Cred că eram prin clasa a X-a când profa de franceză a întrebat ce hobby avem, iar o colegă a răspuns „somnul”, și profa a urlat că a dormi nu e un hobby. În ziua de astăzi, eu aș răspunde „să pierd o oră pe Netflix uitându-mă la titluri, apoi o oră pe HBO Max făcând același lucru, și apoi somn”, 'cause browsing is exhausting.
Cu cât ieșitul în oraș devine mai prohibitiv pentru unii dintre noi, cu atât platformele de streaming câștigă teren. Nu mai spun cât de importante au fost aceste platforme în pandemie, eu una chiar îmi făceam griji că dacă s-au întrerupt producțiile n-o să mai am la ce să mă uit, iar asta îmi crea anxietate.
Și pentru că mă tot întreabă lumea „la ce te mai uiți?”, vin cu o listă personală de recomandări. Țin să vă avertizez că sunt fan true crime, așa că prefer serialele documentare celor artistice, ca să nu ne auzim vorbe dup-aia, da?
Succession (2018- , creat de Jesse Armstrong, HBO Max)
Iubesc serialul ăsta. Am ajuns să caut toate memeurile, să citesc toate articolele și să mă uit la toate eseurile video de pe YouTube despre Succession, iar coloana lui sonoră este mereu în căști. Obsessed much? Da! Pur și simplu nu mă pot abține, serialul ăsta este tot ce iubesc pe lumea asta: este shakespearean până-n măduvă și absolut contemporan, linia dintre dramă și comedie este aproape inexistentă, iar oglinda pe care o ridică în fața societății nu reflectă o imagine prea plăcută. Pe scurt, serialul este despre lupta pentru poziția de CEO a copiilor unui magnat american, Logan Roy, și efectele asupra vieților lor personale. Dar mai mult, este vorba despre traumele transgeneraționale, despre abuzul părintesc, despre incapacitatea de comunicare a unor oameni pe cât de bogați, pe atât de nefericiți.
Eu una încă nu m-am hotărât care dintre frații Roy sunt: Kendall, Shiv sau Roman, dar înclin spre Kendall. Voi?
The Way Down: God, Greed and the Cult of Gwen Shamblin (2021-2022, r. Marina Zenovich, HBO Max)
Când am văzut afișul acestui serial documentar, am crezut că e o caricatură a acestei Gwen Shamblin, cineva cu o asemenea coafură nu poate exista pe bune, nu? Cu atât mai puțin să conducă o sectă? Seria asta a fost difuzată inițial în 2 părți, mai întâi primele 3 episoade, și următoarele 2 după câteva luni, chestie datorată faptului că Gwen Shamblin a murit în timp ce se filma documentarul într-un ciudat accident de avion.
Așadar, Gwen Shamblin a crescut în sudul Statelor Unite, într-o comunitate Church of Christ în care femeile nu aveau voie nici măcar să deschidă gura în biserică, cu o mamă care insista să mănânce tot din farfurie. Când a crescut, a devenit dietetician și a creat o „dietă” ca să slăbești cu ajutorul lui Dumnezeu: de fiecare dată când ți-e foame, roagă-te, așa vei deveni mai slab și, evident, mai curat și plăcut în fața Domnului. De aici, nu a mai fost decât un pas să-și înființeze propria biserică, The Remnant Fellowship, care promitea salvarea prin slăbire în greutate și salvarea Americii (sudiști, deh!). Guess what? The Remnant Fellowship s-a transformat în sectă, iar poveștile celor care au părăsit-o se aseamănă cu toate celelalte povești de oameni care au fugit dintr-o sectă: spălare pe creier, bullying, shaming, corupție, tot ce vrei și ce nu vrei. Practic, ce mi-e o femeie lider de sectă, ce mi-e un bărbat, puterea ne corupe pe toți.
Alternativă: Keep Sweet: Pray and Obey pe Netflix (ăsta e de-a dreptul dureros de privit dacă ești femeie)
State of the Union (2019- , r. Stephen Frears, HBO Max)
Nu este despre starea națiunii, ci a mariajului, dar este cel mai ușor de terminat serial dintre toate din listă. 2 sezoane, 10 episoade, 10 minute/episod. Scenariul este scris de Nick Hornby, regia este semnată de Stephen Frears, și este unul dintre cele mai inteligente și haioase comentarii asupra vieții de cuplu. Personajele jucate de Rosamund Pike și Chris O'Dowd (în primul sezon), și Patricia Clarkson și Brendan Gleeson (în al doilea sezon) se întâlnesc cu 10 minute înainte de programarea la terapia de cuplu and hilarity ensues! Dacă vă place genul ăsta mai „simplist”, mai aproape de teatru, unde n-ai decât actorii și replicile, va fi un festin pentru voi. Dacă nu, tot vi-l recomand, măcar primul sezon, o să vă distreze și o să vă dea de gândit.
Ted Bundy: Falling for a Killer (2020, r. Trish Wood, Amazon Prime)
N-ați fi crezut că ar mai fi ceva de adăugat la povestea celui mai celebru criminal în serie și totuși... Știu că o să dați ochii peste cap când o să auziți „perspectivă feminină”, dar este unul dintre cele mai emoționante documentare pe care le-am văzut. Și nu, nu-l umanizează pe Bundy, din contră, arată efectele crimelor lui asupra apropiaților. Elizabeth Kendall era o tânără mamă singură când l-a cunoscut pe Ted Bundy și au format o mică familie timp de câțiva ani, ani în care a crezut că sunt fericiți și că poate avea încredere în el. Pentru fiica ei, Molly, Ted Bundy este figura paternă a copilăriei (imagine that!). Dar disparițiile tinerelor care par a-i urma oriunde se duc o fac pe Elizabeth să devină suspicioasă (surpriză, poliția nu prea o bagă în seamă, doar iubitul ei pare un bărbat american obișnuit). Documentarul prezintă nu doar felul în care viața lui Elizabeth și a lui Molly a fost marcată de descoperirea că au trăit alături de un criminal în serie, fără nici un respect pentru femei, dar și interviuri cu foste colege de școală sau membri ai familiilor tinerelor care au fost ucise de Bundy, care astfel se transformă din nume pe o listă în oameni, oameni care nu meritau să dispară așa, oameni cărora li se duce dorul, oameni care au contat.
Alternativă: The Ripper pe Netflix (tot o perspectivă feministă asupra crimelor comise de The Yorkshire Ripper)
I am a Killer (2018- , Netflix) și The Confession Tapes (2017- , Netflix)
În I am a Killer avem de-a face cu o premisă simplă: interviuri cu prizonieri care așteaptă executarea pedepsei cu moartea. Adică on death row. SUA e cam plină de ei, iar în sezonul 2 apar și femei (apropo, sezonul 3 iese pe 30 august). Ce e frapant e că majoritatea sunt împăcați cu greșelile făcute, ba chiar ar trăi exact la fel dacă ar lua-o de la capăt (dar, fără grijă, există și cei care regretă, care înțeleg ce au făcut și de ce plătesc pentru asta).
Recunosc, nici acum nu sunt hotărâtă în privința pedepsei cu moartea (cazurile în care victimele sunt copii mă trigger-uiesc), dar dacă vedeți The Confession Tapes e posibil să vă convingeți că poate nu este cea mai bună pedeapsă. Seria urmărește în fiecare episod cazuri în care persoane au recunoscut în urma torturii psihologice tot felul de crime pe care nu le-au comis. O să spuneți că nimeni n-ar recunoaște vreodată așa ceva, dar iată că se poate, iar polițiștii americani par experți în a obține genul ăsta de confesiuni. E posibil să vă enervați, așa că țineți ceaiul de tei aproape.
Recomand documentarele astea împreună pentru contrastul dintre vinovăție și nevinovăție (+ abuz în serviciu).
The Alcàsser Murders (2019, r. Elías León Siminiani, Netflix) și Who Killed Little Gregory? (2019, r. Ibrahim Hamdan & Gilles Marchand, Netflix)
Lăsăm în urmă polițiștii corupți și abuzivi americani și ne mutăm în Europa, cu două cazuri în care zici că a venit circul în oraș, iar poliția nu poate face nimic să-l oprească. Deși una dintre crime are loc în Spania, iar cealaltă în Franța, iar victimele și motivațiile sunt diferite, cele două documentare au același fir roșu: intervenția presei de scandal și tabloidizarea suferinței umane.
În The Alcàsser Murders este vorba despre trei adolescente din orășelul valencian Alcasser (sau Alcacer) răpite, violate, torturate și omorâte. Tatăl uneia dintre victime pornește o campanie națională pentru a găsi vinovații și pică în capcane conspiraționiste, aducând acuzații nefondate unor oameni politici și anunțând că nu crede că persoanele aflate în închisoare pentru crimă sunt vinovate. Se fac emisiuni peste emisiuni, se fac declarații șocante, ratingurile cresc mai ceva ca Făt Frumos și, pentru prima data în Spania, un proces este transmis la televizor.
În Who Killed Little Gregory? sunt atât de multe personaje, iar cazul e atât de încâlcit (și nerezolvat), încât nici nu știu ce să spun despre el. Pe scurt, un băiețel de 4 ani este omorât, iar presa franceză pare atât de înamorată de această poveste, încât dispare orice urmă de decență sau deontologie profesională. Nu doar că jurnaliștii se introduc în poveste și încalcă legile, dar până și Marguerite Duras (I know, right?) se bagă ca musca-n lapte, spunându-și părerea și influențând opinia publică. Also, e un documentar foarte artsy, așa că aveți răbdare.
The Murders at Starved Rock (2021, r. Jody McVeigh-Schultz, HBO Max)
În 1961, tânărul Chester Weger este acuzat că a omorât trei femei aflate în vacanță la hotelul în care lucra. În anii 90, fiul procurorului care s-a ocupat de caz, David Raccuglia, decide să filmeze un documentar, convins că tatăl lui a făcut o greșeală și Weger este nevinovat. The Murders at Starved Rock folosește imagini de arhivă, imagini din documentarul lui David Raccuglia și interviuri din prezent pe parcursul a trei episoade în care ești convins că Weger a comis crima, n-a comis crima, a comis crima, n-a comis crima... Dacă Weger iese din închisoare după 60 de ani, rămâne să vedeți.
Mind over Murder (2022, r. Nanfu Wang, HBO Max)
În 1985, într-un mic orășel din Nebraska, o femeie în vârstă este ucisă cu brutalitate în micul ei apartament și un fost polițist promite familiei că va găsi făptașul orice-ar fi. Numai că orice-ar fi, în acest caz, nu e semn bun. Șase tineri din oraș, cunoscuți mai târziu ca „The Beatrice Six”, recunosc în urma unor interviuri foarte intense că au comis crima, deși puținele dovezi de la fața locului indică opusul. Și, deși ani mai târziu sunt eliberați din închisoare, una dintre acuzate e convinsă că a asistat la omor. Poate cineva să fie atât de spălat pe creier de forțele de ordine încât să se creadă vinovat de o crimă pe care nu comis-o? Ce faci când un oraș întreg este atât de convins că știe adevărul, încât nici măcar nu acceptă probele ADN?
The Boys (2019- , creat de Eric Kripke, Amazon Prime)
Nu sunt cel mai mare fan al filmelor cu super-eroi, însă premisa serialului (și a romanelor grafice care au stat la baza lui) m-a convins din prima: super-eroii există, dar în spatele lor se află o corporație care are grijă ca excesele lor să nu ajungă la public. Tot serialul este o confruntare între grupul de super-eroi psihotici și corupți de putere și The Boys, care încearcă să distrugă pentru totdeauna corporația. Este unul dintre cele mai violente seriale pe care le-am văzut, și deși nu sunt genul care leșină când vede sânge pe ecran - aici sângele curge în valuri, dar este entertaining AF, plin de umor și sarcasm și are niște plot twist-uri... Nu promit decât că-l veți urî pe Homelander, un soi de Superman dement și obsedat de lapte.
Starstruck (2021- , creat de Rose Matafeo, HBO Max)
Jessie e o milenială neozeelandeză care locuiește în Londra, se chinuie cu două joburi care îi acoperă cu greu chiria și are numai relații toxice. În noaptea de Revelion are un one night stand cu un tip despre care află ulterior că este un actor în plină ascensiune și toată viața ei este dată peste cap. Serialul este scris în întregime de Rose Matafeo, care o joacă pe Jessie, și este o mică bijuterie despre dragoste și maturizare în vremurile noastre. Aș vrea și eu să am atâția prieteni săriți de pe fix cum are Jessie și să dăm murder mystery parties.
... și trei bonusuri
The Pact (2021- , creat de Pete McTighe, HBO Max)
Știu, încă un serial britanic, but bear with me. Patru femei fac într-o noapte o glumă proastă tânărului lor șef de la fabrica de bere la care lucrează. A doua zi, însă, este descoperit cadavrul lui și cele patru fac un pact să nu vorbească despre gluma lor făcută la beție, știind că ar putea fi suspecte.
De aici începe un adevărat domino de secrete de familie, îndoieli, certuri, suspiciuni și priviri (cum numa-ntr-un serial britanic se poate). Dincolo de intriga whodunnit, este o poveste despre familie, iubire, devotament, prietenie și traumă spusă prin intermediul unor oameni obișnuiți, fără scene bombastice sau tensiune creată artificial.
The Thief, His Wife and the Canoe (2022, r. Richard Laxton, HBO Max)
Să nu aruncați cu roșii, tot cu britanicii vin de mână, dar miniseria asta este excelentă și se bazează pe un caz real (ca și Landscapers). John Darwin, un bărbat de vârstă mijlocie, ia numai decizii financiare dezastruoase (dar „îndrăznețe") și, după ce ajunge în pragul falimentului, dă vina pe „lume" pentru că nu se poate ridica de „jos" (mind you, are 12 case și tot atâtea credite). Soția lui, Annie, îl iubește pe bune și-și adoră copiii, însă John îi spune că dacă n-ar fi luat-o el, n-ar fi luat-o nimeni, așa că ea este incapabilă să-i refuze și cele mai absurde planuri, de frică să nu fie... nu, nu bătută, doar făcută să se simtă ca ultimul om (știți voi, abuzul nu se face doar cu pumnul, ci mai eficient cu vorba). Așa că atunci când John hotărăște să se dea mort într-un accident pe mare, Annie ia parte, mai mult fără să vrea, la complot și se chinuie să treacă prin toate obstacolele birocratice să obțină asigurarea de viață. Monica Dolan și Eddie Marsan sunt splendizi și merită să aruncați un ochi. Vă las și interviul ăsta recent cu Eddie Marsan, să nu ziceți că n-ați știut.
The Durrells (2016-2019, scris de Simon Nye)
The Durrells este, pentru mine, definiția serialului britanic feel-good, bazat pe cărțile scrise de naturalistul Gerald Durrell despre copilăria lui în Grecia (o parte traduse și la noi de Grupul editorial Art). Serialul este cald, calm și haios, plin de lumină (la propriu și la figurat), și extrem de atașant, o mică bijuterie de emoție și blândețe. Eu l-am văzut pe HBO Go, însă acum nu mai este disponibil, deși sper să-l urce și pe HBO Max, ar fi păcat să nu-l vedeți. Dacă nu, vă descurcați voi, ahem, ahem 😊
Imaginea principală a fost generată de Midjourney AI
