La final de săptămână, ne-amintim care dintre lucrurile pe care le-am descoperit săptămâna asta ne-a ajutat să fim ifinitezimal mai buni: un reportaj despre bătrânețe, un podcast despre avort, cu poveștile, implicațiile și complicațiile din jurul lui, un muzician de hip-hop care-și caută rădăcinile în jurul lumii și un film cinic și amuzant despre elite și artele lor.
Ce-am descoperit: Cleaning Up After the Dead (articol publicat în Washington Post pe 24 ianuarie 2018)
Cât te ține: 10 minute
De ce: Pentru că vorbește despre un fenomen din Japonia care va afecta și România în deceniile care vin: traiul și moartea în singurătate. Peste un sfert dintre japonezi au peste 65 de ani, însă procentul acestora va ajunge la 40% din populație până în 2050. În jur de 30.000 de japonezi mor în singurătate anual. Autorul însoțește o echipă care curăță un apartament după un bărbat care murise cu patru luni în urmă, printre mormane de cutii și haine. Dacă mai demult o familie aduna câte trei generații sub același acoperiș, acum tot mai mulți japonezi aleg să se ocupe de propria carieră și preferă să trăiască singuri. În 2050 ar putea fi peste 4,6 milioane de români cu vârste peste 65 de ani, arată o previziune a Națiunilor Unite, cu peste un milion mai mult decât în prezent, în condițiile în care populația activă este în continuă scădere. (Vlad Odobescu)
Ce-am descoperit: The Abortion Diary, un site și-un podcast care e exact despre ce crezi că e. Avorturi în toată lumea, legale sau nu, înainte și după legalizare în SUA și-aiurea.
Cât te ține: Momentan, seria creată și dezvoltată de Dr. Melissa Madera, a ajuns la episodul 164.
De ce: Pentru că, la fel ca multe alte povești care țin de femei și feminitate, riscă să se piardă – iar asta, în contextul în care diverse grupări cer ca avortul să fie din nou ilegal, din SUA până-n România, poate fi tragic. Dacă n-ai văzut 4 săptămâni, 3 luni și 2 zile, dacă nu ți-a povestit nimeni cum erau avorturile înainte de 1989, dacă n-ai cunoscut niciun decrețel, sau dacă nu știi, de exemplu, că-n Irlanda avortul se pedepsește și-n ziua de azi cu închisoarea, poate n-ai cum să înțelegi de ce „tragic” nu e o exagerare. Așa că poți să asculți sau să citești povești ale femeilor care a trecut prin asta. Acum au 60-70 de ani cele care-au prins avortul ilegal în SUA, dar dacă până și niște femei de vârsta mamei/bunicii tale își pot face curaj să vorbească într-un podcast despre un subiect atât de personal, probabil e pentru că e un subiect extrem de important. (Ioana Pelehatăi)
Ce-am descoperit: Residente
Cât te ține: Câteva minute sau câteva ore, depinde cât ai chef să dansezi
De ce: Residente, pe numele lui adevărat René Pérez Joglar, s-a născut pe 23 februarie 1979 în Puerto Rico. E rapper, scriitor, producător, co-fondator al grupului de rap alternativ Calle 13. A câștigat 25 (!) de premii Grammy, iar recent s-a implicat în cauze legate de dreptul la educație în America Latină. În 2015, a primit Nobel Peace Summit Award. În 2009, l-a porcăit public pe guvernatorul Puerto Rico pentru că a concediat 30 000 de angajați din instituțiile publice. Când intri pe site-ul lui, îți spune cine e: „Eu sunt Residente. Am decis să fac muzică pornind de la ADN-ul meu, așa că am călătorit prin lume descoperind sunete și povești. Suntem cu toții rezidenți ai spațiilor care ne cuprind. Doar că aici, nu sunt granițe.” Residente a călătorit prin China, Puerto Rico, Africa de Vest. Anul trecut, a scos primul album solo, pe care-l ascult în buclă de câteva zile, țopăind prin bucătărie pe „Dagombas em Tambale” și valsând pe „Desencuentro” (feat. Soko). Albumul are 13 piese, înregistrate prin diverse părți ale lumii după ce artistul și-a făcut un test DNA și-a descoperit bucățile de culturi diferite din care e alcătuit codul lui genetic. Un album cât o lume. (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit: Filmul The Square, regia Ruben Ostlund, 2017
Cât te ține: 2 ore și 22 de minute
De ce: Fiindcă e un comentariu cinic și foarte amuzant despre elitele culturale din zilele noastre – cu mega-proiectele lor de artă conceptuală; cu bugetele lor uriașe pentru campanii de awareness; cu alienarea lor și strategiile de apatare; cu dileme morale și ipocriziile cu care vin la pachet; cu aparat teoretic impecabil, dar aplicare șchioapă. Într-o lume în care încercăm să devenim cetățeni mai buni – sau cel puțin spunem asta -, ne putem trezi că ne descurcăm mai bine pe hârtie, la telefon, în aplicațiile pentru proiecte și textele curatoriale, decât în realitatea imediată. Și-atunci, ca să ne simțim mai bine, mergem să contemplăm Pătratul, o operă de artă gândită ca o utopie miniaturală. Filmul lui Ostlund, care a câștigat anul trecut Palme d’Or, spune toate lucrurile astea cu mult umor și cu meșteșug al povestirii, iar actorii fac o treabă minunată. (Andra Matzal)
Foto: Captură din The Square
