Iată-ne ajunși și la ediția de majorat a festivalului de film documentar și drepturi ale omului One World Romania, în anul de grație 2025. Am putea spune că e un an în care avem nevoie de documentare mai mult decât oricând, pentru că lumea arde, e divizată, războaiele se ascut etc.. Dar nu asta spunem la fiecare ediție? „Câteodată, suntem din ce în ce mai puțin oameni și din ce în ce mai mult termopane. Făcute să reziste, să reziste, să reziste. Rezistența și încăpățânarea au rost doar dacă nu suntem singuri”, scrie Andreea Lăcătuș, directoarea festivalului, în editorialul-argument al acestei ediții.
Tema de anul acesta este „M-AUZI?!”, ilustrată plastic în spotul de mai jos. Suntem în bule și nu ne auzim unii pe alții. Și asta spunem de ceva vreme, în timp ce bulele se strâng din ce în ce mai ermetic. Însă documentarul ca specie și One World ca experiență dătătoare de context și împuternicire prin rezistență se încăpățânează să meargă mai departe. „Suntem o insulă care perseverează în a-și păstra memoria și-a pune-n dialog prezentul cu trecutul”, scrie aceeași Andreea Lăcătuș.
În cele ce urmează, am explorat teritorii ale acestei insule, alături de colegi și prieteni ai Scena9. A ieșit o listă diversă, cu 14 recomandări de filme din toate colțurile (ascuțite, neșlefuite, nevralgice) ale acestei lumi. Ne vedem la festival, de astăzi, vineri, 4 aprilie, până pe 13 aprilie (și online, de pe 14 până pe 30 aprilie).
The Diary of a Sky, r. Lawrence Abu Hamdan, Liban, 2024
O investigație audio-vizuală, narată de artistul hip-hop Mazel El Sayed (El Rass), care documentează violența atmosferică asupra populației din Beirut, provocată de infrastructura militară israeliană, în timpul pandemiei de COVID-19, când traficul aerian comercial era aproape inexistent. Avioanele de luptă și dronele survolau orașul la altitudini joase, de până la 50 de ori pe zi, ceea ce sugerează că scopul lor principal nu era altceva decât producerea unui zgomot continuu.
Dar de ce-ai vrea să terorizezi o întreagă populație prin prezența unui zumzet constant?
Lawrence Abu Hamdan, artist și cercetător audio, a săpat prin sute de înregistrări sonore colectate din biblioteca digitală a ONU, pe care le-a combinat cu imagini ale cerului filmate de locuitorii din Beirut, pentru a ilustra operațiunea machiavelică la care au fost supuși & expuși oamenii. El spune că, deși poluarea fonică produsă de avioanele militare nu este catalogată ca o amenințare directă, acest tip de agresiune poate avea efecte negative asupra sănătății pe termen lung. Un studiu din 1989, comisionat de Ministerul Sănătății din Germania și realizat de Dr. Hartmut Ising, specialist în poluare fonică, arată că zgomotul produs de avioanele de luptă la altitudini joase duc la creșterea nivelului de cortizol, ritmului cardiac și tensiunii arteriale.
La granița dintre cer și pâmânt, violența fonică ajunge direct la inimă, prin intermediul urechii. (Nicoleta Moise)
Resistance, Why?, r. Christian Ghazi, Liban, 1971
O mică bijuterie de third cinema (mișcare apărută în anii ’60 care critica neocolonialismul, capitalismul și modelul hollywoodian de film făcut pentru profit și entertainment), Resistance, Why? a fost recuperat după ce mai bine de 30 de ani se credea a fi pierdut: în 1988, în timpul Războiului Civil Libanez, un grup de soldați a devastat casa regizorului Christian Ghazi și a ars toate peliculele pentru a se încălzi.
Printr-o serie de interviuri cu figuri politice arabe, în special palestinieni care trăiesc în Liban, documentarul explorează mișcarea de rezistență palestiniană de la începuturile ei, cu grevele și protestele populare din perioada ocupației otomane și apoi în timpul colonialismului britanic. Intervievații vin cu nuanțe esențiale despre înțelegerea luptei pentru rezistență și a autodeterminării, nuanțe adesea ignorate în discursul mainstream de azi despre Palestina. Liderii mișcării de rezistență vedeau în lupta lor o confruntare nu doar cu colonialismul, ci și o luptă de clasă, anti-capitalistă, și visau la o țară seculară, democratică și progresistă. (Ioan Stoleru)
Arab Israeli Dialogue, r. Lionel Rogosin, SUA, 1974
Poetul palestinian Rashid Hussein și scriitorul israelian Amos Kenan discută deschis despre reprezentare, demnitate și naționalism, în contextul represiunii palestinienilor odată cu fondarea statului Israel. Cei doi prieteni dezbat viziunile diferite pe care le au asupra conceptului de „dreptate” pentru popoarele lor într-un cadru foarte intim, în care pare că tragem cu ochiul și cu urechea la o discuție neplanificată. Dialogul are loc în subsolul cinematografului de artă Bleecker Street Cinema din New York, fondat de regizorul Lionel Rogosin, Arab Israeli Dialogue fiind ultimul său film.
E grăitor că acum 50 de ani, când a avut loc discuția, Rashid îl întreba pe Amos „Cum putem noi să fim prieteni, când tu ai mai multe drepturi decât mine în țara mea?”. Și mai grăitor e că Amos e încrezător într-un viitor în care va fi pace, în timp ce Rashid se abține de la previziuni. (Ioan Stoleru)
We Are Inside, r. Farah Kassem, Liban, Qatar, Danemarca, 2024
Mai mult decât un film despre familie și reconectare, We are Inside este și un omagiu adus poeziei arabe. Farah își revizitează tatăl văduv în orașul ei natal, Tripoli, în Liban, după o absență de peste zece ani. Regizoarea îl urmărește pe Mustafa cum despică versurile poeziilor cu prieteni scriitori, cântărindu-le sensul și melodicitatea, și cum se contrazice în privința ritmului, tatăl ei fiind un poet excepțional, dar conservator atât în ce privește politica și societatea, cât și literatura.
În același timp, în Liban au loc primele alegeri parlamentare după nouă ani, perioadă marcată de turbulențe politice. Farah încearcă să echilibreze discuțiile în contradictoriu cu tatăl ei pe teme politice cu reapropierea față de el prin intermediul poemelor – scrie primele ei versuri și îl roagă pe un coleg scriitor al lui Mustafa să o învețe mai multe despre poezie. E înduioșătoare dinamica dintre poetul care la 82 de ani încă scrie versuri, printre altele și ca mod de a-și păstra memoria, și fiica care vrea să învețe mai multe despre lirismul arab, pentru a-și înțelege mai bine tatăl, dinamică surprinsă prin cadre care te fac să crezi că ești un membru tăcut al familiei, care asistă la tot ce se petrece. (Ioan Stoleru)
Lift, r. Marc Isaacs, Marea Britanie, 2001
Social media a inventat „unboxing”, scosul din cutii a produselor de machiaj sau al hainelor în timp ce te filmezi. Deja mă simt prost că explic bătrânește ce înseamnă unboxing. În fine. Isaacs face un unboxing cu oameni. Văzându-i filmul, m-am tot gândit la cutii, că sunt ele din carton, casele noastre sau pur și simplu cutiile mentale în care împăturim oameni și situații, pentru păstrare sau pentru uitare. „Lift” pleacă de la o idee simplă și genială - regizorul stă cu camera lui în liftul unui bloc din Londra, un bloc multietnic și totuși banal, cu oameni singuri, oameni beți, timizi sau vorbăreți, cu frici sau exuberanțe. Îi provoacă cu întrebări despre viață, întrebări de tipul celor care stau tainice în noi și pândesc să fie trase afară, la o bere cu prietenii, la coadă la pâine sau într-un lift. Emoționante cele 25 de minute ale lui Isaacs. Poate pentru că oamenii nu aveau cum să iasă, poate e efectul de menghină-interogatoriu al celor patru pereți, poate așa se întâmplă când lași o cameră video într-un spațiu public. Sau poate că e doar omul, minunat în atâtea mii de feluri.
Cineastul britanic Marc Isaacs este unul dintre invitații speciali ai celei de-a 18-a ediții One World Romania. Publicul îl va putea întâlni pe Isaacs la sesiunile de Q&A de după proiecții, dar și la masterclass-ul susținut de acesta în încheierea retrospectivei, pe 13 aprilie. Lift poate fi văzut pe 9 aprilie, în cadrul seriei All White in Barking, la Cinema Elvira Popescu. (Andreea Archip, Școala9)
23 Mile, r. Mitch McCabe, SUA, 2024
Un tânăr înarmat până în dinți din miliție, grupuri paramilitare neoficiale, spune că e un tip pașnic care face modelaj în garaj și care se joacă cu copiii. O susținătoare a lui Trump spune că avortul e o crimă, apoi îndeamnă un bărbat care o face mincinoasă să cânte și el versurile de la „Aleluia”. O emigrantă româncă îi compară pe democrații americani cu comuniștii noștri. Pro și anti avort, pro și anti arme pentru populație, pro și anti vaccin, pro și anti Biden, pro și anti Trump. Regizorul Mitch McCabe taie prăjitura politică fix în mijloc, unde cremele s-au amestecat, unde toți cred în ceva și sunt anti a ceva, dar nu mai știi care-i care. Împreună și totuși unii împotriva altora, în acest univers plin de umori din Statele Unite ale Americii. Un film care nu te edifică, ci care întinde pe masă toate ingredientele care au făcut să dea în clocot o națiune. Un prequel documentar la evenimentele de pe 6 ianuarie 2021 de la Capitol Hill, Washington. (Andreea Archip)
Interzis / Forbidden, r. Anelise Sălan, România, 2024
Interzis începe ca o poveste de dragoste, cu un dialog între Anelise Sălan și partenera ei. Vorbesc despre diferența de vârstă dintre ele și cum e posibil ca în timp acest lucru să le afecteze relația. Camera trece de la una la alta, însă pe I.P. nu o vedem niciodată prea clar, doar o auzim. E un aer intim, parcă ești cu ele în casă, asiști la micile dezacorduri, la tandrețuri, la căldura dintre ele. Abia după vreo 30 de minute îți dai seama că povestea asta nu e o simplă poveste de dragoste. În 2019, 42 de cupluri dintre persoane de același sex au dat România în judecată la CEDO din cauza lipsei de recunoaștere și protecție legală pentru familiile lor. Documentarul urmărește felul în care evoluează relația dintre Anelise și I.P. pe parcursul acestui demers, felul în care reacționează părinții lor la asta și ce rămâne la sfârșit, în apropiere de pronunțarea hotărârii curții.
„Hai, că o să-ți treacă! Nu ai cunoscut încă bărbatul potrivit”, își amintește Anelise că i-a spus mama ei când a aflat că nu îi plac bărbații. Am prieteni care au fost întrebați dacă e posibil să se vindece de „boala asta” sau care, pur și simplu, au fost dați afară din casă atunci când le-au mărturisit părinților cine sunt cu adevărat. Niciodată n-am găsit o explicație pentru reacțiile lor în momentele astea, însă în documentar se punctează bine un lucru: atât timp cât relațiile dintre persoanele de același sex sunt, practic, interzise prin lege (așa cum scrie în Codul Civil), apropiaților le va fi mult mai greu să le accepte, fiindcă procesul ăsta vine la pachet cu extrem de multă rușine. CEDO a hotărât în urmă cu doi ani că statul român trebuie să recunoască căsătoriile între persoanele de același sex. Cu toate acestea, nu s-a schimbat nimic de atunci, iar în cele două rânduri de alegeri prezidențiale i-am văzut pe candidați cum se fâstâcesc atunci când sunt întrebați de acest subiect. „Românii încă nu sunt pregătiți”, „Societatea nu e pregătită”, „Nu se poate asta în România”, spune și mama lui Anelise în documentar, repetând aproape identic ce iese pe gura politicienilor.
Cine decide cât de pregătită este o societate să accepte și un alt tip de iubire? De ce un tip de iubire este protejat de lege, iar altul nu? Până la finalul documentarului ai răspunsul la întrebările astea. Rămâi cu un gust amar când realizezi că nu depinde deloc de cei care sunt afectați de respingerea asta și că probabil va mai dura mult până vom vedea o schimbare. (Andra Mureșan)
Doamne fă din leu dolar, r. Valentin-Rareș Fogoroș, România, 2024
În căutarea visului american, la sfârșitul secolului XX, 150.000 de români au plecat peste ocean. Doamne fă din leu dolar, scurtmetrajul documentar regizat de Valentin-Rareș Fogoroș, explorează modul în care familia lui experimentează migrația spre America și reușește să evidențieze puterea pe care sentimentul de apartenență îl are asupra generațiilor.
Regizorul folosește imagini din arhiva personală și conversații intime, de asta cadrul devine atât de personal încât e greu să nu te regăsești în cel puțin o scenă. Contrastele sunt puternice: conversațiile strănepot – străbunic, cadru rural – vis american, pentru sau împotriva luptei pentru moștenire. (Raluca Cristea, Școala9)
Dad’s Lullaby, r. Lesia Diak, Ucraina, România, Croația, 2024
Încă un film despre războiul din Ucraina, cui îi pasă? Nu-s cuvinte pe care să le fi auzit concret, dar plutesc în aer. Cântec de leagăn pentru tata, este, de altfel, foarte aproape de a fi un documentar clasic, „cuminte”, observațional, liniar narativ. Serhii se întoarce de la război. (Atenție, vorbim despre războiul declanșat de Rusia în Ucraina în 2014, prin invadarea regiunii estice Donbas și anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea.) Acasă îl așteaptă Lidiia, soția lui, și trei fii: Sașa, Artiom și Nikita. Pe trăsăturile și corpul lui Serhii se văd urme ale războiului, însă, psihologic nu e complet abrutizat de violența și condițiile mizere din tranșee. Dar nici nu mai e cu totul acolo - soț, tată, om într-un oraș care (încă) trăiește în timpuri de pace. Nu mai poate fi.
Unde rupe documentarul Lesiei Diak convenția (și era necesar să o facă) este atunci când întoarce camera asupra regizoarei, creând astfel spațiu de dialog între ea și protagonistul său. Lesia a iubit un bărbat întors de la război, până când n-a mai putut să-l iubească. Serhii înțelege de ce și îi explică și regizoarei de ce, explicându-se, în același timp, pe el însuși. Dincolo de a fi un film despre familie și paternitate, Cântec de leagăn pentru tata e un film despre războiul tăcut, ascuns, care nu urlă și nu sângerează, dar care lovește cu aceeași sete în femei, în bărbați, în copii, chiar și la generații întregi după ce ultima dronă va fi fost doborâtă. (Ioana Pelehatăi)
Trains, r. Maciej J. Drygas, Polonia, 2024
Trains este o meditație despre supraviețuire în ciuda noastră. E un documentar construit din peste 40 de filmări de arhivă, pe care Drygas, un constructor rafinat de filme-colaj, le-a țesut într-o istorie a secolului 20. Firul care leagă această istorie posibilă e o cale ferată nesfârșită, pe care alunecă sau se împotmolesc trenurile Europei: trenuri greoaie, gata să iasă din fabrică, trenuri care bâzâie de voioșia vacanței, trenuri încărcate cu soldați glumeți în drum spre război, trenuri în sens opus cu alți soldați, ale căror corpuri au fost ciuntite de război, trenul din care zâmbește Hitler și trenuri ale morții, trenuri în fruntea cărora e înfiptă steaua roșie, trenuri dezasamblate și trenuri peticite, trenuri promițătoare și trenuri întârziate. Un lucru e cert: nu stăm niciodată pe loc, nici măcar atunci când ne construim împreună o istorie care ne însângerează.
Într-o lume cu ritm de TikTok, Trains e o ciudățenie cu efect imediat. Nu se grăbește, e alb-negru, în loc de dialog, asculți pasaje din „Compartimentul 2, vagonul 7”, compoziția polonezului Pawel Szymanski, iar cheia doar la tine, cel / cea care te-ai retras 80 de minute din zumzetul străzii și te-ai retras în întunericul de cinema. Iar dacă acum doar câțiva ani întâlnirea cu acest film ar fi părut safe, o capsulă venită dintr-un trecut încheiat și definitiv depășit, azi nu se mai simte la fel: trenurile lui 2025 nu mai scuipă abur și aleargă la viteze mult mai mari, dar extremismul, tensiunea, războiul sunt încă aici. (Andra Matzal)
Trenuri / Pociągi, de Maciej J. Drygas, este un alt documentar de montaj, dar exclusiv din imagini de arhivă, rezultatul unei munci de cercetare și de selecție care pare imensă dacă ne uităm la numărul de surse când curg pe end credits. Fără comentariu din off, fără intertitluri, fără nicio direcționare non-vizuală, dus numai din ritmul montajului, din sound design-ul cu sunete de mașinării grele și șuierat de trenuri, cu niște inserții tulburătoare din „Compartimentul 2, Vagonul 7”, compus de Paweł Szymański, filmul reușește să facă o istorie a secolului al XX-lea din/în trenuri, din gări și din jurul gărilor. De parcă istoria mare e ea însăși un tren care nu se oprește niciodată, în care și din care oamenii doar sar când și cum pot. De la miracolul industrial al lumii noi mai conectate prin primele trenuri, cu oamenii fericiți din vagoanele restaurant elegante de început de secol trecut, trecând la soldați așteptând aliniați pe peroane să fie duși pe câmpurile de luptă de unde nu se vor mai întoarce și până la sordidele trenuri ale morții din timpul Holocaustului, călătoria asta cinematografică ne lasă puține momente de respiro, dar deschide multe momente de reflecție. (Alexandra Florescu)
Paradis / Paraiso, r. Ana Rieper, Brazilia, 2024
Filmul care deschide festivalul pe 4 aprilie construiește, printr-un montaj cu surse foarte eclectice, un soi de rețea rizomatică a răului trans-istoric și trans-generațional din Brazilia. „Trecutul e imobil. Memoria e volatilă” se aude în primele minute din off, iar acel trecut care reverberează în toate straturile sociale și politice până astăzi este trecutul colonial, cu relația de dominare și violență stăpân-sclav. Din imagini alb negru de arhivă, news reels, filmări cu telefonul, reclame vechi și noi, filmări de familie la sărbători sau în vacanțe, dar și din interviuri cu femei care navighează propriul trecut și moștenirea mamelor și bunicilor lor, se țese acest du-te-vino unde violența sau discriminarea scot capul în cele mai neașteptate moduri. Că e vorba de fermierii în tandem cu poliția și politicienii care preiau abuziv terenurile indigenilor amazonieni sau de o femeie albă care provoacă un bărbat negru s-o lovească și apoi își scoate cureaua să-l bată, că e vorba de discriminarea obstetrică la care sunt supuse femeile de culoare de medicii albi, că sunt discursurile ultra-tradiționale ale politicienilor despre „familia naturală”, Brazilia apare scindată și bântuită de răul istoric originar, în ciuda momentelor de bucurie și voluptate colorată pe care camera le mai surprinde. (Alexandra Florescu)
Taman-taman / Park, r. So Yo-Hen, Taiwan, 2024
Un documentar ca o incantație pentru o noapte ce nu trebuie sub nicio formă să se sfârșească. Doi imigranți indonezieni dintr-un parc din sudul Taiwanului își povestesc nimicuri și își spun poezii care se transformă în fabule, care se leagă într-un discurs ce pare să schimbe și cum percepem spațiul real în care se desfășoară. Pe măsură ce vorbele curg, luminile, statuile, copacii, băncile par tot mai nefirești și vibrează altfel pe ecran. Dar cuvintele pe care și le spun cei doi nu au nimic romantic și literaturizant, dimpotrivă, sunt povești adevărate despre imigranți, despre condițiile de muncă, despre malaxorul în care intră mecanic de la răsăritul soarelui, zi de zi, și pe care în noaptea asta îl tot amână ca niște Sheherezade. (Alexandra Florescu)
Fiume o morte!, r. Igor Bezinović, Croația, Italia, Slovenia, 2025
Documentarul lui Bezinović e o nebunie de film, în cel mai bun sens al cuvântului. Râzi, meditezi la natura violenței și artei, te întrebi cum se poate așa ceva și te înduioșezi. Filmul spune o poveste mai puțin cunoscută din istoria europeană: acel moment când poetul și fascistul italian Gabriele D’Annunzio a cucerit orașul Fiume (în prezent orașul croat Rijeka). Bezinović recreează povestea celor 16 luni de ocupație folosind drept actori locuitori ai orașului Rijeka. Alături de ei, readuce la viață fotografii din perioada ocupației lui D’Annunzio și joacă scene din istoria acelei perioade, de la momentul în care poetul anunță noua constituție a orașului, care are muzica ca principiu fundamental, la cel în care soldații lui atacă afacerile deținute de croați.
Documentarul arată și cum rămân astfel de evenimentele istorice în memoria locuitorilor unui spațiu și în câte forme putem spune aceeași istorie. Dincolo de muzica rock și cadrele superbe, filmul te pune, blând și cu umor, dar hotărât, față-n față cu absurditatea și risipa de tinerețe și viață pe care o presupune războiul, dar și cu cultul morții și violenței promovat de ideologia fascistă.
P.S.: Avem Gabriele D’Annunzio și acasă. Îl cheamă Octavian Goga și a fost atât de nazist că, la cererea lui, a fost înmormântat cu svastica pe piept. (Oana Filip)
The White House Effect, r. Bonni Cohen, Pedro Kos and Jon Shenk, SUA 2024
Filmul e incomod de privit pentru că îți arată cum ne dăm, la propriu, foc la valiză, dar necesar ca să înțelegi „cum am ajuns aici”. Povestea unor serii de decizii luate de administrația Bush, decizii a căror consecințe le trăim azi din plin, e spusă prin imagini de arhivă de o poezie și familiaritate neliniștitoare. Vezi oameni de știință care ne avertizează că dacă continuăm tot așa ne așteaptă dezastrul, politicieni care ne spun că prioritatea noastră trebuie să fie dezvoltarea economică, că măsurile împotriva schimbărilor climatice sunt prea radicale și incompatibile cu stilul nostru de viață și companii petroliere care ne primit că viitorul nu va fi chiar așa rău. E neliniștitor, pentru că știi cum se termină. Știi cum arată anul 2010 despre care vorbește omul de știință în anul 1977, pentru că ai trecut deja prin el. Știi că are dreptate să fie îngrijorat. (Oana Filip)
The White House Effect nu ne arată nimic nou. Din nefericire, de-aia e un documentar atât de important. Folosindu-se în principal din material de arhivă, e adevărat montat și coafat dar fără comentarii din off sau Michael Moore-isme filmul ne arată scurt și la obiect cum politica națională a Statelor Unite vizavi de încălzirea globală a fost controlată și manipulată de firmele de petrol, cărbuni și gaze care știau din propriile cercetări că ne îndreptăm spre dezastru. Cum ziceam, nimic nou. Ce e însă interesant e că filmul personalizează un pic această manipulare și o prezintă din perspectiva vremii – nu avem nevoie de datele de azi, dovezile erau deja pe masa președintelui. Pentru că documentarul este centrat pe administrația lui George Bush Sr., un președinte care se dădea ecologist în timpul campaniei și care putea pune ideea de ecologism pe tavă la nivel global, dar și pe (poate mai important) un făgaș bipartizan la nivel de America. N-a fost să fie și The White House Effect ne ilustrează asta prin lupta intestină dintre doi dintre membrii administrației - Șeful de cabinet Sununu, omul industriașilor, apostol al creșterii cu orice preț și șeful EPA William K. Reilly, vocea rațiunii climatice. Rezultatul îl știm deja, din nefericire. Vedem însă cât de puternică poate fi o singură voce stridentă în influențarea unor decizii care ne afectează pe toți și ne împing spre dezastru. Și Sununu era mic copil pe lângă miliardarii Musk sau Thiel. (Dragoș C. Costache)
