Sâmbătă, 17 octombrie, la Sibiu, începe Astra Film Festival și ține până pe 25 octombrie. Lansat în 1993, festivalul e printre cele mai statornice prezențe în lumea filmului documentar. Ediția actuală vorbește despre nedreptate, războaie și traume, AI, dar și despre familii, femei, natură, maturizare, schimbări de perspectivă sau de realitate politică. E un program vast și ambițios, pe care-l puteți consulta aici; între timp, Scena9 v-a pregătit o mică listă de recomandări, după gusturile și interesele fiecărei membre a echipajului. Ne vedem la documentare la Sibiu!
Mărturisirile unui bărbat suedez (r. Hampus Linder, Suedia, 2026)
Ce face Linder în documentarul său e genul de exercițiu care mă interesează tot mai mult în ultima vreme: cum reușim să vorbim cu cei care împărtășesc diferite, ba chiar opuse valorilor noastre? Nu prin comentarii pline de vitriol, nici prin ironii sau clișee – ci să comunicăm pe bune. Linder e un tip progresist, tată divorțat, care-și crește singur un copil și spune despre sine că e feminist. Aventura în care se îmbarcă are ca țintă o tabără de masculinitate, construită după o filosofie conservatoare, hrănită din creștinism, discursuri de Jordan Peterson și practici ale unor influenceri care anatemizează feminismul. Dacă la început, Linder e complet sceptic, ba chiar temător, procesele pe care le declanșează treptat întâlnirile cu alți bărbați, porniți fiecare în quest-uri de căutare și redefinire a propriei masculinități, încep să aibă efecte neprevăzute. Nu fac spoilere, ci vă încurajez să parcurgeți drumul alături de Linder. Pentru deschiderea de care dă dovadă, cu toate rezervele și bias-urile, și pentru încercarea de a înțelege, chiar și când (sau poate mai ales când) iese din zona de confort. Sunt tot mai rare aceste exerciții, și cu atât mai prețioase. (Andra Matzal)
În fiecare zi trece același tren și nu oprește niciodată (r. Vlad Petri, România, 2026)
Slow cinema în Bistrița-Năsăud. Filmul lui Vlad Petri se plimbă între două spații, ambele „bucăți” din viața oamenilor din Telciu, printre care se întrevede mereu natura, ca o forță care veghează. Peisajele pline de ceață din deschidere anunță deja că ne aflăm în spații liminale — tranzitate ocazional, dar, poate mai important, locuri în care oamenii trec printr-o transformare. Asistăm, deci, la o înmormântare tradițională, ca mereu să ne întoarcem și în frizeria satului, unde un domn tunde localnicii cu grijă, vorbește cu ei despre moarte și dă dume. Am simțit că filmul se concentrează mai degrabă pe viața din jurul morții — pe discuții și întâlniri ale oamenilor, pe momentele pline de dramatism și de candoare. Are ceva din documentarul D’est / From the East al lui Chantal Akerman: o liniște tristă, niște momente sincere și senzația că ecranul se transformă într-o fereastră spre un alt timp și o altă lume. (Mara Oglakci)
Varză, cartofi și alți demoni. După 10 ani (r. Șerban Georgescu, România, 2025)
Varză, cartofi și alți demoni e unul dintre documentarele care mi se par must watch ca să înțelegi cum funcționează agricultura din România, dar și cum arată lanțul alimentar în capitalism. Timp de un an, Șerban Georgescu crește și vinde cartofi și ceapă în Lungulețu, județul Dâmbovița, încercând astfel să înțeleagă de ce e viața fermierilor atât de grea și de ce nu se asociază, deși asta le-ar îmbunătății condiția. Făcut cu umor, empatie și curiozitate, filmul te invită să înțelegi, nu să judeci, dar și să te uiți mai critic la modul în care îi tratăm pe cei care ne pun mâncarea pe masă.
Așadar, eram mai mult decât entuziasmată să văd cum arată Lungulețu după zece ani, mai ales că știam că există în continuare dificultăți pentru fermierii care vor să se asocieze, că în continuare au parte de prețuri mici pentru munca produsă, dar și că peste asta se adaugă tot mai des secete și fenomene extreme cauzate de încălzirea globală. Și despre toate astea vorbesc și fermierii intervievați, despre ce s-a schimbat în bine (pentru unii o absorbție mai bună a fondurilor europene, de exemplu), ce s-a schimbat în rău (clima) și ce a rămas la fel (munca lor e tot devalorizată). Umorul rămâne și el prezent peste zece ani. Aș menționa doar că această parte despre prezent este doar o bucată din documentar, restul fiind, de fapt, materialul filmat acum zeve ani. Chiar și așa, la fel ca originalul Varză, cartofi și alți demoni. După 10 ani este un must watch pentru a înțelege starea agriculturii românești azi. (Oana Filip)
Inundație silențioasă (r. Dmytro Sukholytkyy-Sobchuk, Ucraina, Germania, 2025)
Cum arată războiul de pe margine? Ce înseamnă să fii pacifist într-o țară aflată în război? Silent Flood spune povestea unei comunități religioase din vestul Ucrainei care respinge tehnologia și care nu pune mâna pe arme. (Imaginează-ți un fel de Amish mai puțin radicali și îmbrăcați în haine obișnuite.)
Teoretic, mulți dintre noi ne declarăm pacifiști și nu credem că ar trebui să existe războaie sau să participăm la ele. Situația se complică însă când țara ta este atacată și este forțată să se apare. Atunci o comunitate pacifistă, ai cărei membri refuză să se înroleze în armată este văzută dacă nu ca trădătoare, măcar ca oportunistă. Asta se întâmplă și cu oamenii din documentar, care sunt judecați de cei din jur. Auzi, de exemplu, voci ale localnicilor din vecinătatea pacifiștilor care se întreabă cât de corect este ca ei să folosească unele dintre resursele statului (drumurile, de pildă), când nu fac nimic să-l apare.
Nu există un răspuns simplu la întrebările pe care documentarul le ridică și dreptatea nu este exclusiv în mâinile cuiva. De altfel, filmul e mai degrabă o explorare poetică și de la distanță acestei comunități și a filosofiei lor. Îi auzi explicându-și credințele fără să vezi fețele vorbitorilor, ci doar imagini cu comunitatea în ansamblu: copii la joacă, oameni care merg la piață sau lucrează pământul. Singurii vorbitori cărora le vezi chipurile sunt niște soldați care discută despre acest grup, o decizie pe care, recunosc, o găsesc un pic bizară. Aș fi preferat să existe un moment asemănător și cu oameni din comunitatea pe care o tratează documentarul.
Silent Flood vorbește și despre ciclicitatea violenței, fie ea a oamenilor sau a naturii, la care localnicii asistă pasiv. La fel ca inundațiile, care se întorc din nou și din nou în zonă, așa pare că este și războiul. Bătrânii din comunitate își amintesc copilăria marcată de bombele și minele rămase în pământ după al Doilea Război Mondial. Copiii de azi povestesc cum sunt învățați să evite minele rămase în pământ în urma acestui războiului Rusiei în Ucraina. (Oana Filip)
Urme (r. Marysia Nikitiuk, Alisa Kovalenko, Ucraina, Polonia, 2026)
Alisa Kovalenko, co-regizoarea acestui documentar, este supraviețuitoare a violenței sexuale folosită ca armă de război. La fel este și Irina Dovhan, protagonista filmului.
Este posibil ca pe Irina să v-o amintiți din această fotografie din 2015, publicată în The New York Times.
În urma invaziei Rusiei în Donbas în 2014, Irina a fost răpită din casa ei, torturată și abuzată sexual. Apoi a fost legată de acest stâlp al rușinii, înfășurată în steagul Ucrainei. Trecătorii pro-ruși erau încurajați să o batjocorească. Adică exact ce vedeți în poză.
Încercând să dea un sens brutalității pe care-a îndurat-o, în timp Irina a decis să contacteze femei care trecuseră prin experiențe similare cu ocupanții ruși din Ucraina. În 2019, din asta s-a născut organizația SEMA Ucraina, al cărei nume, din limba Swahili, îndeamnă la a vorbi, a rupe tăcerea.
În 2022, invazia Rusiei în Ucraina s-a extins în întreaga țară. Irina are acum mai multe supraviețuitoare, mai multe „beneficiare”. Pe unele dintre ele le vedem în film.
Într-un an în care Premiul Nobel pentru Pace a fost acordat unei judecătoare care a pus umărul la condamnarea violenței sexuale ca armă de război, acest film, cu metaforele lui pe alocuri transparente, ar trebui să aterizeze cu o și mai mare greutate — a faptului că femeile poartă un tip aparte de povară a războiului; și adesea tot ele cu glas tare vorbesc despre rușine, supraviețuire și mult-sperata pace. (Ioana Pelehatăi)
