Vineri, 20 octombrie, începe Les Films de Cannes à Bucarest, un fel de sărbătoare a recoltei cinefile. Ca de obicei, de 14 ani încoace, selecția de filme e brici, așa că ne-a fost greu să alegem doar câteva recomandări. Pe restul vă propunem să le descoperiți voi.
Four Daughters (r. Kaouther Ben Hania, 2023)
Vineri, 20 Octombrie 2023, ora 20:00, Cinema Union
Luni, 23 Octombrie 2023, ora 18:00, Cinema Muzeul Țăranului Român
Simt nevoia să vă previn din capul locului: avem de-a face cu un film răvășitor. Documentarul regizoarei tunisiene e ca un material dens, cu puteri neobișnuite, care continuă să lucreze asupra ta mult timp după expunere. Punctul de pornire este istoria de viață a unor femei din Tunisia: o mamă și cele patru fiice ale ei, dintre care două au ales să se ales să se alăture grupului terorist ISIS. Celelalte, rămase în urmă, reconstituie drumul lor de familie, traumele, pierderea. Povestea lor, însă, nu e doar personală; e un document revelator despre cum tensiunile culturale, sociale și politice modelează adânc și dureros viața femeilor musulmane. Iar modul în care Kaouther Ben Hania alege să dea formă acestor mize dă filmului o forță teribilă. Invitând actrițe și actori să joace rolul mamei, al surorilor înstrăinate și al câtorva bărbați pasageri, dar emblematici pentru viețile acestor femei, Ben Hania reușește să creeze un laborator de confesiune radicală, terapeutică. Jocul de rol devine unealtă de cunoaștere, de confruntare, de reconciliere. Și tocmai prin această eliberare de adevăruri cu bătaie lungă, filmul își pune privitorul în posturi de mare ambiguitate morală, iar empatia prinde traiectorii imprevizibile. Four Daughters, care a primit anul ăsta premiul pentru cel mai bun documentar la Cannes, e, foarte probabil, cel mai bun film pe care l-am văzut de foarte multă vreme. (Andra Matzal)
Perfect Days (r. Wim Wenders, 2023)
Duminică, 22 octombrie, ora 18:00, Cinema Elvira Popescu
Luni, 23 octombrie, ora 20:30, Cinema Muzeul Țăranului
Bazat pe patru proze scurte, Perfect Days spune povestea lui Hirayama (interpretat de Kōji Yakusho), un bărbat care lucrează ca spălător de toalete publice în Tokio. Nu e nimic spectaculos aici, e vorba de rutina din viața lui, de la momentul în care se trezește până la sfârșitul zilei. Un tip introvert și care vorbește foarte puțin, Hirayama e rupt de tehnologie, se relaxează ascultând casete audio cu Patti Smith și Lou Reed în timp ce conduce și citind Faulkner înainte de culcare.
Mi-a plăcut mult cum e portretizat Hirayama, un om care își începe ziua privind spre cer și care nu uită să se bucure de lucrurile „mărunte” din jurul său: copacii din parc, clipele de liniște, lumina soarelui, zâmbetul cuiva. Nu e nicidecum un minimalism din ăla sec încărcat de concepte, ci dimpotrivă vorbim de un film care vine să-ți dea curaj și chiar o stare de bine. Și, într-un fel, nu e departe din punct de vedere tematic de filmele mai vechi ale lui Wim Wenders, precum Paris, Texas (1984) sau Wings of Desire (1987); tot despre alienare, singurătate și diverse forme de căutări spirituale era vorba și acolo (printre altele, Wenders are și un doctorat în teologie). Și încă ceva: Kōji Yakusho, care a lucrat în trecut și cu regizori ca Imamura și Kurosawa, a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Cannes 2023. (Ionuț Sociu)
Chambre 999 (r. Lubna Playoust, 2023)
Luni, 23 octombrie, ora 20:30, Cinema Elvire Popesco
Dacă tot vorbim de Wenders mai sus, documentarul Lubnei Playoust, actriță recent migrată către regie de film, vine ca un soi de omagiu/sequel/aducere la zi a unui proiect al aceluiași regizor. În 1982, regizorul german închidea alți 15 cineaști (printre care Spielberg, Fassbinder și Godard) în camera 666 a unui hotel de pe Croazetă și le punea la dispoziție cca. 12 minute (cât are o rolă de film) ca să vorbească despre cum văd ei viitorul cinemaului. La momentul respectiv, discuția era în principal despre amenințarea televiziunii, iar tonul general era un soi de chemare la arme pentru toți cinefilii, întru apărarea împotriva pericolul televizat.
E 2022 când Playoust recreează cadrul și adresează din nou întrebarea – camera e aceeași, dar de data asta regizorii sunt 30, distribuția e mult mai diversă (mai multe țări reprezentate, mai multe femei, mai mulți cineaști la început de carieră), iar the state of cinema e ceva mai complex. Nu se mai luptă (doar) cu TV-ul, ci și cu: social media, atenția fragmentată a noilor publicuri, AI-ul, costurile în creștere ale experienței de a merge la cinema, dispariția sălilor și, poate în primul rând, cu hidra multicefală a serviciilor de streaming.
Acum simt nevoia unui mic, dar comprehensiv disclosure. Mi-am setat provocarea personală de a urmări 90-ish de minute statice și potențial repetitive, despre un domeniu pe care nu-l mai urmăresc de mult atât de atent – cinemaul în sensul lui clasic. Credeam c-o să mă plictisesc în Camera 999; cu toate astea, n-am pățit. E un mix acolo: pe de-o parte sunt așteptări împlinite (întrebat despre viitorul cinemaului, Wenders e exact atât de pesimist pe cât mă așteptam; pe când Cronenberg e un pozitivist pragmatic); pe de alta, sunt personalitățile regizorilor pe ecran, care se manifestă aici 1:1, dar pe care le poți anticipa din filmele lor (Claire Denis meditativ-delicată; Luhrmann showman de la un capăt la altul; Serebrennikov flamboaiant etc.). Dincolo de toate astea, e o corală pe 30 de voci despre un subiect care agregă atâtea altele în jurul său – reprezentarea timpului și cea identitară, economia atenției, democratizarea aparentă a mijloacelor de producție cinematografică, concomitent cu degradarea limbajului său, dar și cu dezintegrarea experienței comunitare de a merge la cinema. Iar genul ăsta de întoarcere a unui subiect pe toate părțile, cu acces direct la 30 de minți creative, va fi întotdeauna demnă de urmărit dpmdv. (Ioana Pelehatăi)
Only the River Flows (r. Shujun Wei, 2023)
Miercuri, 25 octombrie, ora 20:30, Cinema Muzeul Țăranului
Joi, 26 octombrie, ora 18:00, Cinema Muzeul Țăranului
Moartea Bunicii 4 pe malul râului care trece pe lângă un sat de 50 de familii declanșează o serie de evenimente care-l vor trimite pe inspectorul Ma Zhe într-un rabbit hole la intersecția dintre noir, Twin Peaks și ruralul chinezesc al anilor '90.
Poeticul poveștii este stabilit din primele minute, când cinematograful închis „pentru că nu mai merge nimeni la filme astăzi” devine secție de poliție. Ma Zhe se refugiază în camera de proiecție, iar colegii lui își aranjează birourile pe scenă. Suprarealismul se instalează cu fiecare piesă a puzzle-ului imens pe care îl rezolvă nevasta lui Ma Zhe. Inspectorul reascultă obsesiv caseta găsită la locul crimei, revede în birou proiecții ale fotografiilor cu victima și începe să se îndoiască de propriile amintiri. Nu degeaba posterul filmului pentru Cannes este o reinterpretare a „Țipătului” lui Munch.
Personajul principal amintește pe alocuri de McNulty din The Wire, care încearcă să rezolve cazul „așa cum ar trebui”, în pofida șefilor care vor doar să închidă pe cineva și să treacă mai departe, iar situațiile aflate la granița dintre umor și absurd dau un bobârnac și birocratismului sistemului. (Ioan Stoleru)
About Dry Grasses (r. Nuri Bilge Ceylan, 2023)
28 Oct 2023 16:30, Cinema Muzeul Țăranului Român
29 Oct 2023 17:00, Cinema Elvire Popesco
Un bărbat cu o țigară între buze, așezat lângă lângă un cal, copii care se joacă cu mingea, trei prieteni care își fac un selfie. Aceasta sunt câteva dintre fotografiile pe care o să le vezi în About Dry Grasses, filmul regizorului turc Nuri Bilge Ceylan. Într-un mic sat din Anatolia rurală, Samet (Deniz Celiloğlu) este un profesor de desen blazat, dornic să se transfere mai repede la Istanbul. Până atunci e blocat în acest sat sărac, lipsit de perspective, alături de colegul și prietenul lui Kenan (Musab Ekici) și noua lor prietenă Nuray (Merve Dizdar), o profesoară care și-a pierdut piciorul în urma unui atac terorist. În paralel, are o apropiere față de Sevim (Ece Bagci), eleva lui de 14 ani, apropiere observată și de colegii ei.
Poetic și puternic vizual, filmul urmărește să surprindă senzația de a fi blocat într-un loc. Și reușește. Deși vezi câmpii nesfârșite, iarna în forță într-o natură vastă și prezentă peste tot, senzația e de închisoare și claustrofobie. Te simți ca Samet, prins în poveste, urmărind de la distanță gesturile blânde și mai puțin blânde ale oamenilor forțați de diferite împrejurări să trăiască acolo
Cu mult dialog pe teme politice și filosofice, filmul are un moment meta (no spoilers) și o privire atentă asupra personajelor, care nu se deschid niciodată complet. Le bănuiești mai mult decât le cunoști, mai ales în cazul lui Sevim, care nu e văzută decât din perspectiva profesorului ei. Dar asta funcționează, iar distanța față de ele nu te oprește din a-ți păsa de soarta lor.
De văzut dacă îți plac dialogul, iarna sau dramele cehoviene. (Oana Filip)
