Cu toți ne plângem că n-avem timp, dar când dăm peste ceva care ne captivează, dintr-o dată parcă avem super-puterea să ne facem un pic de timp. Pentru momente din astea, am dat săptămâna asta peste scurtmetraje, seriale, cărți și podcasturi la care ne-a stat mult timp mintea și pe care vrem să le împărtășim cu voi.
Ce-am descoperit: World of Tomorrow, r. Don Hertzfeldt, 2015 +World of Tomorrow Episode Two: The Burden of Other People’s Thoughts, 2017
Cât de ține: 15 minute primul și 20 al doilea.
De ce: Pentru că scurtmetrajele astea de animație sunt cel mai amuzant, acid, inteligent și minunat comentariu contemporan desenat asupra condiției umane. World of Tomorrow 1 și 2 sunt niște călătorii prin spațiu, timp, conștiință ale unei fetițe mici-mici, pe numele ei Emily Prime, și ale clonei ei de-a treia generație, care-i arată viitorul speciei detestabile și înduioșătoare pe nume om. Primul scurtmetraj e din 2015, pornește de la niște înregistrări cu nepoata de patru ani a lui Hertzfeldt și de la dorința desenatorului de-a învăța un pic de animație digitală și ajunge direct la Oscar. Al doilea e un sequel la fel de scânteietor ca primul, care-a ajuns direct în inimile fanilor Hertzfeldt, acest personaj fabulos al artei animației din sec XXI. Scurtele lui, pe care chiar nu înțeleg de ce le-am descoperit de-abia acum, sunt frecvent în topurile de la Indiewire și-ți fac creierul fâșii de lumină zglobie. E ca și cum cineva l-ar fi pus pe Vonnegut să vorbească cu o fetiță de patru ani și-ar fi făcut un scurtmetraj de animație cu multe explozii de culoare și tone de imaginație. „The closer I look at things, the less I know”, zice la un moment dat clona lui Emily, când se uită înapoi la viețile pe care le-a trăit pe pământ și-n spațiu. Ce să zic, are dreptate.
P.S. Filmele se pot închiria pentru o săptămână de pe Vimeo-ul artistului. Cu 4-5 dolari fiecare. Uitați-vă la ele. Vorba unui critic de film american, Emily Prime for President! (Luiza Vasiliu)
Ce-am descoperit: Podcastul Meat, de Jonathan Zenti
Cât ține: Host’s Fat (primul episod) are 41:03 minute
De ce: Când vorbește în engleză, producătorul italian de radio, Jonathan Zenti, se simte ca și cum ar avea un pașaport britanic și ar nara documentare pentru National Geographic. Dar când își ascultă vocea înregistrată, aude un accent italian puternic care pare că nu are nicio treabă cu el. A cui e vocea aia? La o conferință de podcasting, Jonathan se simte relaxat, creativ & cuceritor, dar când se privește filmat, vede un bărbat supraponderal. Al cui e corpul ăla? Cu mărturisirile astea, Zenti lansează primul episod al podcastului Meat, despre carnea în care locuim. Anul trecut, Meat a câștigat un concurs lansat de Radiotopia, o rețea independentă de radio din SUA care produce cam cele mai mișto podcasturi din lume în prezent. Mi l-a recomandat prietena mea, Mara, iar eu îl recomand mai departe, pentru că ne uităm la trupurile noastre cu prea multă încordare, iar Jonathan Zenti e una dintre cele mai sincere și blânde voci pe care le poți auzi pe tema asta. (Diana Meseșan)
Ce-am descoperit: The Shadow of the Sun, de Ryszard Kapuściński, Vintage Books, 2002
Cât te ține: 336 de pagini
„Aici, băutul cafelei de dimineață e un ritual vechi de când lumea, cu care - laolaltă cu rugăciunile - musulmanii își încep ziua. Clopoțelul vânzătorului de cafea, care în fiecare zi la răsărit bate în lung și-n lat străzile acestui district, e tradiționalul lor ceas deșteptător. Sar toți din pat și așteaptă în fața caselor, până când sosește bărbatul care aduce cu el licoarea proaspătă, tare și aromată. Prima ceașcă a zilei e un bun prilej ca oamenii să se salute și să se asigure că au trecut noaptea cu bine, să-și afirme credința că aceasta va fi - cu voia lui Alah - o zi bună.
Când am ajuns aici pentru prima oară [în primele zile ale revoluției care a dus la declararea independenței, n.r.], pe străzi nu mai era niciun vânzător de cafea. Iar acum, doar cinci zile mai târziu, se întorsese: viața își relua vechiul curs, iar normalitatea și rutina reveneau. E un lucru frumos și încurajator, această năzuință încăpățânată și eroică a omului către normalitate, această căutare a ei aproape instinctivă - în ciuda oricărui lucru. Oamenii obișnuiți de aici tratează cataclismele politice - loviturile de stat, răsturnările de regim prin forță armată, revoluțiile și războaiele - drept fenomene ce aparțin domeniului naturii. Le privesc cu aceeași resemnare apatică și cu același fatalism cu care ar privi o furtună. De unul singur, nu poți face nimic împotriva lor; trebuie pur și simplu să aștepți să treacă, ascuns sub un acoperiș, trăgând din când în când cu ochiul afară să vezi cum mai e cerul - au încetat fulgerele, s-au risipit norii?”
Ce-am descoperit: Serialul The Marvelous Mrs. Maisel
Cât te ține: Primul sezon are opt episoade x 57 de minute, iar al doilea sezon abia a început în State
De ce: Miriam „Midge” Maisel are o viață perfectă. Soț, casă, bani. E casnică și suntem în anii ’50. Numai că perfecțiunea i se deșiră din episodul pilot, în care află că soțul ei, om de afaceri de succes, dar comic de stand-up ratat într-un club seară de seară, fură glume de la alți comici. Nu află doar asta, ci și alte chestii care-i distrug căsnicia, iar familia n-o primește înapoi cu brațele deschise. O ceartă c-a fost proastă și nu și-a dat seama „ce fel de om și-a adus în casă”. Dacă formularea asta din urmă îți sună cunoscut, de pe la mesele de sărbători în familie, să te uiți la The Marvelous Mrs. Maisel. Să te mai uiți și dacă-ți pasă de premii: tocmai a luat două Globuri de Aur, pentru cea mai bună comedie și pentru actrița din rolul principal, Rachel Brosnahan. Tot așa, uită-te dacă ți-a plăcut Big Little Lies, dar vrei să-l vezi în versiunea light, pe funny, dacă ți-e dor de sitcomurile din familia I Love Lucy și dacă crezi că femeile au umor și pot să facă stand-up. Pentru că așa își reface Midge viața – la microfon, cu glume despre propria viață. (Dar să nu cumva să te uiți dacă ai detestat Gilmore Girls. Serialul poartă semnătura lui Amy Sherman-Palladino, mama seriei despre mamă&fiică, iar asta se simte în cât de mult vorbesc personajele și-n cât e de auto-reflexiv umorul lor.) (Ioana Pelehatăi)
Ce-am descoperit: Mindhunter, un serial american de la Netflix
Cât te ţine: un sezon cu 10 episoade (deocamdată)
De ce: Pentru că arată cum a apărut, în anii '70, o mică divizie revoluţionară care studia, din subsolul FBI, ucigaşi în serie din State (înainte să se numească serial killers, aceştia s-au numit sequence killers). Un agent FBI vizionar şi zelos, de un şarm dorky - Holden Ford - îl antamează pe-un coleg de-ai săi mai conservator şi mai down to earth - Bill Tench - într-un periplu tulburător în lumea unor criminali în serie celebri aflaţi după gratii (unii dintre ei trăiesc şi acum). Versaţi în tehnici de interogare - mai ales agentul Ford -, cei doi se apropie de ucigaşi psihopaţi şi-i conving să se deschidă, încercând să dibuiască la ei pattern-uri psihologice - cu ajutorul specialistei Wendy Carr - care să-i ajute să-i înţeleagă mai bine şi să rezolve cazuri din prezent. Totul pe un fundal pe care hipioţeala se înţeapă cu puritanismul - puternic infiltrat chiar şi în terminologia FBI -, pe care personaje înfiorătoare povestesc cu patimă despre crime groaznice şi despre copilăria lor fucked up - cerându-ţi cumva empatia - şi pe care se caută un răspuns la întrebarea: oamenii ăştia oribili se nasc aşa sau viaţa îi supune la experienţe care le declanşează comportamente sinistre? Serialul are la bază fapte reale şi cartea Mindhunter: Inside the FBI's Elite Serial Crime Unit - al cărei co-autor este corespondentul din realitate al agentului Ford: John E. Douglas. Figura lui Ed Kemper - primul intervievat - m-a bântuit vreo două zile: la lift, în spatele ghivecelor cu flori din casa scării, în dormitorul meu întunecat. (Ionuț Dulămiță)
Ce-am descoperit: Romanul Laur, de Evgheni Vodolazkin (Humanitas, 2014)
Cât te ţine: Are 230 de pagini, așa că-l poți da gata în trei zile sau în trei săptămâni, ca mine
De ce: În Rusia medievală măcinată de boli și alte nenorociri, un vraci care nu poate salva viața iubitei pornește la drum prin lume în căutarea mântuirii sufletului acesteia. Evgheni Vodolazkin, specialist în literatura rusă veche, construiește cu migală transformarea lui Arseni din vraci în nebun sfânt, apoi în pelerin și călugăr. De la un punct încolo, personajul pare să trăiască cu adevărat în afara paginilor, în libertate deplină. (Vlad Odobescu)
„A avut patru nume diferite, pe etape. Ceea ce poate fi considerat un privilegiu, de vreme ce viața omului nu este uniformă. Uneori se întâmplă ca părțile ei să aibă prea puțin în comun. Atât de puțin, încât poate să pară că au fost trăite de oameni diferiți. În asemenea cazuri, n-ai cum să nu te miri că toți acești oameni poartă același nume.” (Laur, de Evgheni Vodolazkin)
