piesele celor de la The Smiths pe fundal. (Vlad Odobescu)
„Sam bătea cu mâna pe volan. Patrick își ținea mâna afară, pe geam, și făcea unde în aer. Iar eu stăteam între ei. După ce s-a terminat cântecul, am spus ceva:
- Mă simt infinit.
Iar Sam și Patrick s-au uitat la mine de parcă aș fi spus cel mai grozav lucru pe care-l auziseră vreodată. Deoarece cântecul a fost așa de minunat și cu toții am fost atenți la el. Cinci minute din viață au fost petrecute cu folos și ne-am simțit tineri într-un fel bun. De atunci, am cumpărat discul și ți-aș spune ce cântec era, dar sincer, nu e la fel decât dacă te duci cu mașina la prima ta petrecere adevărată și stai în mijlocul banchetei unei camionete, cu doi oameni de treabă, și începe să plouă.”
Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell. Traducere de Lidia Ionescu, Ilustrații de Mircea Pop, Editura Young ART, 2017
În ultimii ani, am tot dat peste studii care în primă instanță m-au făcut să râd: mulți copii britanici nu știu că laptele vine de la vaci (intuiția le spune că vine din frigider); mulți habar n-au că baconul are de-a face cu porcul; alții sunt convinși că roșiile cresc sub pământ și brânza provine de la plante; ba un procent bunicel de americani adulți au impresia că ciocolata e făcută cu lapte de vaci maro. Și tot așa. Dar după ce m-am oprit din râs, m-am și întristat un pic. Ne artificializăm așa de tare în orașele care înghesuie natura în parcuri din ce în ce mai meschine, că nici nu mai știm ce pierdem.
Familia mea și alte animale e, însă, antidotul perfect pentru oameni care și-au atrofiat relația cu natura. Iar pentru cei aflați încă în legături bune cu ea, e o scânteie care-ți dă super-poftă să te faci explorator chiar mâine dimineață. Cartea e povestea autobiografică a naturalistului britanic Gerald Durrell, care-și revizitează copilăria petrecută împreună cu frații și mama lui în Corfu, în anii ‘30, înainte ca turiștii să dea năvală pe insulă. E scrisă cu așa de mult umor și atenție tandră pentru detalii, cu-așa de multă curiozitate pentru lumea din jur și plăcere pentru cuvinte & povestit, încât aproape că luminează-n bibliotecă. Dincolo de personajele excentrice - printre care viitorul romancier Lawrene Durrell, unul dintre frații autorului -, fiecare cu obsesiile și pasiunile lor orbitoare, familia Durrell devine neîncăpătoare pentru toate animalele cu care ajung să-și împartă casa. Toate, de la țestoasa Ahile, la bufnița Ulise, cu personalități și istorii pe măsura numelor, sunt parteneri egali de aventură cu oamenii. Romanul a împlinit anul ăsta 61 de ani, dar e mai fresh ca oricând și păstrează ca-ntr-un muzeu viu nu atât începuturile unei cariere de cercetător al naturii, cât o bucurie de-a explora viața în toate formele ei. Tocmai de-asta e plin de culori, de parfumuri și de sunete, ca o vacanță perfectă, în care cunoști toate speciile de râs. Bonus: o traducere minunată și ilustrații asortate de Mircea Pop.
Sugestie de lectură: Dacă mai prindeți un colț de soare, undeva cât mai aproape de verdeață, ca să faceți niște observații live cu gâzele / păsările / orătăniile din jur. Dacă nu, merge bine și aproape de fereastră. Se poate citi între 5 și 100+ ani. (Andra Matzal)
„De câtva timp, mama spunea că ne invidiază pentru că mergem la scăldat ziua și noaptea, dar când am invitat-o să ni se alăture, replica ei a fost că-i mult prea bătrână pentru asemenea lucruri. Până la urmă, la insistențele noastre, mama s-a dus până în oraș și s-a reîntors cu un pachet misterios pe care îl ținea rușinată. Când l-am deschis, am rămas toți cu gura căscată. Pachetul conținea un veșmânt fără nicio formă, din material negru, acoperit de sus și până jos cu sute de volănașe, pliuri și cute. (...)
- Ce-i asta? întrebă în cele din urmă Larry.
- Un costum de baie, bineînțeles. Ce altceva v-ați închipuit că poate fi?
- Mie mi s-a părut că-i o balenă prost jupuită, mărturisi Larry, privind mai de aproape.”
Monștrii din oameni, de Patrick Ness - volumul final al trilogiei Pe tărâmul haosului. Traducere de Mihai Dan Pavelescu, Editura Trei, 2017
Sunt moartă după distopii, așa că atunci când am auzit de trilogia lui Patrick Ness, Pe tărâmul haosului, a trecut direct în vârful listei mele mentale de cărți pe care vreau să le citesc. În urma unui război cu o populație indigenă, coloniștii care urmau să fondeze orașul Prentisstown au fost atacați cu o substanță care a ucis toate femeile și i-a condamnat pe toți bărbații să trăiască într-un Vacarm constant. Ce este acest Vacarm? Un torent de gânduri ale tuturor oamenilor și animalelor din jurul tău, care te asaltează zi și noapte. Un fel de telepatie pe care nu ți-ai dorit-o niciodată. Todd, personajul principal, e cel mai tânăr copil din oraș. Tocmai când număra zilele până la împlinirea vârstei de 13 ani, la care băieții din Prentisstown devin bărbați, dă peste un vid – o zonă de tăcere completă. Ceva ce nu a simțit niciodată. Așa află secretul teribil al orașului și, într-un loc în care nu poți ascunde nimic de nimeni, trebuie să fugă pentru a-și salva viața.
De ce trebuie să citiți Pe tărâmul haosului? În primul rând, pentru că Ness îi imprimă acestei serii un ritm galopant. Uneori pur și simplu simți că nu poți citi suficient de repede ca să ții pasul cu acțiunea. Apoi, trilogia e de o profunzime psihologică surprinzătoare. Pe tărâmul haosului este un roman despre cum devenim ce suntem: prin alegeri. Ness surprinde modul în care facem alegeri chiar și-atunci când ni se pare că nu le avem, în care interacționăm cu o lume în care oamenii resping și se tem de ceea ce este diferit. O lume în care se răspunde la ură cu ură, chipurile pentru că nu există altă opțiune. Cam ca lumea noastră. În această lume, Todd ajunge să treacă de la a încerca încontinuu să-și justifice alegerile discutabile față de el însuși la a-și da seama că schimbarea începe cu el. Și, nu în ultimul rând, trebuie să citiți acest roman pentru a afla răspunsul la eterna întrebare: „Ce ar spune câinele meu dacă ar trăi într-un univers distopic și ar putea vorbi?”
Avertizare de lectură: ATENȚIE! A nu se citi în metrou. O să uitați să coborâți la timp, am pățit. (Ioana Leda Costea, traducătoare și cititoare pasionată)
„Suntem alegerile pe care le facem.”
„Alegerile pot fi incredibil de dure, dar nu sunt niciodată imposibile. A spune că n-ai de ales înseamnă să te eliberezi de responsabilitate, iar o persoană integră nu se comportă așa.”
„În lumea aceasta a insensibilității și supraîncărcării cu informații, capacitatea de a simți, băiatul meu, este un dar cu adevărat rar.
„Vacarmul e un bărbat fără un filtru și, fără un filtru, un bărbat e doar ceva haotic pe două picioare.”
