De la scurtmetraje la filme-maraton, care depășesc cu mult ora-și-jumătate obișnuită, nu-i decât un pas. N-am rezistat și l-am făcut, convins că suntem într-o perioadă numai bună pentru proiecte cinefile de cursă lungă. (Reputata teoreticiană de film Kristin Thompson s-a gândit la ceva similar.) Așa că, pentru diversitate, puneți pe pauză Proust-ul sau Omul fără însușiri de care v-ați apucat în carantină și plecați într-o călătorie cinematografică de durată, pe ruta Germania de Est - Uruguay - China. Sunt trei filme solicitante, ca un plonjeu la mare adâncime, despre vremuri apuse care încă nu ne dau pace – pentru că, nu-i așa?, după cum a zis și criticul de film Serge Daney, călătoria reală e opusul turismului. Iar acum avem timp berechet.
Material (Thomas Heise, 2009; 164 min.)
Filmele lui Thomas Heise au ceva din forfota încordată a unor șantiere arheologice de anvergură: nu se știe clar dacă vom descoperi ceva, dar tot procesul e fabulos. Săpăturile vizuale ale lui Heise se desfășoară pe terenurile socio-politice neprietenoase ale Germaniei secolului XX. Cel mai recent proiect al său, Heimat ist ein Raum aus Zeit – care urmărește trecerea unei familii prin Germania celor două mari războaie, apoi prin RDG – trebuia să fie proiectat la festivalul One World Romania. Poate vom mai avea ocazia să vorbim despre acel film sobru și hipnotic, dar până atunci nu strică să ne pregătim cu Material, un film despre ultimii ani în RDG și primii de după reunificarea Germaniei. Compus din imagini de arhivă filmate de diferite camere, filmul e împrăștiat pe mai multe fronturi, fără vreun imperativ de coerență, și aduce laolaltă scene din trafic – cu nelipsitele Trabanturi pe toate benzile –, repetiții tensionate la o piesă de Heiner Müller și adunări spontane în care cuvântările mai-marilor lasă locul vocilor populare.
Dacă Material ia într-adevăr măsura cutremurului istoric care a fost reunirea celor două Germanii, atunci o face pe căi deturnate. Preferă intimitatea angoasată celebrărilor ultra-cunoscute din fața Porții Brandenburg, și lasă deoparte discursurile liderilor de moment în favoarea chipurilor discrete ale unor anonimi nefamiliarizați cu camera. Schimbarea politică se lasă intuită prin felul în care, o vreme, vorbele se aerisesc, limbile se eliberează, gesturile se animă – iar oamenii de rând pot să-și reinventeze viețile de zi cu zi în numele unui socialism mai just. Heise construiește aici – ce titlu mai inspirat? – un carnet de însemnări disparate: materialul său vizual e imposibil de ordonat altfel decât într-o imagine blurată și incompletă, care luminează doar anumite provincii afective. Filmul explorează forme ale memoriei colective și e reticent în a împărtăși euforia generală: foarte curând vedem discuții fără rezultat cu privire la trecutul de colaborator cu poliția secretă al unui politician; o secvență frapantă surprinde întreruperea unei proiecții de către o bandă de skinheads extremiști. Camera rămâne în mijlocul lor multă vreme după ce spectatorii au părăsit sala, urmărindu-i în timp de distrug mobilier și sparg geamuri. Iar cu această trupă de tineri agitați Heise pare să ne lase în compania insidioasă a unui viitor care-și învăluie promisiunile într-o perdea de fum.
Filmul se vede aici.
Unas preguntas (Kristina Konrad, 2018; 237 min.)
Democrația în fașă, pentru un popor abia ieșit din dictatură, vine la pachet cu pragurile ei critice. Un astfel de moment e cartografiat, în toate manifestările lui politice, sociale, senzoriale, de filmul Kristinei Konrad, care chiar s-a văzut la One World Romania anul trecut. Filmat cam în aceeași perioadă cu Material, Unas preguntas e la fel ca filmul lui Heise – doar că pe invers. În loc să se aventureze în mai multe direcții, Konrad urmărește, ca-ntr-un concentrat de viață, desfășurarea febrilă a referendumului ce vizează perioada dictaturii (1973-1985) din Uruguay. Două tabere se disting: cei care cer, în numele stabilității și coeziunii sociale, să se întoarcă pagina peste crimele și abuzurile militarilor (galben) și cei care, dimpotrivă, cer investigarea și pedepsirea lor (verde). Între ei – o mare de indivizi confuzi, pe care valul democrației îi lasă reci: pentru ei, urgențele sunt de cu totul alt ordin.
E ceva mereu tulburător în imaginile documentare care ne parvin intacte după ani buni, ca niște messages in a bottle ajunse în sfârșit la mal, în cealaltă parte a lumii. Așa și cu acest film, care survolează, într-o mișcare foarte abilă, demagogia politrucilor de la vârf și se cufundă în mijlocul cetățenilor, pentru a lua pulsul străzii. Filmul include tot soiul de footage din acele vremuri – de la reclame la mesaje de campanie –, însă adevărata ancorare și-o găsește departe de aceste tentative de-a amesteca voto verde și voto amarillo într-o pastă abstractă și fără culoare, din care nimeni să nu mai înțeleagă nimic. Dimpotrivă, intervievând oameni obișnuiți preț de două treimi din film, reporterul dă peste voci vii, eliberate de carcanul propagandei și capabile să lupte până-n pânzele albe în numele unor idealuri cât se poate de concrete: locuri de muncă stabile, salarii decente etc.. E meritul acestui film că, punându-le oamenilor una sau două întrebări, oferă o imagine fluidă și complexă a unei țări care nu stă pe loc – și reînnoiește, grație aceluiași gest cinematografic, discuții vechi de când lumea, despre popor, memorie, iertare.
Filmul se vede aici.
West of the Tracks (Wang Bing, 2003; 557 min.)
Spre deosebire de filmele de mai sus, Wang Bing nu remixează imagini din trecut – dar filmul său posedă o stranie calitate de period piece care trimite la o lume de demult. West of the Tracks documentează o regiune industrială din China în care fabricile se închid și dau faliment în ritmuri alarmante, iar oamenii se văd forțați să-și părăsească locuințele ca urmare a unui plan de demolare a vechilor cartiere muncitorești. Regizorul pare că a ajuns prea târziu: petrecerea s-a terminat, și nu de ieri-de azi. În peste 9 ore, această operă singulară are timp să își impună metoda cu calmul evidenței. Cineastul filmează tot ce găsește – de la schelete de uzină la ultimii muncitori rămași la lucru, care joacă o carte între două ture. Lumea descoperită de film e una a maldărelor de fier vechi, a ruinelor distopice, a cocioabelor cârpite cu material șterpelit. Un spectru bântuie filmul: clasa muncitoare, cu fabricile, cartierele și ritualurile sale, care se dizolvă în tăcere as we speak, lăsând în urmă un morman de moloz.
Să reduci un așa mastodont la câteva rânduri poate să pară o impietate, dar Wang e un cineast concis în idei și expansiv în imagini. Camera sa digitală e ca un ochi mereu deschis, mereu invizibil: filmează tot, într-un refuz total al cadrelor frumoase și al setărilor cheltuitoare care fură prim-planul. Rezultă un film cu texturi reci, brute și fără personalitate – pe măsura acestui wasteland post-industrial în care viața însăși pare ceva contra naturii. Și totuși, nu cred să existe cineast mai activ decât Wang Bing: pe trenuri de marfă, prin moloz și praf toxic, pe holuri îmbâcsite și prin cămăruțe reci – fiecare cadru al filmului trădează efortul fizic depus la crearea lui; fiecare ne amintește, printr-o mișcare prea iute sau printr-o bâțâială de moment, că în spatele său se află un om. E unul dintre peticele de cer senin ale acestui film infernal care face ca începutul din The Deer Hunter, cu flăcările uzinei, să pară doar o poantă pentru adolescenți. Între documentar și film experimental, între anchetă antropologică și home movie megaloman, West of the Tracks reinventează cinemaul, punându-l în slujba oamenilor terfeliți în malaxorul istoriei și făcându-l depozitar al rămășițelor unei lumi.
Filmul se vede aici.
