8 documentare pe care trebuie să le vezi la One World

Publicat pe 13 martie 2017

De zece ani încoace, știi că a venit primăvara și atunci când începe One World - Festivalul internațional de film documentar și drepturile omului. De azi și până duminică, în patru cinematografe din București se vor proiecta peste 60 de filme care, puse cap la cap, construiesc puzzle-ul lumii în care trăim. De la problemele sistemului de sănătate, la teama de refugiați și noul val de discriminare din epoca Trump, de la supravegherea fără precedent a cetățenilor, până la oameni care încearcă, prin gesturi mici, să provoace schimbări mari. Ne-am uitat la o parte din filmele documentare din selecția de anul acesta, din care vă facem azi 8 recomandări. Faceți-vă timp să mergeți la cinema zilele-astea, mai ales că filmele documentar sunt greu de găsit în afara festivalurilor, iar One World cu numărul 10 e plin de teme de gândire pentru tot anul.

Între filme, de marți până vineri, de la ora 17:00, la Rezidența Scena9, au loc dezbateri pornite de la problemele puse pe tapet în documentare:

Cameraperson (SUA, 2016, regia Kirsten Johnson)

14 martie, 18:00, Union; 19 martie, 20:30, Studioul HORIA BERNEA Muzeul Țăranului

Doi bărbați boxează în Brooklyn. În Bosnia și Herzegovina, o familie își auto-examinează viața după război. O moașă nigeriană ajută la aducerea pe lume a unui șir întreg de copii. La ea acasă, operatoarea Kirsten Johnston, care-a filmat toate astea (plus multe altele, pentru Fahrenheit 9/11 al lui Michael Moore și Citizenfour al Laurei Poitras, de exemplu), filmează o cădere nervoasă în familie. Cameraperson e un colaj din ce s-a întâmplat în spatele camerei de filmat la multe dintre documentarele la care-a filmat Johnston. E despre etică și cu sensibilitate, cu umor și tragedii. E fără voice over, dar incredibil de personal. E, cum spune Johnson însăși în acest text despre film din ELLE: „Ca operator, sunt și puternică și lipsită de orice putere. Sunt foarte puternică pentru că filmez, dar, dacă regizorul are altă agendă, eu am făcut acest trafic de intimitate și încredere, care vor fi folosite într-un scop pe care nu-l controlez eu. Mi s-a acordat o încredere care poate fi abuzată. Și, clar, au existat filme la care-am lucrat unde s-a întâmplat asta.”

Poștașul cel cumsecade (Finlanda, Bulgaria, 2016, regia Tonislav Hristov)

17 martie, 16:00, Studioul HORIA BERNEA Muzeul Țăranului; 18 martie, 18:00, Union. Ambele proiecții se desfășoară în prezența producătorului.

O poveste care o să vă sfâșie inimile. Și care aduce în prim-plan un sat pe jumătate părăsit din Bulgaria, Golyam Dervent. O localitate îmbătrânită, cu câteva zeci de locuitori, învăluită în aerul dezolant al singurătății și sărăciei. Un punct de trecere pentru refugiații sirieni, aflat la granița dintre Bulgaria și Turcia. Unde protagonistul documentarului, poștașul Ivan, un om singuratic trecut de prima tinerețe, care ajută pe toată lumea, candidează la primărie pentru a învia comunitatea. Vrea să facă asta invitându-i pe refugiați să se stabilească acolo și să repopuleze satul. Localnicii au de ales între el, un prieten de-ai lui șomer care respinge imigranții și vrea să învie „comunismul” - perioadă-n care sătenii n-aveau nicio grijă, după cum o spun mai mulți - și actuala primăriță, care pare dezinteresată de soarta locului.

Drama satului care moare se îmbină cu drama celor care fug de moarte (derulată pe fundalul filmului). Și cu dramele individuale ale sătenilor, care trăiesc din amintiri, paralizați de-o tristețe profundă. Spre final, după ce lipește pe-un cadru de lemn fotografii alb-negru din tinerețea lui și-a satului, poștașul i se destănuie contra-candidatului șomer: „Simt un gol. Toată viața. E pentru că n-am pe nimeni lângă mine. Singurătatea asta mă omoară”. Prietenul lui empatizează: „Îi ajuți pe toți din sat. Și te-au înjughiat pe la spate” -. Apoi îi propune s-ajute împreună refugiați să ajungă în Sofia, contra cost. Șomerul crede că doar așa poate ajunge în Ucraina, la soție și băiat. A vrut să meargă la nunta fiului lui, dar n-a avut bani.

Totul e sub control (Austria, 2015, regia Werner Boote)

17 martie, 16:00, Eforie; 18 martie, 22:00, Elvire Popesco. Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizorului.

Dacă ai cont de mail, tre' să vezi filmul ăsta. Dacă postezi chestii și dai like-uri pe FB, tre' să vezi filmul ăsta. Dacă ți-ai făcut vreodată măcar un singur selfie, tre' să vezi filmul ăsta. Dacă ești îngrijorat că NSA și SRI știu cam multe despre tine, tre' să vezi filmul ăsta. Dacă, dimpotrivă, nu ești deloc îngrijorat, tre' să vezi filmul ăsta. Orice-ai fi făcut, practic, în ultimii ani, tre' să vezi filmul ăsta. Te face să râzi cu gura până la urechi în timp ce te-ntrebi dacă mai există vreo scăpare de supraveghere. Și ce s-ar întâmpla dacă tot big data-ul din lume ar ajunge pe mâinile unui dictator dement.

După ce-am terminat filmul (despre care nu mai vreau să spun decât că, în ciuda activismului, e foarte echilibrat și surprizător), am plecat de la amicul nostru și am dat peste următoarea scenă: doi polițiști pe casa scării, în cadrul ușii unei băbuțe, vorbeau cu fiica ei la telefon și o linișteau: „Da, sunt niște baze de date cu bătrâni, nu știu cum ajung la ăștia… Dar stați liniștită, suntem noi aici, nu o să se întâmple nimic. Da, vă sună doamna după ce terminăm.” Cât am așteptat liftul, am mai apucat să auzim începutul mărturiei femeii: „M-a sunat cineva care s-a dat drept profesor, chirurg ortoped a zis că e. Că fata mea a avut un accident și au mutat-o la Ploiești la spital și are nevoie de bani…” A venit liftul, am coborât la parter și ne-am întrebat cine are în România baze de date cu bătrâni (Casa de pensii, farmaciile, clinicile?) și cum ajung bazele astea la escrocii care sună la miezul nopții să ceară bani pentru tragedii imaginare. Știe cineva?

Alice are grijă (Olanda, 2015, regia Sander Burger)

18 martie, ora 12:00, Cinema Union; 19 martie, ora 18:30, Studioul Horia Bernea, Muzeul Țăranului Român. Ambele proiecții se vor desfășura în prezența producătorului.

Ușor amuzată, ușor încurcată, o bătrână răspunde tirului de întrebări rostite cu ton egal de interlocutorul său: „Cum te cheamă?”, „Când ești născută?”, „Te simți singură?” Da, e singură, dar ar prefera să aibă alături un om, îi răspunde ea, și-și întoarce privirea. Pe scaunul din fața bătrânei se află un robot de 60 de centimetri, cu față de păpușă și ochi mari dotați cu camere de filmare, pe nume Alice. E prima lor întâlnire și Alice își exprimă speranța că se vor revedea.

Robotul Alice e o variantă pentru sistemul de îngrijire din Olanda. Baby boom-ul de după cel de-al II-lea Război Mondial își va arăta aici unul dintre efecte peste doar șapte-opt ani: numărul bătrânilor de peste 80 de ani se va dubla față de prezent, iar trei sferturi dintre aceștia vor avea nevoie de ajutor pentru a se descurca.

Deocamdată, robotul Alice poate memora detalii, poate închega o conversație și poate ajuta cu vreo informație. Documentarul din 2015 urmărește felul în care se dezvoltă relația dintre Alice și trei pensionare, în cadrul unor teste. „Mai poți cânta?”, o întreabă Alice pe o bătrână care fusese cântăreață, și ea începe să-i fredoneze. „Ce face Bart?”, se interesează ea altădată, iar Bart e amicul căruia femeia voia să-i scrie, așa că-și face de lucru. Altădată se uită la meci împreună, iar Alice - cu o coroniță portocalie pe cap - strigă și ea „Hai Olanda!”. Dincolo de posibilitățile / limitările tehnice, ce contează e nevoia oamenilor de a avea pe cineva alături. Atunci când singurătatea devine monstruoasă, un robot cu chip de păpușă nu mai pare atât de rece.

Frăția (România, 2016, regia Cătălin Farcaș)

14 martie, 14:30, Eforie (proiecție dedicată exclusiv liceenilor); 16 martie, 20:30, Elvire Popesco (proiecție desfășurată în prezența regizorului)

În 2014-2015 s-a scris mult despre echipa de fotbal Frăția. La fel cum s-a întâmplat cu multe alte subiecte devenite cause célèbre pentru o anumită felie de public din România, echipa a intrat în atenția publicului datorită unui jurnalist străin. Un reportaj din New York Times elogia echipa de liga a cincea din România fondată pe principiul egalității de șanse, care se antrenează pe un teren între câmpuri de rapiță, printre capre, care are un antrenor de culoare, mai mulți jucători romi și un portar fără o mână. În presa românească, subiectul a fost acoperit poate cel mai bine de Ana Maria Ciobanu pentru DOR – textul ei vorbește despre efectele interesului mediatic pentru poveste asupra personajelor reale: în mod special despre neajunsurile pe care le-a suportat patronul echipei și familia acestuia.

La aproape trei ani de-atunci, regizorul Cătălin Farcaș prezintă un documentar realizat de-a lungul a trei ani de zile cu echipa. Și face ceea ce jurnaliștii n-au reușit până acum: petrece timp cu fiecare „personaj” în parte, îi lasă să-și spună poveștile și trece dincolo de fațada senzaționalistă. În spa

tele ei se ascunde multă emoție universal umană, împletită cu speranță până-n pânzele albe.

Uzură (Belgia, Elveția, Franța, 2016, regia Jérôme le Maire)

15 martie, 20:30, Eforie; 16 martie, 20:30, Union. Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizorului.

„Puterea a fost preluată de birocrați. Am rămas doar niște pioni și trebuie să facem mecanismul să meargă mai departe…”, zice unul dintre chirurgii de la spitalul Saint-Louis din Paris. Conducerea e interesată în primul rând de performanțele financiare, de „rentabilitate”, așa că supraaglomerează sălile de operații, iar pacienții vin și pleacă într-un ritm care nu lasă pe nimeni să respire. Personalul medical simte că și-a pierdut rostul în noua ordine a lucrurilor, lucrează sub presiune, „stă fiecare în colțul lui și suferă.” Se întreabă cu toții cum au ajuns aici, cum li s-a transformat profesia, de ce lumea a devenit „dezvăjită” (e chiar cuvântul folosit de un medic). „Înainte, aveam anesteziștii noștri, ne cunoșteam foarte bine între noi. Acum, însă, trebuie să-i împărțim, să fim cu toții interșanjabili”, „Înainte, pierdeam bani, dar sănătatea n-avea preț” - totul se împarte în înainte și după Marea Corporație a Sănătății.

Jérôme le Maire spune că a stat un an cu oamenii din spital înainte să înceapă să filmeze (familiaritatea se simte, camera umblă neobservată prin săli de operații, la reuniuni de personal, prin birouri și pe culoare). „Am fost suprins de atmosfera apăsătoare și am vrut să văd cum, într-un loc unde oamenii au grijă de alți oameni, însăși munca poate deveni o sursă a bolii.”, zice regizorul la începutul filmului. Sună cunoscut pentru oricine a fost vreodată într-un spital de la noi.

Mântuiește-mă (Italia, Franța, 2016, regia Federica di Giacomo)

18 martie, 22:00, Eforie; 19 martie, 11:30, Studioul HORIA BERNEA Muzeul Țăranului

În Palermo, e un preot celebru. Ține slujbe în care cere dracilor să plece, sfințește prin telefon și îndură cu răbdare urletele, scaunele trântite, înjurăturile. La final, salută călduros și-și vede de viață. Părintele Cataldo e exorcist.

Într-o oră jumate, aflăm că exorcizarea e un fenomen în creștere. Într-o realitate imediată, familiară, cu smartphone-uri, piercing-uri, tatuaje și cocaină, se strecoară o bucățică de lume în care small talk-ul unei comunități nu începe cu vremea de afară, ci, nonșalant, cu: „Și, mai ești posedată?”.

Pentru că dracii se întorc. Instigă la masturbare. La ura față de școală. La certuri cu partenerul de viață, la izolare, tristețe și, în general, la un abis existențial.

Psihologii le zic, însă, tuturor că nu au nimic la cap. Nu, nu ești deprimată. Ai simptome de scleroză, dar de fapt n-ai. Și până și cei necredincioși ajung să se întrebe: „atunci ce-o fi?”. Așa că se urcă în mașină, și călătoresc și 200 de kilometri ca să-l vadă pe Cataldo. Să-i asculte cineva. Să-i reasigure cineva că nu au înnebunit. Să primească o soluție. Să scape odată de demonul ăsta al existenței.

Iubirile Europei (Elveția, Germania, 2016, regia Jan Gassmann)

14 martie, 20:30, Union; 15 martie, 20:30, Studioul HORIA BERNEA Muzeul Țăranului. Ambele proiecții se desfășoară în prezența regizorului.

Un tip toarnă câteva lingurițe de cafea într-un ibric, în timp ce iubita lui lenevește încă în pat, la prima oră a dimineții. La radio se aud știrile. Criză, proteste, negocieri. El toarnă cafeaua-n pahare și merge cu ele la pat - o oază de pace într-o lume cu vești din ce în ce mai tulburi. Încet-încet, se pregătesc amândoi de job, el livrează pizza pe scuter, ea e chelneriță într-un bar din Salonic. Viața merge mai departe, cu momentele ei de tandrețe, cu ciondăneli, cu drumuri la supermarket, și-n tot acest timp, știrile curg încontinuu, dintr-un radio sau de pe un ecran.

În Iubirile Europei (Europe, She Loves), Gassmann urmărește incredibil de aproape patru povești de dragoste din patru orașe europene: Tallinn, Sevilia, Dublin și Salonic. Fiecare cuplu primește-n viața lor camera de filmat, care captează ritmul de zi cu zi, momentele de intimitate, dilemele și întrebările, încât ai impresia că ești chiar acolo, într-un colț al încăperii unde oamenii ăștia, cu care ai o mulțime de lucruri în comun, dar de care te și despart atâtea, își construiesc fiecare câte un micro-univers. În același timp, coloana sonoră a realității sociale și politice își urmează cursul, anunță conflicte și mișcări de stradă, strategii politice și consecințe pentru cetățenii obișnuiți. Pe fundalul ăsta, documentarul lui Gassmann, care uneori dă impresia unui film de ficțiune, prin apropierea față de protagoniștii lui, vulnerabili și cât se poate de sinceri, decupează patru povești care, dincolo de încărcătura lor foarte subiectivă, compun imaginea unei generații.

Scena9 a adoptat documentarul Iubirile Europei din programul One World, tocmai pentru felul în care transformă dragostea într-o unealtă de cunoaștere și înțelegere mai adâncă a lumii în care trăim.

Film / One World