Cu toții stăm prost cu timpul, dar cum-necum mai găsim câte puțin pentru citit, ascultat și privit. Pentru astfel de momente, adunăm aici ce am mai descoperit prin redacție în ultima vreme.
Ce am descoperit: Antologia viitorului, coordonator Henry Gee, Editura Nemira, 2012
Cât te ține: 413 pagini
De ce: Fiindcă are din plin amestecul ăla de înduioșare și perplexitate în care nimeresc de fiecare dată când văd predicții ale oamenilor despre viitorul lumii lor. Când văd că unele scenarii, deși păreau destul de probabile, au fost infirmate, iar altele aparent din cale-afară de fanteziste sunt azi banalități. La începutul anilor ‘80, crema experților japonezi își imagina că, în 2010, umanitatea va fi învins de mult cancerul, iar furnalele noilor fabrici experimentale vor dudui în spațiul cosmic. O colecție de cărți poștale din epoca victoriană proiecta cerul secolului 21 acoperit de mașini zburătoare. În același timp, dozele de soma care-i linișteau pe locuitorii din Minunata lume nouă imaginată de Huxley aduc destul de mult cu antidepresivele de azi, iar Big Brother-ul lui Orwell e frecvent invocat în societatea supravegherii și a transparenței. Antologia de proze SF foarte scurte, tradusă la Nemira, e călătorie pe repede înainte printr-o sută de viitoruri posibile, unde rase extraterestre superioare au ambasade pe Pământ, unde oamenii sunt ținuți în sclavie prin tehnologii avansate care acționează la nivelul neuronilor, unde există aplicații care ne mențin memoria vie după moarte etc. etc. Și, chiar dacă toate povestirile din antologia asta sunt despre viitor, ele au multe de zis despre prezent, fiindcă-i adună și-i metabolizează obsesiile, fricile, și fantasmele. (Andra Matzal)
Ce am descoperit: Babylon Berlin, primul serial care m-a entuziasmat, de la House of Cards și Mindhunter încoace
Cât te ține: 16 episoade x 45 de minute (cu excepția primului, care are 90)
De ce: Pentru că sex, decadență, sărăcie lucie, corupție, crime, ruși vs. nemți, revoluția socialistă – totul în Berlinul Republicii de la Weimar. Pentru că a costat 33 de milioane de euro, ceea ce-l face de departe cel mai scump serial nemțesc produs vreodată. (Iar asta se vede nu doar în secvențele cu sute de extras în cluburile cu swing(ing) frenetic, pe cât e de evident din numeroasele cadre cu exterioare ample ale centrului Berlinului din epocă. Concret: 5000 de figuranți, 180 de zile de filmare, 300 de locații.) Pentru că e un pariu incredibil de riscant din punct de vedere comercial: dacă eșuează, va eșua răsunător. Pentru mine - și pentru că am visat să scriu scenarii cu activiști, revoluții socialiste, servicii secrete și dive ale interbelicului românesc care jucau la dublu ca spion.
Dar mai ales pentru că, așa cum scrie Kate Connolly pentru The Guardian, dincolo de luciu și orgii, de cadre superb compuse, care trimit de la Cabinetul doctorului Calgari până la Metropolis, dincolo de detaliile fabuloase de costum, recuzită și decor, vreau să vezi Babylon Berlin (pe HBO GO, de exemplu) - pentru că e aici și acum. Gândește-te un pic: Germania e în plină ascensiune, dar democrația (germană și globală) e fragilă. Naționalismul pare să prindă rădăcini din ce în ce mai adânci prin colțurile lumii. Între timp, noi ne spargem prin cluburi, facem sex, ne mai hipsterizăm un pic pe socialisme, lăcrimăm nițel de grija săracilor. Dar mersul lumii, rostogolirea ei de neoprit, poate să treacă peste noi cu tăvălugul în 2017-aproape 2018, la fel cum a făcut-o în Berlinul lui 1929-1934 și mai ales după. (Ioana Pelehatăi)
Ce am descoperit: The Punisher, încă un erou din universul Marvel, poate cel mai supărat dintre toți
Cât te ține: 13 episoade a câte 50 de minute
De ce: N-am idee câți litri de sânge s-au folosit pentru realizarea primului sezon din The Punisher, dar sigur au fost cu folos. Infiltrat în cel de-al doilea sezon din Daredevil, răzbunătorul Frank Castle împrăștie creieri peste tot în căutarea ucigașilor familiei sale. The Punisher depășește, însă, logica simplă a împușcăturilor și înjunghierilor pentru a spune câteva povești mai mari: urmărește mecanismul care-i transformă pe copiii războaielor în criminali și vindecători, arată paradoxurile din disputa cu privire la posesia armelor de foc ce izbucnește periodic în Statele Unite, vorbește despre ipocriziile ce țin în viață instituții. (Vlad Odobescu)
Ce am descoperit: Arte Kino Festival
Cât de ține: cât un film sau un festival întreg
De ce: Pentru că-i un festival de filme online, ceea ce înseamnă că nu plătești bilet (doar îți faci cont), ai o selecție de filme noi, made in Europe, premiate la festivaluri (multe sunt chiar propunerile țărilor respective la Oscaruri), plus posibilitatea de-a vota favoritul și de-a câștiga o excursie ca să vezi Ursul de la Berlin ;). Durează până pe 17 decembrie și ai de ales între: un film grecesc feminist doar cu bărbați (care mai și tandru-amuzant), un uriaș care participă la campionatul scandinav de petancă, o familie tradițională complet netradițională, excelentul Frost al lui Sharunas Bartas și încă vreo câteva filme pe care te las să le descoperi singuri. Dacă totuși te nemulțumește ecranul prea mic al laptopului, poți vedea zilele astea la Elvira Popescu Soleil Battant (sâmbătă, 9 decembrie, ora 16.00), Chevalier (tot sâmbătă, de la 20.15) și Godless (duminică, 10 decembrie, de la 17.30). Gata, mă întorc la filmul grecesc, că l-am pus pe pauză. (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit: Pe Bill Traylor, un artist outsider din SUA (1854–1949)
Cât de ţine: Câte desene de-ale lui găseşti pe net
De ce: Mi-am făcut un obicei din a prezenta la rubrica asta artişti outsider - adică oameni care au produs, dintr-o marginalitate sau alta, artă în afara canoanelor, fără studii sau pretenţii de stardom, mai degrabă pentru alinarea propriului suflet. Pe lângă arta lor în sine, mi se pare fascinant şi de multe ori trist contextul în care au ajuns s-o facă. Este şi cazul lui Bill Traylor, un american născut sclav care-a trăit în Alabama, pe o plantaţie de bumbac unde avea să lucreze mai târziu ca muncitor liber. Traylor avea peste 80 de ani când s-a vândut plantaţia pe care-şi petrecuse toată viaţa şi-n aceeaşi perioadă a găsit un ciot de creion şi o bucată de carton pe stradă şi-a început să deseneze. Asta se întâmpla în 1939, iar de-atunci şi până-n 1942 au ieşit din el 1.500 de lucrări cu oameni şi animale din mediul în care-a trăit. Multe dintre ele înfăţişează viaţa şi greutăţile afro-americanilor din Alabama, sub legile Jim Crow ale segregării rasiale. Sunt atât de simple şi de puternice şi de ciudate - mi-ar fi plăcut să găsesc, când eram în generală, desene cu animale marca Bill Traylor în manualul de biologie. Artistul outsider, „integrat” mai târziu în arta modernă, a avut prima expoziţie publică în 1940; a murit cinci ani mai târziu. (Ionuț Dulămiță)
