Festivalul de film documentar despre drepturile omului One World România a ajuns la a treisprezecea ediție și, în mod aproape nesperat, a reușit să se adapteze la condiții pandemice. În mod normal, ar fi trebuit să se desfășoare în primăvară, în întunericul sălilor de cinema din București, cu sute de spectatori la fiecare proiecție. Anul acesta, festivalul marchează finalul verii, proiecțiile se desfășoară și online, iar offline sunt dispersate prin grădini și terase din capitală.
„Habar n-ai tu cât te iubesc”, ne spune, pasional și poetic, secțiunea principală a festivalului de anul ăsta, dedicată culturii rome. (Subtitlul e Din aproape în aproape, iar secțiunea include și un eveniment intitulat Parastasul rasismului, dedicat unui viitor în care ura bazată pe rasă nu va mai exista.) One World România #13 e dedicat „omului fără identitate”, transformat acum în protagonist al selecției de filme. Afișul festivalului vine însoțit de niște întrebări la temă. „Ați accepta ca o persoană de etnie romă să vă fie rudă?” 29% dintre românii întrebați răspund nu. Dar o persoană cu orientare homosexuală? 59% zic că nu. Dar un imigrant? Dar un sărac? Sunt date culese de Centrul Național pentru Combaterea Discriminării în 2018. Spun multe despre cum îl vedem pe Celălalt, cât de dispuși suntem să-l ascultăm și acceptăm.
Filmele din selecția One World România 2020 vorbesc despre discriminare și stereotipuri, dar în egală măsură despre diversitate. Am ales mai jos șase, din România până-n Brazilia, din Bucureștiul actual până în SUA anilor 1970. Ca și organizatorii festivalului, sperăm să fie îndemnuri care conduc spre iubire și înțelegerea alterității.
Acasă, r. Radu Ciorniciuc (România, Finlanda, Germania, 2020)
Proiecții: 21 august, 19:30, la Verde Stop Arena (în prezența regizorului Radu Ciorniciuc și a producătoarei Monica Lăzurean Gorgan); 25 august, 20:30, la Mercato Kultur
Acasă, filmul lui Radu Ciorniciuc despre ultima familie care trăia în Delta Văcărești din București, e cel mai lucid-emoționant documentar pe care l-am văzut în ultima vreme. Pe de-o parte, e o poveste universală despre copilărie și sărăcie; pe de alta, e un basm straniu despre viața într-o oază improbabilă. Apoi, e document istoric și comentariu social: pe ruinele unui proiect ceaușist megaloman, într-o sălbăticie, se joacă o partidă dintr-un șah nesfârșit. O familie nevoiașă vs un întreg sistem de instituții și organizații care, în ciuda unor intenții bune - protejarea naturii -, operează cinic și excluziv. Doar că, spre deosebire de șah, povestea din Acasă nu e alb-negru. Dimpotrivă: fără pic de tezism, ci doar prin observație atentă, te bombardează cu întrebări și dileme etice, adânc umane.
Spre deosebire de multe alte filme care întorc obiectivul spre personaje / comunități de la margine, Acasă n-o face cinic și nici exotic. După ce echipa de jurnaliști a muncit câțiva ani buni împreună cu protagoniștii, filmul a jucat un rol decisiv în schimbarea inevitabilă venită peste viața familiei Enache. Ceea ce ar fi trebuit să fie un documentar a devenit o exersare a solidarității. (Despre traseul filmului și îndoielile venite la pachet odată cu implicarea în viața personajelor, regizorul Radu Ciorniciuc ne-a povestit pe scurt aici și aici.)
Dincolo, însă, de greutatea lui socială, Acasă e o colecție de momente fabuloase decupate dintr-o copilărie cu un picior în libertatea bălților pline de pești și păsări, și cu celălalt în cușca plină de reguli a orașului, unde, spune unul dintre copii, ai impresia că mănânci ciment. Camera face o treabă excelentă să prindă lumini, expresii și priviri pe cât de efemere, pe atât de revelatoare, și să aprindă în privitor toată empatia de care dispune. Tocmai forța asta i-a adus până acum filmului Acasă cinci premii, de la Sundance, la Sarajevo, unde a câștigat ieri Premiul pentru Drepturile Omului. (Andra Matzal)
Ieșirea trenurilor din gară, r. Radu Jude, Adrian Cioflâncă (România, 2020), marți, 25 august, ora 19, Verde Stop Arena
Este acesta un film?, s-au întrebat criticii și spectatorii obișnuiți deopotrivă. Perceput drept o continuare a documentarului Țara moartă (2017), Ieșirea trenurilor din gară reia formula estetică a precedentului film (fotografii din epocă + voice over cu mărturii ale martorilor Holocaustului) și tema acestuia (pogromurile împotriva evreilor din România). Dincolo de asemănările evidente, intervin diferențele: unde Țara moartă se baza pe o singură voce, căreia îi alătura fotografiile din colecția Costică Acsinte, Ieșirea trenurilor… adună un impresionant cor de tați, mame, soții, fiice, logodnice ale evreilor uciși în pogromul de la iași din 26-29 iunie 1941. Fotografiile, de data asta, sunt ale victimelor. Filmul are aproape trei ore. Poze și text istoric, atât. Este acesta un film?
Am văzut Țara moartă acum trei ani în condiții improprii, la o terasă din centrul Bucureștiului, unde singurii alți spectatori erau niște tineri care au glumit că filmul e o prezentare în Powerpoint și că a fost adus la proiecție pe o dischetă. Sunt relativ sigură că ar pleca de la Ieșirea trenurilor din gară după 10 minute din cele 175 ale filmului. Cei care ar rămâne, în schimb, poate ar simți parte din ce-am simțit și eu, văzând filmul acasă, singură, în fotoliu. Vocile care povestesc, uneori monoton, alteori frânte de emoție, morțile, deportările și abuzurile din timpul pogromului de la Iași, se unesc într-un soi de coloană sonoră de meditație ghidată. Revin obsesiv asfixiere, chestură, trenul morții, Podul Iloaiei, Târgu Frumos. Am ieșit din cele trei ore cu senzația că duc în spate un bolovan de lipsă de umanitate și violență. Problema nu e să-l car, ci că eu eram deja dispusă să-l rostogolesc. Cei care îi neagă existența, încă mulți, vor continua și după filmul ăsta uriaș să dea cu șutul unei pietricele în drum. (Ioana Pelehatăi)
Latcho drom, r. Tony Gatlif (Franța, 1993), sâmbătă, 29 august, ora 18:30, Verde Stop Arena
Filmul ăsta vechi de aproape 30 de ani nu are nicio linie de dialog. Toate cuvintele din el sunt cântate. E un lung videoclip, în fapt. Din Rajahstan (India), până-n Turcia, România, Ungaria, Franța, Spania, camera calofilă a lui Tony Gatlif (regizor francez de etnie romă) poposește în grupuri, tabere, sate și familii de romi. Se uită la ei în timp ce își cântă durerile: Holocaustul, regimul Ceaușescu, exilul, disprețul majoritarilor. Latcho drom înseamnă drum bun în romani. Drumul romilor, după cum reușește filmul ăsta să arate, e adeseori tulburător de frumos și aproape întotdeauna tragic. (Ioana Pelehatăi)
Oroslan, r. Matjaž Ivanišin (Slovenia, Republica Cehă, 2019), miercuri, 26 august, ora 20:30, Manasia Hub
Într-un sat liniștit se întâmplă ceva - moare Oroslan. Măcelarul satului, glumeț, de treabă. Te puteai baza pe el, chiar dacă din când în când mai dispărea de la lucru la cârciumă, unde e mai bine decât la biserică - „la biserică bea doar popa, la cârciumă bem toți.” În autobuzul de la prima oră cu care se pleca la muncă, în care toți erau adormiți, Oroslan spunea povești haioase și le citea oamenilor viitorul în palmă. În tinerețe cânta la chitară și se băteau femeile pe el.
Cu treceri line de la real la imaginar, filmul are ritmul vieții la țară - simți aer curat, ceața de dimineață și prezența vecinilor. (Ioana Cîrlig)
Cu drag, sora ta, r. Irene Lusztig (SUA, 2018), vineri, 21 august, ora 22:15, cinema Elvire Popesco
Zeci de femei din orașele mici și mari ale Americii citesc, în fața camerei de filmat, scrisorile neauzite ale altor femei care și-au așternut pe hârtie frământările, în anii ’70. Scrisorile sunt scrise de cititoarele revistei Ms. Magazine, prima publicație feministă care a ajuns la publicul larg din State, în a doua parte a secolului trecut.
Regizoarea Irene Lusztig a șters de praf corespondența de redacție care zăcea pe rafturile unei biblioteci și a vrut să dea o voce acestor femei ale căror povești nu au ajuns între paginile revistei niciodată. E emoționant să vezi cum povești despre sărăcie, inaccesibilitate la joburi rezervate numai bărbaților, molestare sexuală, orgasm și cancer la sân prind viață prin corpurile femeilor din alte generații, care le citesc ca pe-o poezie la serbare. Dincolo de întoarcerea în timp, tu înțelegi experiența de viață într-o oglindă, prin resemnarea, tristețea sau descumpănirea din reacțiile cititoarelor sau din limbajul corpului lor.
Scrisorile sunt citite de persoane de toate vârstele și profesiile, de la puștoaice de 13 ani, la senioare; de la polițiste, la lucrătoare sexuale. Unele nu simt nevoia să spună nimic, cele mai multe, însă, completează colecția de istorii personale cu propriile experiențe. Nu știu ce m-a emoționat mai tare la acest documentar: faptul că poveștile scrise în anii ’70 au fost în sfârșit auzite, sau că cele care le-au citit, aproape 50 de ani mai târziu, au trecut prin aceleași încercări sau traume. (Venera Dimulescu)
Șapte ani în luna mai, r. Affonso Uchôa (Argentina, Brazilia, 2019), sâmbătă, 22 august, Cinema Muzeul Țăranului
În 2019, poliția din Rio de Janeiro a omorât 1810 oameni, o medie de 5 pe zi, cel mai mare număr din 1998 încoace, de când există statistici oficiale. Un record pe măsura politicii și discursului președintelui de extremă dreapta Jair Bolsonaro, care declara anul trecut: un criminal bun e un criminal mort. Majoritatea celor uciși de polițiștii din Rio de Janeiro sunt bărbați de culoare de la periferie. Sub gloanțele ofițerilor au căzut și copii inocenți, precum Ágatha, fetița de 8 ani, a cărei moarte a stârnit proteste masive în Rio. Ágatha era cu mama ei într-o mașină, când a fost împușcată în spate de polițiștii care ținteau un motociclist. E al cincilea copil care moare în 2019 în Brazilia, ca urmare a violenței poliție.
În același an iese filmul lui Affonso Uchôa, Șapte ani în luna mai, în care asistăm cu stomacul strâns la mărturia cruntă a lui Rafael, un tânăr de culoare dintr-un orășel din sud-estul Braziliei, care a fost torturat de poliție. Acesta povestește în fața unui foc de tabără cum într-o zi, după ce se întorcea de la muncă, a fost abordat de polițiști cu acuzația că deține un kil de iarbă. După ce i-au căutat în curte, apoi în casă - unde i-au spart tot prin bucătărie și au risipit pe podea boabele de fasole, orez și zahăr pe care le avea drept provizii, l-au băgat cu forța într-o mașină și l-au dus să-l bată în altă parte. I-au pus un sac pe cap și au început să dea. Când sacul s-a umplut de sânge, l-au schimbat cu altul și au continuat. Cu al doilea au făcut la fel, iar în al treia au dat și cu spray paralizant înainte să-i acopere capul. Tortura a continuat, iar Rafael era sigur că e sfârșitul. A supraviețuit, dar avea să simtă tot restul vieții că le aude vocile și că le vede chipurile polițiștilor înainte să adoarmă.
Regizorul Affonso Uchôa a fost vecin cu Rafael în copilărie, dar a aflat abia câțiva ani mai târziu ce i se întâmplase prietenului lui. După acest episod plecase din cartier și între timp, s-a chinuit să supraviețuiască, trecând și prin trafic de droguri și închisoare. Când s-au reîntâlnit, Uchôa știa că povestea lui Rafael e povestea a milioane de tineri din Brazilia care au trăit teroarea poliției. „Violența face parte din joc, e forma prin care societatea braziliană constrânge și limitează periferia”, declară regizorul.
Când s-a hotărât să facă un film, regizorul l-a rugat pe Rafael să-și povestească viața în fața camerei. Nu i se părea însă că felul în care vorbește redă cu adevărat forța celor trăite. Așa că au scris împreună un text bazat pe ce povestise, au ales cele mai puternice părți, apoi au repetat de 50 de ori. După care, Rafael a exersat pauzele, ritmul, gesturile. Mărturia lui e filmată dintr-o bucată, fără cut-uri. La un moment dat, în film apare încă un tânăr, cu o poveste asemănătoare, care îl întreabă: dacă ai putea să îi omori, ai face-o?
Documentarul se încheie cu o scenă de ficțiune, un joc de-a viața și de-a moartea, între un polițist și câțiva tineri. (Delia Marinescu)
Imagine principală din filmul Acasă.
