Între 9 și 18 iunie 2023 la Cluj-Napoca, la cea de a 22-a ediție Transilvania International Film Festival (TIFF.22) peste 200 de filme și evenimente așteaptă să fie descoperite.
Filmele sunt împărțite în cadrul Competiției oficiale și în competiția de documentare What’s Up, Doc?, în cadrul Focus Nordic, cu filme din 5 țări scandinave, în cadrul retrospectivelor Jean-Luc Godard și Sidney Lumet, la Zilele Filmului Românesc, în secțiunea Va urma (care cuprinde primele episoade sau sezoane complete ale unor seriale noi, prezentate în premieră națională) sau în cadrul competiției itinerante SMART7 care debutează în cadrul TIFF.22.
Programul este un vis pentru cinefili, un labirint de decizii luate cu un ochi la regizor, la sinopsis, la trailer și la recomandări, jumătate alegeri făcute cu mintea, jumătate cu intuiția, în economia de timp a fiecăruia.
Așadar ca să mai facem puțină lumină în labirint, am rugat doi scriitori, doi jurnaliști și un regizor să ne ghideze, prin filtrul lor subiectiv, în lista lungă de filme, cu trei titluri pe care ei le consideră de neratat la TIFF.22.
Ana Maria Sandu, scriitoare
Mereu mi-au plăcut proiecțiile în aer liber din Piața Unirii de la Cluj și de la Palatul Bánffy. E un fel de magie pe care o are ecranul asupra lumii și mi se pare o metaforă bună pentru arta filmului în general, indiferent de vremuri. N-aș rata, anul acesta, pentru atmosferă și potențial, Confort nordic care deschide festivalul. Un film în regia lui Hafsteinn Gunnar Sigurðsson, în care mai mulți suferinzi de aerofobie, încearcă să scape de frica de zbor.
Am o slăbiciune pentru François Ozon, ca pentru toți regizorii cu care m-am întîlnit prima dată la TIFF. Așa că aș fi în stare să ajung la cinema, după o noapte lungă, ca să văd recentul său film, Crima este a mea. Anii '30, o actriță netalentată, acuzată că a omorît un regizor de film. Sună suficient de catchy încît să vreau să văd ce face cu povestea asta.
Când am citit sinopsis-ul documentarului Insula, mi-am dat seama că am stat o vreme foarte aproape aproape de locul din Elveția unde își amplasează regizorul Tizian Büchi camera. Așadar, sînt foarte curioasă ce personaje și ce gen de observație intră în filmul lui. Familiaritatea cu un spațiu face lucrurile și mai provocatoare, pentru că vezi mai bine că obiectivitatea nu există, există doar un ochi care decupează lumea într-un fel extrem de personal.
Au fost ani în care am nimerit filmul cîștigător și m-am bucurat de fiecare dată de parcă ar fi fost premiul meu. Îmi place cum sună Unchiul (regia David Kapac, Andrija Mardesic). „Un unchi se întoarce plin de daruri din Germania pentru a petrece Crăciunul cu familia. Cu toţii se aşază la masă şi se înfruptă din bunătăţile specifice bucătăriei croate, dar iată că un smartphone începe să sune...”. Poate că, pentru cei născuți înainte de revoluție, va exista mereu un atașament pentru cadourile din străinătate, cine știe, poate e vorba despre o traumă istorică. Deci, clar, m-aș duce să-l văd. La același capitol, sentimental istoric, aș trece și filmul lui Tudor Giurgiu, Libertate, despre revoluție, degringoladă, speranță și absurd.
Cu siguranță, ca în toți anii, lista de filme ratate ar fi foarte lungă și cea de surprize la fel. Flerul și curajul lui Mihai Chirilov au influențat deja generații de oameni care vin la TIFF an de an, deci poți alege cu inima, nu doar cu mintea, filmele la care vrei să intri.
Cătălin Ceaușoglu, scriitor
Pentru mine, la cum arată programul, ediția de anul acesta a TIFF se anunță pur și simplu grozavă, una cum n-a mai fost de mult: close-up Godard, close-up regal Sydney Lumet (cu Pacino pe val după Nașul, în două din cele mai nebune roluri ale sale, cu 12 Angry Men și Rețeaua), focus nordic (dacă știți pe cineva căruia nu-i plac filmele nordice, vă rog, nu mi-l prezentați), documentare unul și unul, Geoffrey Rush, care, pe lângă că va fi prezent la proiecția Shine, ține și un masterclass, și o secțiune Supernova mai strălucitoare ca niciodată. Să alegi din belșugul acesta doar trei titluri e curată misiune imposibilă, dar am respirat adânc, am încercat să le ocolesc pe cele care vor ajunge aproape sigur pe ecrane sau în listele serviciilor de streaming, și am pus degetul pe:
Mangal (Brazilia/Argentina, regia Carolina Markowicz) - o familie săracă dintr-un sat brazilian acceptă propunerea faustică a unei asistente sociale de a-l găzdui pe capul unei rețele de trafic de droguri care se ascunde după ce și-a înscenat moartea. Comedie neagră, satiră socială, dramă familială, thriller, nu mai contează pentru că pe mine m-a câștigat de la descrierea intrigii. Dar dacă ar fi să mai adaug ceva peste cele de mai sus - este lungmetrajul de debut al regizoarei, iar debuturile au o energie specială de care e bine să te bucuri pentru că de obicei nu ține mult.
La drum cu mama (Islanda, regia Hilmar Oddsson) - pentru că nu rezist niciodată unui road trip movie, cu atât mai mult când șoferul este însoțit în călătorie de mama sa moartă, care continuă să-l judece de pe bancheta din spate. Nu știu ce să zic despre alegerea filmării în alb-negru, judecând după trailer îmi pare neinspirată, dar să vedem, pentru că trailerele au prostul obicei de a ne amăgi (deși, de obicei, o fac în sens invers).
Viza de intrare (Spania, regia Alejandro Rojas) - un cuplu tânăr, care vrea să înceapă o viață nouă în țara tuturor posibilităților, se izbește încă de la aeroport, după aterizare, de zidul opac al serviciilor de imigrare. Eu l-am ales pentru că din liceu, de când am citit Procesul lui Kafka, mă fascinează puterea implacabilă a autorității și felurile impersonale în care aceasta îi poate strivi mai ales pe cei mai puțin bănuitori dintre noi, cei care nu cred în ea, iar Viza de intrare pare să dețină toate ingredientele unei abordări proaspete a subiectului.
Elena Vlădăreanu, scriitoare și jurnalistă
Acesta va fi al șaptelea TIFF pentru mine și, ca idee generală, niciodată nu mă uit înainte pe program. Asta din mai multe motive.
În primul rând, pentru că până în TIFF de regulă mă preocupă alte filme și am de lucru cu alte filme. În al doilea rând, și poate ăsta e cel mai important, am micile mele ritualuri, de care am nevoie într-o perioadă în care realmente alerg între interviuri și vizionări și camera de hotel, unde editez pentru emisiunea Scena și ecranul. Printre aceste gesturi esențiale este să consult programul TIFF în fiecare dimineață la micul dejun, să decid ce și cum văd și cu cine aș vrea să vorbesc. Mai e ceva, de cele mai multe ori, văd filme împotriva curentului, nu merg să le văd pe cele care urmează să intre pe ecrane și nici pe cele pe care le laudă toată lumea, dar merg, de exemplu, la filmele pentru copii sau la documentarele despre mâncare (nu la alea cu bufet, că nu îmi permit) sau la filmele maghiare.
Anul acesta este o excepție și m-am uitat pe program. E primul an în care se întâmplă să fi văzut din filme. Ca idee, aș vrea să văd Carbon, în regia lui Ion Borș, film aflat în Competiție. Mi-ar plăcea să văd o comedie, așa cum am văzut anul trecut Coupez! la care am râs cu lacrimi – anul acesta sunt cinci în program, dintre care îmi face cu ochiul filmul grecesc Piatra neagră, regia Spiros Jacovides. Și, ca să închei, îmi propun să văd măcar câte un clasic restaurat, Godard și/sau Sidney Lumet, care sunt în secțiunea Close Up anul acesta.
Ionuț Mareș, critic de film
Iniţial am vrut să recomand trei titluri dintre filmele străine recente din program pe care am apucat să le văd deja. Să zicem Word World III, Tár şi All The Beauty and the Bloodshed, dar ultimele două au fost deja probabil bifate de mulţi cinefili. Apoi m-am gândit că mai bine ar fi două filme româneşti noi - Încă două lozuri şi Arsenie. Viaţa de apoi, plus hitul moldovenesc Carbon. Doar că ele nu prea mai au nevoie de recomandare. De asemenea, ar fi mers oricând ceva, orice, din retrospectiva dedicată lui Sydney Lumet şi, de ce nu, un Casablanca în Piaţa Unirii. În final însă am ales trei titluri din wishlist-ul meu: Fumer fait tousser (am lăsat titlul în franceză deoarece sună teribil de bine), pentru că Dupieux, The Kingdom Exodus, pentru că Lars von Trier, şi My Name Is Alfred Hitchcock, pentru că Mark Cousins. Şi un titlu absolut de evitat: Sparta, de Ulrich Seidl, pentru că suspiciunile din jurul practicilor austriacului şi pentru că e un film prost. [Filmul a fost retras din competiție]
Paul Negoescu, regizor
Cel mai fericit om din lume (The Happiest Man In The World, r. Teona Strugar Mitevska) Îl recomand pentru că e un film care te obligă la emoții puternice, fiind bazat pe povestea reală a scenaristei care a descoperit în timpul unui date că bărbatul de origine sârbă cu care se întâlnea era cel care a împușcat-o când era copil, în timpul războiului sârbo-bosniac din Sarajevo. Totodată, regizoarea filmului este cea care a regizat curajosul Dumnezeu există, numele Ei e Petrunya (God Exists, Her Name Is Petrunija).
Între revoluții (Between Revolutions, r. Vlad Petri) Nu l-am văzut, dar mă atrage demersul lui Vlad de a amesteca ficțiunea cu documentarul și de a crea o poveste fictivă folosind materiale de arhivă. Sunt curios cum se va juca cu convențiile cinematografice și cum le va reinterpreta.
12 oameni furioși (12 Angry Men, r. Sidney Lumet) Mi-aș dori să-l revăd, sunt curios dacă-mi va lăsa aceeași impresie ca după prima vizionare. Mi-l amintesc ca pe un film puternic, în ciuda mijloacelor minimaliste pe care le folosește.
Poza de deschidere este preluată de pe pagina de facebook a festivalului.
