A venit din nou acea perioadă a anului în care se întâlnesc trei dintre chestiile noastre preferate într-un singur festival. Dokstation 2024 aduce, ca de obicei, laolaltă muzica, filmul documentar și concertele live. Mai jos, patru recomandări de filme într-un platou eclectic de la Mihai Tița, pe care se regăsesc și clasicii rockului și conspirațiile, și post-punk-ul și soap operele, și krautrock și disco și industrial. Să înceapă muzica, așadar.
Joi, 19 septembrie, 21:15, Grădina cu Filme
Sâmbătă, 21 septembrie, 18:30, Club Control
În jurul unui miez de noapte din iulie, 1969, Brian Jones, unul dintre membrii fondatori ai trupei britanice de hard și blues rock The Rolling Stones, era găsit pe fundul piscinei de la Cotchford Farm, reședința sa medievalo-idilică din East Sussex. Poliția a decis că a fost vorba despre un accident (death by misadventure, mai exact), verdict care a rămas același și în 2010, în urma unei reexaminări, însă în jurul cauzei decesului s-a speculat că ar fi fost vorba despre o crimă, comisă, eventual, de un muncitor, din cauza unui conflict în jurul banilor.
Deși alcoolic înrăit și dependent de droguri, ironia face că Jones n-a murit nici în accidentul de motocicletă, întâmplat cu doar câteva luni înainte, nici la volanul Rolls Royce-ului său – din fericire, avea șofer. Teoriile conspirative din jurul morții sale, însă, contează mai puțin în documentarul regizat de Nick Broomfield (vezi și Biggie & Tupac sau Kurt & Courtney), care încearcă să ofere o perspectivă atât cât se poate de apropiată de adevăr sau, dimpotrivă, interpretabilă, despre controversatul rocker, prin vocile unora dintre iubitele sale – Jones are șase copii ilegitimi, cu șase femei diferite. Pe deasupra, era și un caracter violent în relațiile cu acestea.
Întrebat dacă se simte vinovat de moartea lui Jones, Mick Jagger a declarat pentru revista Rolling Stone, în 1995: „Nu, nu prea. Simt că m-am comportat într-un mod foarte copilăresc, dar eram foarte tineri și, într-un fel, îl bruscam și terorizam. Dar, din păcate, el însuși a devenit o țintă pentru asta; era foarte, foarte gelos, foarte dificil, foarte manipulator, iar dacă faci asta într-un astfel de grup, primești înapoi ceea ce dai, să fiu sincer. Nu am înțeles suficient dependența lui de droguri. Nimeni nu părea să știe prea multe despre dependența de droguri, de fapt. Chestiile precum LSD erau ceva nou. Nimeni nu bănuia efectele nocive ale acestora. Oamenii credeau că cocaina e benefică!”
→ bilete aici
Peter Doherty: Stranger In My Own Skin
Sâmbătă, 21 septembrie, 20:30, Expirat
Ah, The Libertines… Cum zicea Eric Carr, într-o recenzie din Pitchfork, când îndrumătorul ăsta media încă mai conta: „British Strokes for British folks, as they say”. Pentru milenialii noștri, trupa asta, alături de celelalte „suspecte de serviciu”, poate să însemne toate impreciziile și confuzia începutului de mileniu: revival-ul post-punk, prin hedonismul său prețios, asortat cu socialism posh, încă făceau capitalismul și tehnologia mai suportabile (sau, cel puțin, încă ușor de ignorat). Un val generos de adolescenți încă credeau că sunt rebeli și antisistem, dacă poartă pălărie, tricou cu figura lui Che Guevara sau, oops, ascultă Radio Guerrilla și merg pe La Motoare. Pentru Gen X a fost simplu: The Libertines au fost și, sper, vor rămâne niște pastișe The Clash.
Tot un soi de pastișă e și acest soap-documentar, în care Doherty, filmat de soția sa, muziciana Katia deVidas și colega lui în cealaltă trupă (Pete Doherty and the Puta Madres), își interpretează propriul rol imaginar al artistului drogălău-genial, cu ciotul de țigaretă mereu în gură, înconjurat de mizerie (la propriu) în casa lui din Marlborough, văicărindu-se cât e el de dependent de heroină, dar încă foarte creativ și oropsit de forțe invizibile („Because I’m famous and that, especially famous in that kind of world, that culture, people read the tabloids and all kinds of shit they write about me. It’s murder”). Dincolo de dificultățile reale prin care a trecut din cauza dependenței sale de alcool și, mai ales, de droguri (inclusiv de heroină, care e printre cele mai brutale) – mai multe internări în centre de dezintoxicare, probleme cu poliția sau o relație năbădăioasă cu bunul său prieten și coleg de trupă, Carl Barât –, e ceva superficial și prea căutat, nu mai zic despre repetitiv, în toate aceste micro-scenete prețios Beat-iste. Dar tocmai de aceea îl recomand, datorită faptului că e o panoramă romantică, fie ea falsificată, uneori, a unei „scene”, și datorită acestui sentiment, mai mult sau mai puțin subtil, că revivalul post-punk a avut o doză considerabilă de role play consumist. Autoconsumist, chiar.
→ bilete aici
Duminică, 22 septembrie, 20:00, Club Control
„Hear the crushing steel / Feel the steering wheel” telefona producătorul britanic Daniel Miller, pe „Warm Leatherette”, primul release al casei sale de discuri Mute Records, în 1978, sub aliasul The Normal, single inspirat de romanul Crash, al lui J.G. Ballard, și care a devenit unul emblematic pentru transgresivitatea post-punk-ului către expresii (sau, de ce nu?, fizionomii) electronice ce urma să se manifeste cu precădere în următoarea decadă. Printre aceste expresii era și subcultura iscată în jurul Electronic Body Music, un stil derivat din krautrock, disco și industrial și orientat către, așa cum transmite și etimologia, dancefloor – trupa germană D.A.F., spre exemplu, a fost răsfățată cu o descriere deloc departe de adevăr și care poate funcționa și ca o critică a genului, într-o singură frază: Depeche Mode, dar mai dark.
Pe lângă Robert Görl și Gabriel Delgado-López, membrii fondatori D.A.F. (Deutsch Amerikanische Freundschaft), în documentarul regizat de Pietro Anton (vezi și Italo Disco Legacy), mai apar Richard 23 și Patrick Codenys (din Front 242), Beate Bartel (din Liaisons Dangereuses), amintitul Daniel Miller, Douglas McCarthy și Bon Harris (de la Nitzer Ebb), dar și mai tânărul Kris Baha, unul dintre numele importante ale revival-ului EBM din ultimii ani. Toți vorbesc despre începuturi, influențe („I really liked the energy and the ideology of punk. But I never really liked punk music, because I thought it’s very much like old rock and roll and I never understood how such a young, fresh, energetic movement is using old instruments” – Gabi Delgado-López, D.A.F.) și, mai ales, despre paradoxurile mișcării, fetișizată atât de stângiști, cât și de extremiștii de dreapta, care nu prea înțelegeau subtilitățile ironice antitotalitare ale unor cântece ca „Der Mussolini”, spre exemplu. E o recapitulare și, în același timp, o prefață excelentă pentru cei dintre voi cărora le-a scăpat fenomenul.
→ bilete aici
Joi, 19 septembrie, 20:30, Expirat
Sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 a dat multă bătaie de cap autorităților britanice cu party-urile rave organizate fără licență, mai întâi în orașe, în clădiri părăsite sau chiar în stații de metrou (Genesis ’88, spre exemplu, de la Aldgate East, din cartierul londonez Whitechapel, a rămas unul dintre evenimentele istorice), apoi pe câmpuri. Squatteri, anarhiști sau nomazi new age erau printrei cei mai fideli clienți ai acestor adunări de weekend (uneori, chiar în fiecare weekend, pe timpul verii), care se întâmplau pe lângă Salisbury (Pepperbox Hill) sau Nottingham, pe Barton Stacey Airfield (DiY Free Party) sau chiar la Stonehenge. După câțiva ani, în care poliția și jandarmii au tot bătut raveri ca pe saci de box, guvernul britanic a reușit, în 1994, să treacă o lege care să facă aproape imposibile astfel de manifestări. Așa-zisele rave-uri continuă să aibă loc în Europa Centrală și în Franța, unde legea prevede că nu pot exista mai mult de patru teknivals pe an, iar cele mai mari dintre acestea pot atrage până la 30.000 de participanți.
În fine, ce-a fost, a fost, cu bune, cu rele, iar astăzi a rămas doar nostalgia – chiar și a noastră, pentru că am avut manifestări similare, chiar dacă foarte restrânse, precum primele ediții Delahoya sau TMBase – față de o perioadă când mergeai la un party, fără să-ți zică festivalurile și sponsorii când și cum să mergi la un party. Iar regizorul Aaron Trinder, la rândul său DJ și producător (Big Hair, U-Freqs), a făcut treabă bună să întindă acest documentar pe aproape două ore și să-l ticsească cu filmări de arhivă inedite, dar și să stea de vorbă cu membri importanți ai mișcării: Spiral Tribe (arestați la Castlemorton), DiY, Bedlam sau Circus Warp și DJ și producători, precum Chris Liberator, Youth (Killing Joke), Colin Dale sau Charlie Hall (Drum Club). Dintre toate, ăsta e primul pe lista mea.
→ bilete aici
