Le-am întors pe toate părțile până am obținut o listă subiectivă - deci sinceră, cu filme alese nu după locul în palmares, nici după cronici și nici după anul premierei. Zece filme de (re)văzut la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest.
Festivalul are loc în București (18-27 octombrie), Iași, Cluj și Timișoara (18-20 octombrie), Botoșani (20-22 octombrie), Brașov (23 -27 octombrie), Arad (25-27 octombrie), Suceava (1-3 noiembrie), Brăila (15-17 noiembre) și Slobozia (noiembrie, încă nu se știu datele).
Cinefili din toate colțurile țării, uniți-vă!
Parasite / Gisaengchung, de Bong Joon-ho, Palme d'or, Cannes 2019
Anul acesta fost al doilea an consecutiv când Palme d’or a plecat în Asia, însă Parasite e mai elegant și mai subversiv decât Shoplifters, premiatul de anul trecut. Bong Joon-ho țese și el la ghergheful inegalității sociale, construind cu „eleganță și rafinament” o satiră/thriller în care gluma se îngroașă cu fiecare pas al celor două familii ale căror destine se încâlcesc.
Dacă surpriza dramaturgică din Shoplifters se epuiza la prima vizionare, Parasite te lasă să te gândești unde să pui semnele de punctuație în această fabulă despre exploatare și să te întrebi dacă „povestea ciocanului ce cade pe ilău“ mai e valabilă. Altfel spus, cine e planta saprofită de care vorbește autorul?
Pain and Glory / Dolor y gloria, de Pedro Almodóvar - Premiul pentru interpretare masculină, Cannes 2019
Snobat la Cannes (deși premiat pentru interpretarea lui Antonio Banderas) și distins câteva luni mai târziu la Veneția pentru întreaga carieră, Almodóvar rămâne unul dintre marii cineaști care n-au primit până acum la Palme d’or. Dolor y gloria părea făcut pentru trofeu, mai ales că e apăsat autobiografic și are aerul unei lucrări testamentare.
Ca alter ego al cineastului, Antonio Banderas face rolul vieții în postura unui regizor îmbătrânit, bolnav & deprimat, care-și regăsește suflul apelând la amintirile din copilărie și la ecourile marii iubiri pierdute. Poate că supărăciosul Almodóvar nu și-a reglat încă conturile cu Cannes-ul, dar din această poveste nostalgică, luminoasă și plină de corazón putem spera că acea zi nu e departe.
The History of My Death / Historia de la meva mort, de Albert Serra - Leopardul de Aur, Locarno 2013
„The report of my death was an exaggeration” („știrea despre moartea mea a fost exagerată”), a spus Mark Twain când fake news l-au dat drept mort. Albert Serra îl parafrazează însă pe Casanova, care și-a intitulat memoriile Histoire de ma vie (Istoria vieții mele). La sugestia coproducătorului român (Dan Burlac) al acestui film turnat parțial lângă Sighișoara, în 2011, Serra i-a pus pe Casanova și pe Dracula în aceeași poveste. Rezultatul licenței poetice e un film unfuckable, cum l-a etichetat însuși autorele (spre deosebire de mai clasicul său The Death of Louis XIV), care l-a făcut să fie asociat cinemaului povera, clasicismului radical, minimalismului radical etc.
E un film de o respirație și o senzualitate aparte, în care nu contează atât de mult ce se spune (la Casanova oricum totul ține de comunicare), cât de luarea în posesie a realității prin imagine (posedarea fiind apanajul lui Dracula.). „Adevărul reprezentării e mai greu de găsit decât adevărul vieții”, spune cineastul într-un interviu. Les Films de Cannes à Bucarest proiectează cele două filme ale lui Serra amintite mai sus, precum și Liberté (în cadrul unui Focus Spania). Toate trei sunt de văzut, mai ales că vine și autorul.
Bacurau, de Kleber Mendonça Filho & Juliano Dornelles - Premiul juriului ex-aequo, Cannes 2019
Nici Kleber Mendonça Filho (care semnează regia împreună cu production designer-ul Juliano Dornelles) nu trebuie ratat. Mai îndrăzneț decât în lungmetrajele precedente, Neighboring Sounds / O Som ao Redor (2012) și Aquarius (2016), brazilianul care a fost o vreme critic de film (pe când n-avea mustață de regizor), construiește o distopie mixată cu alte genuri, în care trimiterile clare la situația politică a țării sale sunt mai mult decât evidente.
Într-o localitate (Bacurau) care de fapt nici nu există, undeva în viitorul apropiat, locuitorii se mobilizează împotriva business-ului unui politician care, înhăitat cu un aussländer cu veleități naziste (Udo Kier), organizează partide de vânătoare umană pentru americani bogați & bovarici. Curios că acest weird western a fost pe gustul lui Alejandro González Iñárritu dar, în sfârșit, bravo lui că l-a premiat!
Beanpole / Dîlda, de Kantemir Balagov - Premiul pentru regie și Premiul FIPRESCI, Un Certain Regard, Cannes 2019
Inspirându-se din cartea Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici, cineastul rus de numai 28 de ani construiește o poveste fictivă despre războiul care dă peste cap noțiunile de feminitate și bărbăție, urmărind destinele a două prietene care se regăsesc în pustiita nouă pace.
Născut în Caucazul de Nord, Balagov nu e străin de trauma războiului, deși nu la cotele celui de-al doilea război mondial. Filmat în Leningrad, în culori ruginii și cu două actrițe care nu mai făcuseră cinema până atunci - Balagov le-a ales intuind că au avut și ele dramele lor, acest al doilea lungmetraj al său (primul, Closeness / Tesnota, a luat Premiul FIPRESCI în aceeași secțiune în 2017) explorează cu forță profunzimile traumei și consolidează numele unui cineast personal, deși ieșit din pulpana lui Aleksandr Sokurov (care l-a descoperit).
Le jeune Ahmed, de Jean-Pierre si Luc Dardenne - Premiul pentru regie, Cannes 2019
Despre acest nou film al fraților Dardenne s-a scris la Cannes în termeni destul de călduți, deși e inteligent prin felul cum tratează în mic marea problemă a fundamentalismului religios de azi. Aidoma lui Ken Loach, Dardenne-ii nu și-au schimbat stilul realist, dar l-au curățat de impurități cu fiecare nou film. Poveștile lor sunt tot mai simple și mai distilate, ca și cum s-ar strădui să ajungă la esența vieții.
Filmul urmărește radicalizarea unui pre-adolescent belgian musulman. Ahmed e ok, dar ascultă prea mult de imam și într-o zi decide s-o omoare pe profesoara care, deși nu e apostată, refuză să predea araba după Coran. Dar filmul nu e despre reușita sau nereușita acțiunii. Cel mai interesant în această istorie a unui fundamentalist care nu poate scăpa de virus e tocmai imposibilitatea asumată a autorilor de a-i sparge carapacea și de a înțelege personajul.
The Invisible Life of Euridice Gusmao / A Vida Invisível, de Karim Aïnouz - Premiul secțiunii Un Certain Regard, Cannes 2019
Adaptare a romanului Marthei Batalha, această foarte vizuală melodramă urmărește destinele a două surori în Rio de Janeiro-ul anilor 50 și, în două ore și 20 de minute pline de saudade și de culori saturate, vorbește despre dificultatea femeii de a-și proteja esența vitală într-o societate patriarhală.
De fapt, sursa de inspirație a lui Aïnouz pare să fi fost nu romanul, ci propria sa mamă care a murit în 2015. Filmul e mai degrabă travaliul de doliu al fiului care încearcă să înțeleagă viața (interioară) a celei care l-a crescut singură într-o perioadă când convențiile sociale erau foarte conservatoare.
The Traitor / Il traditore, de Marco Bellocchio, Competiție, Cannes 2019
Am introdus în listă și un film de gen fără pretenții, dar care e entertaining și sigur pe el. The Traitor îl are în centru pe Tommaso Buscetta, primul mafiot de rang înalt care și-a trădat semenii – asta s-a întâmplat la începutul anilor 80. Bellocchio bifează cu încredere tot meniul unui film cu mafioți – opulență, asasinate, procese, inclusiv un portret al judecătorului Giovanni Falcone, a cărui asasinare în 1992 face obiectul uneia dintre cele mai bune scene ale filmului.
Firește, cel mai complex portret rămâne cel al lui Buscetta (interpretat memorabil de Pierfrancesco Favino), dar care nu te lasă nici după ore să înțelegi ce l-a determinat până la urmă pe Buscetta să-și toarne camarazii.
Hârtia va fi albastră, de Radu Muntean, 2006
Poate sună ciudată includerea acestui film în lista de recomandări (deși e în selecția festivalului), dar l-am revăzut recent și mi s-a părut mai bun ca în 2006. (Cred că e cel mai bun film al lui Radu Muntean.). La fel ca în cazul documentarului Videograme dintr-o revoluție (de Harun Farocki și Andrei Ujică), îndepărtarea temporală face mai vizibil tragi-comicul și absurdul acelor zile din decembrie 89. Paradoxal, odată cu trecerea timpului, filmul e tot mai aproape de realitate.
Azi, Hârtia va fi albastră are o și mai accentuată calitate de documentar decât în 2006. Soldatul care flirtează cu șoferița („Arme, ceva, în portbagaj?”). Recrutul inocent (alter ego al regizorului) care-i pune o întrebare capitală comandantului, dar care azi pare și mai ridicolă ca în 2006 („Tovarășe Neagu, de ce nu vreți să trecem de partea poporului?”). Mama care sabotează paradigma revoluției cu șnițelele ei proaspete („Unde te duci, mamă, să lupți? Hai acasă!”). Plus alte replici care au intrat deja în folclor („Jos dictatura, Mariuse!” fiind preferata mea). Am văzut filmul de câteva ori, dar numai acum mi-a devenit mai clar că e un bildungsroman ratat. Eroul eclozează degeaba, nu pentru deznodământul aflat de la început, ci pentru că n-are ce învăța din acel haos.
Amour, de Michael Haneke, Palme d'or, Cannes, 2012
Am revăzut azi Un homme et une femme de Claude Lelouch (Grand Prix la Cannes în 1966), care va fi arătat în festival în prezența autorului, dar prefer să recomand un alt film de(spre) dragoste, care rezistă mult mai bine. Același Jean Louis Trintignant, pe care timpul l-a făcut tot mai bun (a remarcat-o și Haneke după Happy End), poate și pentru că a căpătat datorită vârstei lentoarea celor care nu mai au nimic de demonstrat.
Am văzut Amour de trei ori și în continuare nu mi se pare un film deprimant sau trist, ci unul care vorbește cu gravitatea cuvenită despre acceptarea morții și despre zona de graniță dintre viață și moarte. Un fel de no man’s land sau de zonă unde mulțimile se intersectează, pe care nimeni în afara celor intimi n-o poate percepe. De fiecare dată când se termină filmul, deși apartamentul familiar al eroilor, acum pustiu, seamănă intenționat cu un decor (s-a filmat oricum în platou), rămâi cu senzația că eroii continuă să-l populeze, să-și fiarbă ouă și să asculte muzică, după cum le erau tabieturile, fără ca nimeni să-i mai deranjeze. Dincolo de moarte, cei care s-au iubit rămân împreună.
