America e o oală sub presiune. În fiecare zi, noi proteste pocnesc în diferite orașe din SUA, în semn de solidaritate cu demonstrațiile care au aprins, la propriu, străzile din Minneapolis. Aici, Derek Chauvin, un polițist alb, cu antecedente de rasism și violență, l-a ucis pe 25 mai pe George Floyd, un bărbat afro-american de aproape 50 de ani, acuzat de niște vânzători că ar fi cumpărat țigări cu o bancnotă falsă. Reconstituirea crimei scoate din nou la lumină brutalitatea și rasismul îmbibate în sistemul american de lege & ordine. Timp de câteva minute bune, Chauvin îi presează cu genunchiul gâtul lui Floyd, imobilizat cu fața lipită de asfalt, deși bărbatul nu opunea rezistență și repeta în continuu I can't breathe (Nu pot să respir).
Aceste ultime cuvinte ale lui Floyd, de dinainte să moară, au devenit unul dintre mesajele principale din inima protestelor declanșate în Minnesota și răspândite apoi în numeroase alte orașe din SUA și, de curând, Europa. Dincolo de criza medicală și socială, pandemia de coronavirus a umflat valurile de rasism și xenofobie, iar uciderea lui Floyd a detonat furia multora dintre americani. Aceeași furie care în 2014 umplea străzile de protestatari după moartea lui Eric Garner, un alt afro-american ucis cu brutalitate de polițiști.
Acum, însă, presiunea e amplificată de bilanțul și consecințele pandemiei: cu mai bine de 100.000 de morți de coronavirus și o rată a șomajului comparabilă doar cu cea din timpul Marii Crize Economice din anii '30, consecințele inegalităților devin din ce în ce mai evidente. Floyd, de altfel, fost agent de pază într-un club, era unul dintre cei circa 40 de milioane de americani rămași fără loc de muncă în timpul pandemiei.
Răspunsul forțelor de ordine în fața protestelor din aceste zile a însemnat, cu câteva excepții, și mai multă brutalitate: arestări masive, lacrimogene, gloanțe de cauciuc și „câini foarte răi”. Aceiași câini cu care președintele Trump îi amenința, înainte să se retragă în buncăr, pe protestatarii adunați la Casa Albă. Mulți dintre jurnaliștii aflați pe teren sunt luați în vizor de poliție: cazul reporterului CNN arestat în direct nu e singular, arată Bellingcat, care a adunat numeroase alte cazuri în care jurnaliștii au fost atacați și arestați.
Articolul George Floyd, Central Park and the familiar terror they inspire, de LZ Granderson, pentru LA Times
„Pentru cei dintre voi care s-au săturat să citească despre rasism: credeți-mă, și eu m-am săturat să scriu despre asta”. LZ Granderson a simțit pentru prima oară pistolul unui polițist în ceafă la 12 ani. Apoi la 20, pentru că locuia într-un cartier „prea select” pentru un afro-american. Apoi la 30, pentru că se mutase într-o suburbie de albi. Apoi la 40, când transmitea pentru CNN de la revoltele Black Lives Matter din Ferguson, St. Louis. A ales, cu timpul, să nu mai simtă. Să amorțească, pentru a nu se lăsa copleșit de cazurile de abuz ale poliției din SUA împotriva oamenilor de culoare. „Să fii negru în țara asta - și relativ conștient - înseamnă să fii aproape tot timpul furios”, îl citează Granderson pe James Baldwin. Câteodată, însă, scrie jurnalistul, ai vrea doar să fii - să exiști fără furie, frică sau amorțeală. Cazul George Floyd, însă, demonstrează că încă nu a venit momentul ăla.
3 Brothers, un foarte scurtmetraj de Spike Lee, inspirat de protestele din SUA
Spike Lee, unul dintre puținii regizori americani de culoare deveniți faimoși și premiați, a făcut un colaj din realitatea și ficțiunea care documentează rasismul poliției americane. A montat fragmente din video-urile făcute live la arestările lui Eric Garner și George Floyd și din filmul său Do the Right Thing. Lansat pe Twitter, foarte-scurtmetrajul e o esențializare a violenței venit la pachet cu rasismul multor polițiști americani albi.
3 Brothers-Radio Raheem, Eric Garner And George Floyd. pic.twitter.com/EB0cXQELzE
— Spike Lee (@SpikeLeeJoint) June 1, 2020
Podcastul 1619 (New York Times, 2019)
1619 Project tocmai i-a adus jurnalistei afro-americane Nikole Hannah-Jones un Premiu Pulitzer. Podcastul ei, care-și ia numele după anul în care au sosit în America primii sclavi și urmărește felul în care moștenirea sclaviei modelează instituții, legi și atitudini din prezent, e unul dintre cele mai puternice documentare audio din ultimii ani. Hannah-Jones continuă să-și ducă proiectul în școli și instituții de cercetare, încercând să facă din subiectul sclaviei și al contribuției afro-americanilor un capitol esențial din istoria Statelor Unite.
Podcastul In the Dark, sezonul 2 (American Public Media, 2018-2020)
Seria In the Dark e o capodoperă a podcasturilor de investigație, iar cel de-al doilea sezon atacă frontal problema rasismului, așa cum e el încorporat în sistemul de justiție american. Documentarul urmărește cazul lui Curtis Flowers, acuzat de șase ori de o crimă, pentru care însă nu e găsit vinovat. Munca de documentare și analiză a jurnaliștilor de la AMP dezvăluie zguduitor cum prejudecățile legate de rasă ajunge să dicteze legi și abuzuri, și cum dreptatea este uneori inaccesibilă pentru cei mai vulnerabili.
Cartea Între lume și mine, de Ta-Nehisi Coates (traducere de Elena Marcu și Adi Păun, pentru Black Button Books, 2017)
Între lume și mine este un eseu-scrisoare, în care Coates, jurnalist și autor american, îi scrie fiului său o istorie personală a ce înseamnă să fii cetățean de culoare în America zilelor noastre. De la frica în care i-a fost îmbibată copilăria din Baltimore, până la epidemiile de crack injectabil care au destabilizat și mai mult drepturile afro-americanilor, cele mai dureroase subiecte legate de rasism sunt filtrate emoționant și incisiv prin propria biografie, într-o carte premiată cu National Book Award.
Cartea Ura cu care lovești, de Angie Thomas (traducere de Alexandra Beizadea, pentru Editura Trei, 2018)
În original, cartea se numește The Hate U Give, un acronim pentru cuvântul thug (huligan, golan, derbedeu), de la care legendarul rapper de culoare 2Pac a derivat o filosofie de viață: THUG LIFE (The Hate U Give Little Infants Fucks Everybody). 2Pac, ca și Thomas, după el, era convins că tinerii de culoare care cresc supuși violenței majoritarilor devin, la rândul lor, violenți, pentru a supraviețui. Thomas folosește mișcarea Black Lives Matter drept fundal al romanului ei pentru adolescenți. În carte, o tânără de 16 ani care locuiește într-un cartier „de culoare”, dar merge la un liceu „bun”, de albi, se trezește în mijlocul unei controverse naționale, când polițiștii îl împușcă fără motiv pe Khalil, prietenul ei din copilărie. Romanul, interzis în anumite districte școlare din SUA pentru că ar fi prea violent și politic, își depășește cu mult eticheta de Young Adult Fiction: e o carte scrisă la timp, cu empatie și veridicitate, despre un conflict încă actual, în care tinerii de culoare se trezesc supuși violențelor autorităților doar pentru că se aflau la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit.
Cartea Va veni focul, de James Baldwin (traducere de Elena Marcu, pentru Black Button Books, 2020)
James Baldwin este unul dintre autorii-cult atunci când vine vorba de intrarea în literatură a luptei pentru drepturi și emancipare pe care cetățenii și activiștii de culoare au dus-o la jumătatea secolului trecut. Va veni focul e un duet de eseuri: primul, scrise tot sub forma unei scrisori, de data asta către nepotul lui Baldwin, vorbește despre felul în care rasa îți modelează viața în America, iar al doilea analizează legătura dintre rasă și religie.
Cartea Piele neagră, măști albe, de Frantz Fanon (traducere de Vasi Ciubotariu, prefață de Ovidiu Țichindeleanu, pentru Tact, 2011)
Fanon, intelectual de culoare din Martinica, în continuare puțin cunoscut publicului larg din Europa, a influențat prin scrierile lui mișcări importante de decolonializare - e citat direct într-un manifest al Mișcării Panterelor Negre (care milita pentru drepturile civile ale afro-americanilor din SUA). În Piele neagră, măști albe (1952), vorbește despre corpul negru, (homo)sexualitate, violență și explică de ce persoanele de culoare vor rămâne mereu pe o poziție de inferioritate față de albi, indiferent câte realizări au și cât se străduiesc să fie percepute drept inofensive. Condamnați de culoarea „necorespunzătoare” a pielii să rămână obiectul fricii și al respingerii majorității, oamenii de culoare ajung să recurgă la violență într-o tentativă finală de a-și afirma demnitatea, umanitatea și propriile standarde culturale, care nu ar trebui să fie, obligat-forțat, identice cu cele ale albilor.
Documentarul 13th (r. Ava DuVernay, 2016, disponibil pe Netflix)
În 2012, Ava DuVernay a devenit prima femeie de culoare care a câștigat un premiu pentru regie la Festivalul de la Sundance. Dintre filmele ei, în care urmărește constant teme legate de rasă și relații de putere, documentarul 13th arată că, deși Amendamentul al 13-lea din Constituția SUA abolea în 1865 sclavia, ea continuă și azi sub diferite forme și practici instituționale. Filmul a fost nominalizat la Oscaruri și a fost premiat cu un Emmy.
Documentarul LA 92 (r. Daniel Lindsay, T.J. Martin, 2017, disponibil pe Netflix)
„Trecutul e un prolog”, spune sloganul publicitar al documentarului de arhivă, produs de National Geographic. Asta nu pentru că producătorii ar fi avut vreun glob de cristal ca să prezică ce se întâmplă azi în SUA (nici n-ar fi avut nevoie). Ci pentru că, înaintea revoltelor din Los Angeles-ul lui 1992, provocate de achitarea celor patru polițiști care-l bătuseră cu sălbăticie pe afro-americanul Rodney King, orașul fusese zguduit în 1965 de revoltele Watts. Povestea e aceeași, de fiecare dată: un tânăr de culoare e oprit pentru un delict minor, arestat și bătut. Polițiștii sunt achitați. Populația de culoare, segregată, se revoltă furibund. La final, un politician sau altul calmează spiritele și viața merge înainte. (Aproape la fel) ca înainte. La un moment dat, în timpul revoltelor din LA 92, un protestatar strigă profetic, cu două decenii înaintea mișcării de mase, Black lives matter!
Documentarul I Am Not Your Negro (r. Raoul Peck, 2016, disponibil pe Amazon Prime)
Scriitorul și activistul James Baldwin a lucrat ani de zile la Remember This House, eseu și memorii despre prietenii lui, Medgar Evers, Malcolm X și Martin Luther King Jr. Toți au luptat pentru drepturile civile ale afro-americanilor, deși cu filosofii și abordări diferite - și toți și-au găsit un sfârșit violent din cauza credințelor lor. Baldwin nu a terminat niciodată manuscrisul, însă regizorul haitian Raoul Peck l-a pus pe Samuel L. Jackson să citească cele 30 de pagini rămase din el, iar voice-over-ul l-a suprapus peste imagini de arhivă, cu cei trei eroi istorici ai mișcării din anii ‘60, cu întruchipări ale negrilor în filme și publicitate, cu revolte istorice, cu Obama și cu Ferguson/Black Lives Matter. Rezultatul e un film hipnotic, care, odată cu violența și lupta pentru libertate și drepturi a afro-americanilor, transcende timpii istorici.
Seria documentară The African Americans: Many Rivers to Cross (PBS, 2013, disponibilă pe Amazon)
Cele 6 episoade alcătuiesc o enciclopedie care acoperă circa 500 de ani de istorie a afro-americanilor: de la primii africani ajunși pe continentul nou-nouț, trecând prin secolele de sclavie, până la lupta pentru drepturi a persoanelor de culoare și formele pe care rasismul le ia în zilele noastre. Seria PBS nu are o miză ideologică evidentă, ci funcționează mai degrabă ca un ABC istoric.
Documentarul The Black Power Mixtape (1967-1975) (r. Göran Olsson, 2011, disponibil pe Amazon Prime)
În 2011, regizorul Göran Olsson a pus cap la cap filmări din arhivele jurnaliștilor suedezi și a construit povestea evoluției mișcării activiste de culoare din America anilor ‘60 și ‘70. Documentarul e o călătorie în trecutul recent despre care vorbesc activiști, scriitori și membri ai partidului Black Panther din America, așa cum sunt văzuți prin camerele de filmat ale jurnaliștilor albi europeni.
Miniseria When They See Us (creată de Ava DuVernay, 2019, disponibilă pe Netflix)
În 1989, cazul femeii care făcea jogging în Central Park, New York, când a fost atacată de un grup de adolescenți de culoare, a ținut multe săptămâni prima pagină a ziarelor. Cei cinci tineri au fost rapid arestați, bătuți și ulterior condamnați, chiar dacă, după cum arată seria în patru părți, dovezile împotriva lor erau fie firave, fie de-a dreptul fabricate de procurori, în colaborare cu poliția. La 30 de ani de-atunci, într-un episod-bonus al miniseriei, adolescenții acum adulți se așază la masă cu Oprah, căreia îi povestesc cum a fost să fie închiși nevinovați, ce preț au plătit autoritățile pentru nedreptățile rasiste pe care le-au comis împotriva lor și cum încearcă fiecare să-și refacă viața. În cazul lor, nu s-a ajuns la crimă - dar privarea de libertate pe motive strict rasiale e, în felul ei, o viață furată.
O listă cu activiști de culoare mai puțin cunoscuți (și istoria lor personală)
În lista asta vei găsi urmași ai unor părinți care s-au confruntat cu sclavia, jurnaliști ai comunității de culoare, avocați pentru drepturile omului, scriitori și filosofi care au pornit lupta împotriva rasismului. Fiecare nume te conduce către o carte despre viața omului din spatele gesturilor sale istorice.
Piesa HELL YOU TALMABOUT, Janelle Monae f. Wondaland Records (2015)
Melodia asta e simplă și tocmai de-aia incredibil de puternică. O susține un ritm african tradițional; în clip, muzicienii poartă fiecare câte o bandă roșie peste ochi, pictată direct pe piele - simbol al crimelor pe care le-au văzut și nu le vor uita. „Versurile” sunt numele persoanelor de culoare care au fost ucise și abuzate de poliție. Atât. Un nume de om și îndemnul: „spune-i numele”. Versiunea originală e la link-ul de mai sus, dar cea de mai jos, live și imperfectă, cu participarea unui cor și a publicului, dă adevărata măsură a acestui îndemn la neuitare. „Despre ce dracu' vorbim?”, întreabă refrenul furios. Iar un comentariu anonim de pe YouTube răspunde: „Plâng. Și nu doar pentru că e un cântec atât de puternic, ci pentru toate numele pe care le-am putea adăuga și cât ar putea să dureze piesa (o veșnicie, dacă nu chiar mai mult)... Și dacă te întorci îndeajuns de mult în timp, pentru numele pe care le-am pierdut fără niciun martor.”
Imagine principală: Portret mural al lui George Floyd, de Eme Street Art, în Berlin, Germania.
