Pe 16 martie începe la București ediția cu numărul 11 a One World Romania (OWR), festival de film documentar pentru drepturile omului. Tema de anul ăsta pentru OWR, unul dintre cele mai relevante evenimente culturale din România, e Get Real. Un soi de „Revino-ți cu picioarele pe pământ”, îndemn cât se poate de necesar de-a ne uita la lumea din jur, ci și de a înțelege că ceea ce numim lume se întinde mult, mult mai departe de propriile noastre bule. Până pe 25 martie, puteți vedea la festival peste o sută de filme grupate în 17 secțiuni, îi puteți cunoaște pe cei mai bine de 70 de cineaști invitați și puteți merge la o mulțime de evenimente. Din programul festivalului, ne-a fost greu să alegem câte un singur film, dar până la urmă ne-am disciplinat și-a ieșit lista de recomandări pe care-o găsiți mai jos.
La cele 7 documentare trebuie neapărat să adăugați cele 3 filme adoptate de Scena9 la OWR. Despre aceste trei filme, Poeta, Dawson City: Timpul înghețat și Pășind prin viață am zărit (întâmplător) mici crâmpeie de frumusețe, v-am povestit pe scurt aici.
Mama Colonel, r. Dieudo Hamadi, Republica Democrată Congo, 2017, secțiunea Lupte solitare
→ duminică, 18 martie, ora 12:00, Cinema PRO, și marți, 20 martie, ora 18:30, Cinemateca Eforie
Cine are grijă de copii într-o țară răvășită de războaie civile și sărăcie? Cine are grijă de femei într-o societate săracă și violentă? Astea-s întrebările de la care pornește documentarul lui Dieudo Hamadi, cronicar neobosit al societății congoleze. Hamadi urmărește timp de numai o oră și unșpe minute (făcându-l astfel pe cronicarul de la Hollywood Reporter să vorbească despre un film „disciplinat, succint și eficient”) încercările unei polițiste congoleze de-a face dreptate vicimelor războiului și cruzimii cotidiene. Mama Colonel e Honorine Munyole, șefa unei divizii menite să protejeze copiii și femeile, o femeie strașnică și înduioșătoare, care face muncă de pionierat într-o lume străină de discuții despre drepturile omului. Am vrut să văd filmul lui Hamadi ca să ies puțin din lumea asta strâmtă și să văd ce fel de lupte se duc la mii de kilometri distanță de noi. Și am găsit o poveste uluitoare despre curaj și cât de singur poți să te simți atunci când vrei să faci bine. În Congo, sunt părinți care cred despre copiii lor că-s vrăjitori, așa că îi duc la preotese care-i bat și-i țin nemâncați până iese duhul rău din ei. În Congo, există Mama Colonel și divizia ei, care încearcă să aibă grijă de copiii ăștia în cele mai grele condiții din lume. Și, chiar când te-aștepți mai puțin, apar alți oameni care înțeleg cât de important e ce face ea și o ajută. Un aproape-happy end într-un loc fără speranță. (Luiza Vasiliu)
P.S. Despre Visages, villages am scris în textul despre călătoria la New York, îl consider un must watch absolut. Dacă-l ratați la One World, să știți c-o să intre și-n cinemauri, ceea ce e o veste minunată. Dar de-abia din 29 iunie ;)
The Poetess (Poeta), r. Stefanie Brockhaus și Andreas Wolff, Germania, 2017, secțiunea Arta care mișcă lumea
→ sâmbătă, 17 martie, ora 13:00, Muzeul Național de Artă Contemporană, etaj 4 și duminică, 18 martie, ora 13:30, CinemaPRO
E ciudat să te uiți o oră jumate la un film în care nu-i vezi deloc chipul protagonistei. Îi auzi doar vocea și-i distingi ochii de după un văl negru și lung din cap până-n picioare. Arată ca o stafie întunecată ce-și face loc într-o mare de bărbați îmbrăcați în alb, care au monopol chiar și pe poezie. Demonstrează cu voce tare, în fața a milioane de telespectatori, că femeile pot fi la fel de bune sau chiar mai bune la versuri decât bărbații. Acuză extremismul religios care distruge lumea arabă și care nu le lasă pe femei nici măcar să stea lângă bărbați în public. E vorba de Hissa Hillal „Remia”, o poetă de 40 de ani din Arabia Saudită, născută într-o familie de beduini și măritată cu un jurnalist. Acesta îi dă voie să participe la un talent show urmărit în toate țările arabe - în Arabia Saudită, femeile nu pot nici măcar conduce sau călători fără acordul soțului.
Plină de curaj, Hissa se înscrie la „Poetul milionar” - un concurs în care bărbații se bat între ei la poezie - și ajunge în fața unui public de peste 70 de milioane de telespectatori, unde îi uimește pe toți cu versurile ei puternice, cu miză socială. Vrea să câștige competiția în numele femeilor marginalizate și să deschidă porți de comunicare pe niște teme. Cel de-al treilea poem pe care-l recită în cadrul concursului - „Fatwas” - îi schimbă complet viața. O teleportează într-o lume în care amenințările cu moartea se amestecă cu admirația și în care-și susține cu tărie convingerile în fața întregii lumi: atacă izolarea femeilor, pe care le consideră sufletul societății, atacă terorismul și extremismul legilor fatwa, atacă rigiditatea religioasă, care se infiltrează până în interiorul familiei. Dacă vreți să aflați ce loc a câștigat „Remia”, mergeți să vedeți filmul Poeta. (Ionuț Dulămiță)
Our New President (Noul nostru președinte), r. Maxim Pozdorovkin, SUA, 2018, Secțiunea Pe o pantă periculoasă
→ sâmbătă, 24 martie, ora 20:00, Cinemateca Eforie și duminică, 25 martie, ora 12:00, CinemaPRO. Ambele proiecții se vor desfășura în prezența regizorului.
Dacă reducem lumea la o curte de gimnaziu, Rusia ar fi puștiul acela neastâmpărat scos în repetate rânduri la careu în fața colegilor pentru că a pus cuiva piedică, pentru că a scuipat și a înjurat și i-a pus colegei din banca din față gumă în păr. Când are ocazia să se apere, să-și încropească un alibi convenabil, Rusia preferă să hăhăie grosolan ca să-și intimideze și mai zdravăn colegii de planetă. Frica e singura măsură a respectului, în ochii săi.
În timpul alegerilor din 2016 din Statele Unite și în perioada ce-a urmat, propaganda de stat a Kremlinului - îndeosebi Russia 1 și Russia Today - a pus tunurile pe candidata democrată Hillary Clinton și l-a mângâiat pe creștet pe conservatorul Donald Trump. „Jurnaliștii” s-au folosit de interpretări ale unor semne oculte pentru a sugera că Hillary Clinton e bolnavă sau criminală, i-au măsurat falangele superioare ale lui Trump și au ajuns la concluzia că „precum antenele, ele scanează mediul și-i permit să se plaseze înaintea competiției”. Într-un discurs ținut în fața jurnaliștilor ruși, Vladimir Putin alinta această avalanșă de știri false cu numele de „clătite informaționale”. Dincolo de asta, regimul lui Putin a creat o armată de hackeri și trolli care să impună întruna subiecte pentru un Occident tot mai derutat.
Filmul lui Maxim Pozdorovkin pune în paralel colaje cu fragmente din meniul zilnic al acestei mașinării și youtube-uri ale rușilor de rând ce reacționează la evenimente din toată lumea pentru a ne arăta fabrica de monștri mediatici în acțiune. (Vlad Odobescu)
A Feeling Greater than Love (Un sentiment mai înălțător decât iubirea), r. Mary Jirmanus Saba, Liban, 2017, secțiunea Trecutul Prezent
→ duminică, 18 martie, ora 15.30, la Cinema Union și luni, 19 martie, ora 18.00, la Cinema Union
Un bărbat în vârstă conduce un model vechi de Mercedes pe străzile unui oraș din sudul Libanului, cu o singură mână pe volan. În cealaltă ține un microfon, la care rostește ceva ce sună ca o rugăciune. Dar este, de fapt, o chemare la revoltă. „Clădirea Régie este pe tărâm libanez, iar fermierii care cultivă tutun își cer drepturile respectate.” (Régie este compania publică din Liban, cu monopol pe cultivarea și comercializarea tutunului.) Ar putea fi o scenă din prezent sau ar putea fi un reenactament al unei chemări la grevă de acum 40 de ani. Confuzia temporală este întreținută de regizoarea Mary Jirmanus Saba de-a lungul întregului documentar Un sentiment mai înălțător decât iubirea. Deși filmul se concentrează pe grevele care au avut loc la două fabrici din Liban în anii ‘70, sunt multe reveniri la prezent, la demonstrațiile anti-guvernamentale din ultimii ani. E o întrebare care plutește de-a lungul celor 93 de minute. Repetăm aceleași greșeli?
Despre mișcarea vibrantă de stânga din Liban de la începutul anilor ‘70 au rămas puține amintiri, fiind umbrite de începerea războiului civil în 1975. Filmul, produsul a aproape șapte ani de documentare, reconstituie acea lume dispărută din memoria colectivă. Mary Jirmanus Saba juxtapune imagini din arhivele unor regizori activiști, ca Christian Ghazi și Maroun Baghdadi, cu interviurile ei din prezent și observațiile personale. (Diana Meseșan)
Another News Story (Încă o știre despre refugiați), r. Orban Wallace, Marea Britanie, 2017, secțiunea Caut țară
→ sâmbătă, 17 martie, la ora 16:30 și 18 martie, la ora 16:00, la Cinema Muzeul Țăranului. Ambele proiecții au loc în prezența regizorului.
Filmul de debut al lui Orban Wallace, Another News Story, propune o dublă perspectivă asupra crizei refugiaților: pe de o parte, urmărește drumul pe care îl parcurg unii dintre ei din Grecia până în Germania, pe de altă parte, încearcă să suprindă felul în care jurnaliștii aflați pe teren reflectă această situație. Wallace își asumă un risc făcând asta și se simte o oarecare nesiguranță în încercarea lui de a păstra un echilibru continuu între cele două perspective. Dar, dincolo de aceste ezitări, filmul are forță și, în contextul în care știrile au ajuns să nu mai aibă niciun impact asupra noastră, un documentar ca Another News Story vine să-ți reamintească cât de aproape de noi și cât de reale și dramatice sunt aceste povești. Paradoxul e că, deși s-a vorbit atât de mult pe tema asta, eu unul am ajuns să fiu detașat emoțional; tocmai de aceea am și vrut să văd filmul, ca să mă scutur puțin de iluzia că sunt „informat”. Și, în același timp, acest documentar e un punct de plecare pentru o discuție ceva mai lungă despre etică jurnalistică, voyeurism și exploatarea suferinței. Unii dintre jurnaliștii intervievați ajung chiar să se întrebe: oare e de ajuns ca noi să transmitem știrile astea sau am putea ajuta și altfel? (Ionuț Sociu)
Silvana, r. Mika Gustafson, Olivia Kastebring, Christina Tsiobanelis, Suedia. Secțiunea Politicile sexului (LGBTQ)
→ miercuri, 21 martie, 20:30, Apollo 111, și joi, 22 martie, 18:30, Cinema Muzeul Țăranului
Silvana Imam face rap, e feministă, queer, pe jumătate musulmană și pe jumătate lituaniancă. A ajuns în Suedia la patru ani. Logo-ul ei de artistă e o adaptare a smiley face-ului cu x-uri în loc de ochi de la Nirvana. Doar că al ei are păr lung și șapcă hip-hop style. Ai putea să crezi că știi totul despre Silvana, având în vedere că ai atâtea etichete care ți-o descriu. Ai mai putea să crezi că rapul n-are nimic de a face cu feminismul, că e o cultură eminamente machistă și misogină. Din nou, cultura ta generală te-ar putea face să crezi că Suedia e un paradis socialist, în care o persoană cu o identitate atât de complexă și vulnerabilă ca Silvana se simte perfect acceptată și în largul ei.
Doar că te-ai cam înșela în toate privințele de mai sus.
În rapul Silvanei o să regăsești adeseori expresii precum pussy riot, antifa și îndemnuri împotriva nazismului, homofobiei și xenofobiei. Pe hoodie-urile pe care le poartă artista în concert o să-i vezi inscripționat numele de familie, Imam, și înainte să cânte, Silvana o să spună publicului „salam aleikum”. Cât despre Suedia cea tolerantă și egalitară – o să-ți arate Silvana că nu mai e chiar așa. Și, peste toate astea, o s-o însoțești pe tânăra blondă și băiețoasă într-o reconfigurare a propriei identități, care-o s-o poarte de pe cele mai hip scene din Suedia, până în Lituania natală. (Ioana Pelehatăi)
In Praise of Nothing, r. Boris Mitić, Serbia, Croația, Franța, Olanda, Elveția, Finlanda, 2017, secțiunea Delicatessen
→ sâmbătă, 17 martie, la ora 21:30, la Cinemateca Eforie, și duminică, 18 martie, la 11:30, la Cinema Elvire Popesco. Ambele proiecții au loc în prezența regizorului. După proiecția de duminică, va avea loc un masterclass cu Boris Mitić
După toate dozele-astea concentrate de realitate socială îmbibată în violență, prejudecăți, propagandă, discriminare, fundamentalism, inegalități, migrație & tot tacâmul prezentului, In Praise of Nothing e un film terapeutic. Și asta din cel puțin cinci motive. (1) Teoretic, filmul - construit din 62 de fragmente filmate de tot atâția regizori de imagine în te miri ce colțuri ale pământului - e o încercare de a ilustra nimicul. Camera nu urmărește un subiect anume sau o temă și nici măcar nu zăbovește prea mult asupra unei imagini. E mereu în mișcare, survolând și sondând lumea cu tot ce încape în ea: oameni, peisaje, detalii dizlocate, obiecte de zi cu zi, rămășițe, gesturi, mișcări sau spații părăsite, cu totul neclintite. Tocmai de-asta mi se pare că, până la urmă, Laudă nimicului este, de fapt, despre tot. Despre banalitate, moarte, bani, bătrânețe, iubire, îndoială ș.cl. (2) Filmul ăsta e mai degrabă o poezie / un eseu vizual care te ia pe sus, te poartă printr-o mulțime de universuri și în frânturi de vieți despre care nu vei știi niciodată nimic mai mult decât îți imaginezi. Ca atunci când treci cu trenul prin orășele și-ncerci să te gândești cum arată viața în casele care rămân în urmă. E o senzație de ușurare să nu urmărești un fir narativ, ci să te lași pe mâna poeziei, să rătăcești un pic cu mintea, iar la revenire să nimerești în cu totul alt loc de unde plecasei. Apropo, documentarul e narat, la propriu, în versuri. (3) Muzica - coloana sonoră de un colaj de piese foarte scurte compuse de foarte mulți artiști, de la Pascal Comelade, la The Tiger Lillies. Pe scurt, un trip. (4) Deși ar putea să sune a experiment criptic și elitist, Laudă nimicului e fix opusul: e prietenos cu privitorul, relaxat, gata să treacă de la reflecții cu potențial angoasant, la poante și ironii. (5) În rolul nimicului, care-n filmul ăsta-eseu e de-a dreptul personaj, e vocea lui Iggy Pop. O călăuză hipnotică printr-un univers în continuă schimbare. (Andra Matzal)
