Ca în copilărie, când mă bucuram ca o tocilară că reîncepe școala, sunt teribil de încântată că am ajuns din nou la acel moment al anului când începe o nouă ediție a festivalului de film documentar și drepturile omului One World România. La anul face majoratul, acum e „abia” la ediția a 17-a, dar, ca un adult, ne îndeamnă să alegem în acest an multi-electoral. Ce să alegem? Momentan pe Bobiță, personajul Ilincăi Manolache din Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (r. Radu Jude, 2023), președinte:
Deci ce alegem la One World România ediția #17? „Alegem să creăm un spațiu în care să se vorbească și despre ce se tace. Alegem solidaritatea în locul confortului și să ascultăm mai mult decât să impunem credințe. Prin întregul program al ediției vrem să privim dincolo de noi, să ne așezăm față în față cu celălalt și, finalmente, să ne privim pe noi înșine mai lucid”, scrie regizoarea Andreea Lăcătuș, directoarea festivalului. Documentarele alese anul acesta reflectă tensiunea dintre individual și colectiv și vorbesc despre solidaritate și empatie, într-o lume în care crizele de tot felul se succed cu din ce în ce mai mare repeziciune.
Ne-a fost greu, la Scena9, să alegem din pleiada de titluri provocatoare, dar, în cele din urmă, ne-am oprit la cele 11 de mai jos. Ca în orice astfel de situație, alegerile noastre vorbesc și despre noi. După cum urmează:
(Ioana Pelehatăi)
No Other Land, r. Basel Adra, Hamdan Ballal, Yuval Abraham, Rachel Szor, Palestina, Norvegia, 2024
→ sâmbătă, 13 aprilie, ora 19:00, Cinemateca Eforie
Probabil ai auzit de discursul puternic de la Berlinale al celor doi tineri realizatori, palestinianul Basel Adra și israelianul Yuval Abraham, și absurdele reacții ulterioare ale societății germane. Basel Adra a rugat Germania să nu mai trimită arme Israelului și Yuval Abraham a vorbit despre diferențele dintre cei doi: sunt de aceeași vârstă, locuiesc la câțiva kilometri unul de celălalt, dar el se bucură de drepturi depline, în timp ce Basel trăiește sub ocupație militară, nu poate părăsi Cisiordania ocupată și nu poate vota. Discursul celor doi a fost numit antisemit, iar ministra de stat german al culturii Claudia Roth a spus că ea l-a aplaudat doar pe cineastul israelian, nu și pe colegul său palestinian.
No Other Land, realizat de patru cineaști israelieni și palestinieni, a câștigat premiul pentru cel mai bun film documentar la Berlinale și este obligatoriu de văzut pentru a înțelege încă o fațetă a situației actuale din Palestina, una pe care mass-media occidentale o cam ignoră.
Filmul urmărește distrugerea comunității palestiniene Masafer Yatta de către coloniști și armata israeliană. „Ne distrug încet. În fiecare săptămână, o casă. În fiecare săptămână, o familie trebuie să decidă: să îndure sau să își părăsească pământul”, se aude vocea lui Basel peste buldozerele care distrug case și școli, în timp ce coloniștii se uită indiferent de peste gard. „Apa este un drept al omului!”, strigă un localnic în timp ce soldații astupă o fântână cu ciment și taie țevi de aprovizionare.
Documentarul arată și povestea lui Harun, un protestatar pașnic care a rămas paralizat de la gât în jos după ce a fost împușcat de un soldat. Pentru că armata israeliană le-a distrus casa și nu îi lasă să construiască alta, familia sa, la fel ca multe altele, s-a mutat într-o peșteră. Aici Harun nu poate primi îngrijirile necesare și condiția sa se agravează.
La un moment dat, un soldat îl întreabă pe Yuval, jurnalistul israelian care vine zi de zi să-l viziteze pe Basel și să documenteze împreună ce se întâmplă: „Tu ce cauți aici? Ce-ți pasă ție?”
„Sunt aici pentru că faceți asta în numele meu.” (Ioan Stoleru)
Al Djanat, the Original Paradise, r. Aïcha Chloé Boro, Franța, Burkina Faso, Benin, Germania, 2023
→ sâmbătă, 6 aprilie, ora 20:30, Cinema „Elvire Popesco”, și joi, 11 aprilie, ora 18:00, Cinemateca Eforie
După 12 ani de exil în Franța, regizoarea Aïcha Chloé Boro se întoarce la ceea ce cunoaște drept paradisul originar ca să descopere un conflict între generații, modernitate și tradiții. Boro documentează, pe parcursul a cinci ani, relațiile din familia ei, dintr-un sătuc din Burkina Faso. Moartea unchiului ei, Ousmane Coulibaly - un lider religios și patriarh respectat, ridică o întrebare: ce se va întâmpla cu pământul?
Ousmane lasă în urmă 19 copii și frații lui, parte din familia extinsă. În curtea, pe care patriarhul a transformat-o într-un loc de rugăciune de-a lungul anilor, trăiau 50 de oameni. Boro este singura femeie din familie care a plecat, iar acest documentar poate fi privit ca și o reflecție asupra ceea ce ar fi putut să fie viața ei dacă ar fi rămas în Burkina Faso. La un moment dat, chiar regizoarea spune despre verișoara ei, Sanaa, că este asemenea unei oglinzi, „femeia care puteam să fiu dacă nu aș fi plecat”.
Pe tot parcursul filmului, Boro rămâne cumva distantă, în spatele celui de-al patrulea perete, cum spune și ea într-un interviu. Cu toate astea, intervențiile ei prin voice-over creează intimitate și funcționează ca un ghid care te ajută să treci prin tot filmul, îndeaproape.
Filmul subliniază subtil, încă de la început, fisurile care încep să apară în interiorul familiei după moartea lui Ousmane. Diviziunea între cei care vor să păstreze pământul - susținătorii tradiției, și cei care vor să vândă - susținătorii noii legi, apare în acele așa-zise „șezătoare” la care bărbații din familie participă la începutul documentarului.
Chiar dacă la prima vedere pare că ar fi o poveste banală despre o altă împărțeală de pământ, curtea pe care le-a lăsat-o moștenire Ousmane este un loc unde au crescut generații întregi din familie. Este același loc unde le-a fost îngropat, fiecăruia dintre ei, cordonul ombilical. „Mereu am un nod în stomac când mă întorc la locul unde mi-e îngropat cordonul ombilical” („Returning to where my umbilical cord is buried always ties knots in my stomach”), spune Boro la începutul filmului. Tradiția, care îi leagă cumva de pământ, devine tot mai fragilă pe măsură ce înaintezi în poveste.
Sinceritatea cu care este filmat documentarul, dar și apropierea regizoarei, oferă o lentilă lipsită de judecată, una care îți permite să accepți chiar și obiceiurile cu care nu ești obișnuit. (Andra Mureșan)
Soundtrack to a Coup d'État, r. Johan Grimonprez, Belgia, Franța, Olanda, 2024
→ duminică, 7 aprilie, ora 20:00, Cinemateca Eforie, și duminică, 14 aprilie, ora 19:30, Cinema Union
Singura istorie credibilă e una povestită pe multe voci, care uneori vorbesc una peste alta, se completează și se contrazic, e una văzută prin mulți ochi și urmărită prin rețele subterane de politici, coincidențe și conspirații. Cam așa s-ar traduce una dintre premisele aflate la baza acestui eseu documentar fabulos care urmărește în paralel încercarea statului Congo de a-și obține și păstra independența în anii ‘60, jocurile de putere și asasinarea premierului congolez Patrice Lumumba, orchestrate de marii jucători ai Occidentului, și instrumentalizarea jazz-ului în acest război al (de)colonizării. Documentarul lui Grimonprez, artist belgian pe care acum îl descopăr cu mare curiozitate, e construit din nenumărate arhive: buletine de știri, videograme ale marilor întruniri internaționale, interviuri, cărți & documente revelatoare, concerte de jazz care continuă să pompeze energie aproape nepământeană și la distanță de câteva decenii. Împreună, reconstituie dezechilibrul definitiv al balanței dintre libertatea unui stat colonizat și interesele politice & economice ale colonizatorilor, și ne amintesc că arta poate deveni fațadă pentru mize politice ascunse și ipocrizie criminală. Imaginați-vă cum Louis Armstrong umple aerul cu vocea și trompeta lui, la un concert în Congo, în timp ce țara care-l trimisese să cânte calculează cum să-l elimine pe premierul incomod al țării. Simt că nimic din ce pot spune aici nu reflectă bogăția de idei a acestui document(ar), așa că mergeți să-l vedeți. Va fi greu să vă reveniți după el și să nu cedați cinismului, dar poate vă luați niște forță din coloana sonoră nu doar a filmului, ci și a drumului către drepturi & libertate. (Andra Matzal)
La memoria infinita, r. Maite Alberdi, Chile, 2023
→ miercuri, 10 aprilie, ora 18:00, Cinemateca Eforie, și joi, 11 aprilie, ora 20:30, Cinema Union
Documentarul care i-a adus regizoarei chiliene Marele Premiu al Juriului la Sundance în 2023 este, înainte de toate, istoria unei iubiri care nu poate să nu te umple de speranță. În egală măsură e o investigație a felului în care, odată ce memoria începe să se dezintegreze, simțul propriei identități devine o ghicitoare: cine suntem și ce rămâne din noi după ce ne pierdem, rând pe rând, amintirile? La memoria infinita e, în esență, un film foarte simplu: urmărește relația dintre Augusto Góngora, un fost jurnalist chilian de televiziune, și soția lui, Paulina Urrutia, actriță și fostă ministră a Culturii, care și-au împărțit viața timp de 25 de ani. Ceea ce-l însuflețește e tandrețea nemărginită dintre cei doi, care încape în atingeri și în cele mai mici gesturi domestice, în conversațiile lor, în încăpățânarea cu care își cultivă apropierea, chiar dacă Alzheimerul pune stăpânire din ce în ce mai mare pe mintea lui Góngora. În fiecare zi, cei doi o iau de la capăt: cine sunt eu, cine suntem noi, ce căutăm aici? În felul ăsta, își repovestesc viața, de la protestele în fața crimelor săvârșite de regimul dictatorial al lui Augusto Pinochet, până la siguranța propriei case, pe care și-au construit-o împreună. Recunosc, nu m-am putut abține să nu plâng la filmul ăsta, dar nici n-am încercat. (Andra Matzal)
Smiling Georgia, r. Luka Beradze, Georgia, Germania, 2023
→ duminică, 7 aprilie, ora 15:30, Cinema Union, și vineri, 12 aprilie, ora 18:00, Cinemateca Eforie
Într-un sat fără nume din Georgia mai mulți săteni săraci rămân fără dinți după ce în 2012 președintele de atunci, Mikheil Saakashvili le-a promis că îi va ajuta să-și rezolve problemele dentare, ca parte din campania lui electorală. Dentiștii au venit, au scos dinții oamenilor, urmând ca după alegeri să continue tratamentele. Saakashvili însă a pierdut, așa că programul s-a oprit iar oamenii au fost lăsați de izbeliște.
Din afară e ușor să ai un ton moralizator și să spui că e vina oamenilor că au crezut și că s-au lăsat păcăliți. Documentarul nu cade în capcana asta și îți arată lipsa reală de opțiuni, politice, medicale și sociale ale acestor oameni și în 2012 și în prezent. Politicieni veniți din nou în campanie electorală sau realizatorii de emisiuni care „vor să ajute” oamenii pe cameră nu au nici cel mai mic interes pentru binele sătenilor, pe care nu-i văd ca oamenii, ci ca masă de manevră politică sau material de făcut audiență. În contextul ăsta încercările localnicilor de a-și exercita demnitatea devin cu atât mai puternice, indiferent de formele diverse pe care le au.
Povestea e un exemplu absurd al promisiunilor electorale care nu ajung niciodată îndeplinite și a modului în care politicul afectează corpul. Iar absurdul poveștii e susținut de imagini poetice, pline de lumină, care îți arată satul ca un loc plin de frumusețe, chiar dacă ea se împletește cu tristețea și sărăcia.
Cu documentarul ăsta merg foarte bine și articolele reporterului Scena9 Vlad Odobescu: „Numărătoarea dinților din Ponorâta” și „Să vorbim despre dinți”, care îți arată cum sănătatea dinților e legată și de contextul social, nu doar de gene și îngrijire, și de ce sfârșim prin a judeca tocmai victimele acestui context. (Oana Filip)
Three Promises, r. Yousef Srouji, Palestina, Liban, SUA, 2023
→ sâmbătă, 6 aprilie, ora 20:30, Cinema Union, și joi, 11 aprilie, ora 18:00, Cinema „Elvire Popesco”
Three Promises este o relatare foarte intimă prin ochii mamei lui Yousef și a Dimei, Suha, care documentează viața de zi cu zi a familiei sale, în timp ce urmărește pe geam, speriată, dar nereușind să se desprindă, luptele din cea de-a doua Intifadă, la începutul anilor 2000. Deși nereligioasă, în fiecare noapte în care exploziile par că se apropie, îi promite lui Dumnezeu că, dacă scapă cu bine, vor fugi din țară, doar ca a doua zi să reînceapă negocierile și să se răzgândească. Cu fiecare promisiune încălcată, relațiile dintre membrii familiei Srouji se tensionează.
În timp, Suha realizează că trauma ei e mai mare decât ce ar trebui să simtă în clipele respective și trage concluzia că poporul ei își moștenește trauma, și-o pasează de la generație la generație, începând cu 1948.
Yousef descoperă casetele în 2017 și începe să recompună povestea acelor ani în care se ascundeau sub scările de la parter când bombardamentele deveneau prea puternice, reconciliindu-se în același timp cu propria traumă. (Ioan Stoleru)
Landshaft, r. Daniel Kötter, Germania, Armenia, 2023
→ luni, 8 aprilie, ora 20:00, Cinemateca Eforie, și marți, 9 aprilie, ora 20:30, Cinema „Elvire Popesco”
Munți maiestuoși acoperiți de zăpadă și nori, cirezi de vaci negre, câmpuri de cartofi, descântece, povești de prietenie și moarte, o mină de aur pe teritoriul a două state și deținută de un al treilea – astea sunt câteva dintre elementele care compun acest documentar atmosferic despre viața armenilor în umbra conflictului cu Azerbaijan pentru regiunea Nagorno-Karabakh.
Documentarul se simte ca o călătorie cu mașina (cum punctează și recenzia asta) în care tu ești pasagerul care se uită pe geam la peisajele impresionante în timp ce în jurul tău îi auzi pe ceilalți pasageri vorbind despre viața care populează aceste peisaje. Din când în când oprești și intri în casa unor oameni, ești controlat de poliția de frontieră sau intri în vorbă cu oameni aflați la muncă. E o călătorie pe care vrei s-o faci, chiar dacă nu e mereu cea mai ușoară.
Cred că documentarul funcționează și dacă nu știi prea multe despre conflictul din Nagorno-Karabakh și relația dintre Armenia și Azerbaijan, pentru că povestea are o universalitate care te ține acolo, dar recomand totuși să citești puțin, puțin înainte dacă vrei să prinzi mai multe nuanțe. Ai aici cronologia explicată foarte pe scurt și aici o variantă video. (Oana Filip)
Notre Corps, r. Claire Simon, Franța, 2023
→ duminică, 14 aprilie, ora 14:30, Cinemateca Eforie
Nu știi foarte bine unde nimerești când începe documentarul lui Claire Simon. O femeie în halat de doctor vorbește cu o tânără care stă cu spatele la cameră. Tânăra e minoră și însărcinată. Femeia o ascultă, nu o judecă, îi pune întrebări, e interesată de cum se simte. Aerul din cabinet e plin de blândețe. Ce-i asta, zic, reclamă la o clinică privată exclusivistă? Nup, e secția de gineco de la un spital de stat din Paris. Camera se mută de la o consultație la alta, de la un schimb uman la altul, de la cancer la endometrioză, de la naștere la schimbare de gen. Mă strivește normalitatea actului medical, nu repezit, acuzator sau atotștiutor-patriarhal. În loc de asta, pacientele primesc informație clară, înțelegere, răbdare. Nu sunt singure, indiferent prin ce trec, nu pleacă de-acolo răvășite că nu știu încotro s-o ia. Corpul și sănătatea femeii există în realitate în spațiul sigur al consultației, nu sunt teritorii de luptă și influență. Dar da, Franța e prima țară din lume care a inclus în Constituție dreptul la avort. Să luăm aminte, deci, poate peste 50 de ani o s-avem și noi. Și drept la avort, și act medical cu respect pentru pacientă. (Luiza Vasiliu)
En attendant les robots, r. Natan Castay, Belgia, 2023
→ luni, 8 aprilie, ora 18:00, Cinema Union, și sâmbătă, 13 aprilie, ora 20:30, Cinema „Elvire Popesco”
Documentarul lui Castay ne arată zile și nopți din viața lui Otto, un „turk” de la Amazon Mechanical Turk (MTurk), o platformă de outsourcing de sarcini minore și absurde precum ștergerea fețelor trecătorilor pe Google StreetView, identificarea piscinelor într-o serie lungă de imagini de satelit, disocierea uman-non-uman în serii interminabile de poze. Pentru câțiva cenți/sarcină și multe carduri cadou Amazon, o armată de oameni de pe tot globul, indirect, educă și rafinează algoritmii și inteligențele artificiale care, într-un mâine foarte apropiat, îi vor priva de această sursă de venit. Deloc întâmplătoare denumirea acestora venită de la Turk, automatonul jucător de șah din secolul al XVIII-lea care i-a bătut pe Napoleon sau Benjamin Franklin, o butaforie, de fapt, pentru că în mașinărie se ascundea un jucător de șah redutabil și… uman. În camera lui cu un singur geam (și ăla acoperit cu folie de aluminiu) și ticsită de cutii de carton Amazon, Otto stă cu ochii mari pe ecran și face (încă) treaba roboților. Din când în când socializează cu alți turkși de pe alte continente și discută despre singurătate, despre viitorul muncii lor sau își întorc camerele video spre cerul de dincolo de cutiile de ciment în care s-au retras din lume. E un film greu, despre alienarea prea ușoară în pixeli și un memento tulburător despre miile de proletari digitali anonimi din spatele mașinilor care ne modelează realitatea. (Alexa Florescu)
Før stormen, r. Juan Palacios, Danemarca, 2023
→ sâmbătă, 13 aprilie, ora 20:00, Cinema Union, și duminică, 14 aprilie, ora 18:00, Cinemateca Eforie
În zona mareică Wadden din Marea Nordului, timp de câțiva ani din noul deceniu se pare că timpul are cu oamenii de pe insula Mandø o nesfârșită răbdare; viața se scurge aici fără conflicte mari.
E începutul toamnei.
Gregers, ultimul fermier de pe Mandø se întoarce de la câmp cu doi calcani pe care i-a cules de pe drum. Cel mai tânăr (40-50 de ani) om din cei 27 rămași pe insulă își caută perechea. Așteaptă cu nerăbdare un telefon de la „Fermier caut nevastă”. Mie, cea mai vârstnică femeie de pe insulă își serbează cea de-a 99-a zi de naștere. Alți vecini îngrijesc de biserica fără preot, de cel mai mic magazin din Danemarca, sau urmăresc migrațiile păsărilor care cuibăresc vara în Wadden See.
Cu toții trăiesc la cheremul mareelor, care inundă singurul drum de acces pe Mandø de două ori pe zi. Ocazional inundă mai mult - insula a fost devastată de câteva ori de furtuni. Astăzi încălzirea globală, nu doar îmbătrânirea, le amenință comunitatea. Juan Palacios își continuă seria de documentare multifațetate care dezvăluie un loc prin oameni și relațiile dintre ei cu o explorare superbă a insulei și a comunității de pe ea. Før stormen e un documentar despre încălzire globală, gâște protejate de UE, timp și singurătate, despre viețile îmbătrânite și împuținate, dar totuși vesele, de pe o insulă unde timpul pare că nu mai are răbdare. (Dragoș C. Costache)
In the Rearview, r. Maciek Hamela, Polonia, Franța, Ucraina, 2023
→ sâmbătă, 6 aprilie, ora 20:00, Cinemateca Eforie, și duminică, 7 aprilie, ora 20:30, Cinema Union
Acesta nu este un road movie, sunt câteva zeci, poate sute. Prin mașina polonezului Hamela se perindă vieți dezrădăcinate de ucraineni, majoritatea copii, femei și bătrâni, care fug stupefiați de invazia totală declanșată de Rusia, cu tot ce-au putut să ia (câteva haine, o jucărie-două pentru cei mici, încărcătoare, telefoane). Îi vedem în unul dintre cele mai vulnerabile momente: au abandonat tot ce construiseră și acumulaseră și acum se duc către necunoscut. Unii încearcă să se îmbărbăteze singuri: dintotdeauna mi-am dorit să văd Europa, e și asta o ocazie la fel de bună ca oricare alta, nu? Mulți plâng. Copiii se joacă de-a armele, vorbesc candid despre moarte, despre bunicii lăsați în urmă, despre tancuri. (Ăsta e un tanc adevărat, mama? Nu. Nu e.) La radio știrile curg: Mariupolul a căzut, Azovstalul nu mai există, în „Republica populară” Donețk sunt duși ucraineni care nu se mai întorc.
E remarcabil spațiul ăsta de tranzit din mașină, din care camera iese doar de câteva ori, ca să intre într-un adăpost subteran sau un apartament al unei mătuși care-și ia rămas bun de la nepoata de doar 3 ani. Cu toate astea, documentarul n-are nimic static, pentru că distrugerea din jur se oglindește în suferința din mașină. Rar mai dau de documentare cu muzică non-diegetică care să nu mi se pară cringe, degeaba, prea mult și prea gros, în tentativa ei de a dubla emoțiile oamenilor de pe ecran. Datorită muzicii originale, compusă de Antoni Komasa-Łazarkiewicz, Privind în retrovizor este un exemplar al acestei specii rare.
Un schimb de replici între doi mici pasageri ai mașinii salvatoare, în timp ce trec pe lângă sclipirile Mării Negre:
– Uite marea!
– Gata, nu mai e marea.
– Nimic nu e nesfârșit. Nici marea.
(Ioana Pelehatăi)
