Deși în infoversul nostru cel de toate zilele putem găsi cantități aiuritoare de cunoaștere validată științific, numărul celor care cred, de pildă, că pământul este plat a crescut un pic în ultimii ani. Împreună cu prietenii de la Cărturești, am citit luna asta câte o carte de știință, ca să ne-amintim că, deși ne hrănim zilnic cu informație, nu suntem prea departe de ce spunea Socrate acum vreo 2000 și ceva de ani: „Știu că nu știu nimic”. Am tras cu ochiul în viețile secrete ale creierului și-un mic tur introductiv în cosmos, am înțeles mai multe despre lumea păsărilor și-a plantelor, am dat o tură prin istoria științei, după care ne-a luat amețeala printre explicații și întrebări demente, la care știința găsește, însă, mai mereu câte-un răspuns.
Incognito. Viețile secrete ale creierului, de David Eagelman. Traducere de Ovidiu Solonar. Editura Humanitas, 2017
Gândurile noastre conștiente reprezintă un procent infim din tot ce poate creierul uman să facă. Și-atunci, restul, tot ce-i dincolo de acest vârf de iceberg, ce face toată ziua? David Eagelman, cercetător în neuroștiințe și profesor adjunct la Stanford, spune că suntem ca un calculator care și-a întors webcam-ul spre propria placă de bază, spre propriile circuite, în încercarea de a le înțelege. Iar ce găsim acolo e un întreg cosmos interior de conexiuni, automatisme, decizii luate în fracțiuni de secundă – mult înainte ca mintea conștientă să poată să se prindă ce se întâmplă.
Cartea te plimbă elegant, vioi, de la modul în care ne alegem partenerii la motivele pentru care-i înșelăm; de la ce au în comun Ulise și bula imobiliară care a provocat criza economică de la finalul primului deceniu al mileniului trei; de la Giordano Bruno la Edison; de la inteligență artificială la iluzii optice, sinestezie, liber arbitru, vise, viitorul dreptului penal, stripperițe etc. etc. La final, rămâi cu impresia că purtăm pe umeri, între pereții cutiei craniene, un întreg micro-univers de 1,4 kile – despre care, la fel ca-n cazul macro-universului, mai avem o grămadă de descoperit.
„Cartea asta e despre realitatea asta extraordinară: cum de o cunoaștem, ce înseamnă și ce ne explică despre oameni, piețe, secrete, stripperițe, conturi de pensie, criminali, artiști, Ulise, bețivi, victime ale infarctului, cartofori, sportivi, ogari, rasiști, iubiți și toate deciziile despre care ai crezut că-ți aparțin.” (Ioana Pelehatăi)
„Închipuiți-vă, preț de o clipă, că nu suntem nimic altceva decât produsul unor miliarde de ani în care moleculele s-au împreunat și au evoluat pi=rin selecție naturală, că sunte alcătuiți doar din autostrăzi de fluide și chimicale care alunecă pe șosele printre miliarde de celule care dansează, că triloane de discuții sinaptice murmură în paralel, că textura asta amplă, ca un ou, de circuite subțiri cât un micron, rulează algoritmi de neimaginat de către știința modernă și că programele astea neuronale ne produc procesele prin care luăm decizii, iubirile, dorințele, fricile și aspirațiile. Pentru mine, înțelegerea asta ar fi o experiență hrănitoare, mai bună decât orice propunere din oricare sfântă scriptură.”
Lumea explicată. Descoperirea științei moderne, de Steven Weinberg. Traducere de Dan Nicolae Popescu. Editura Humanitas, 2017
Un fizician de top care spune o poveste despre istoria ştiinţei – asta m-a atras din prima la acest volum. Mai ales când e vorba de unul ca Steven Weinberg (n.1933), laureat al premiului Nobel (în 1979), profesor la Columbia, Berkeley și Harvard și care s-a concentrat încă de la începutul carierei asupra teoriilor de câmp. E o carte densă, dar nu te obosește, tocmai pentru că Weinberg, care are și o cultură umanistă impresionantă, face legături la tot pasul între ştiinţe, filozofie şi arte. Şi îmi place tonul lui, omul vorbeşte fără pioşenie despre presocratici (pe care îi consideră în primul rând poeţi), îţi zice fără ezitări ce-i place şi ce nu-i place din opera lui Aristotel şi ce alte teorii i se par stupide. Weinberg avertizează cititorul că, prin această istorisire, se va apropia periculos de mult de nisipurile mișcătoarea evitate de alți istorici ai științei: judecarea trecutului după standardele prezentului. „Aceasta e o istorie ireverențioasă. Nu mă sfiesc să critic metodele şi teoriile trecutului dintr-o perspectivă modernă. Ba chiar am găsit o satisfacţie scoţând la iveală o serie de erori comise de mari figuri ale ştiinţei, erori trecute cu vederea de istorici.” Capitolul meu preferat e „Arabii”, în care sunt expuse concis și clar contribuţiile importante ale arabilor în astronomie, medicină și în domeniul opticii. Fizicianul american îți explică cum stă treaba cu tabelele astronomice, construcția observatoarelor și teoriile mișcărilor planetare; la care adaugă mici portrete ale unor oameni ca al-Tusi, astronomul care a întemeiat în secolul 13 o dinastie ştiinţifică, sau al medicului arab Ibn al-Nafis, cel care a descoperit circulaţia pulmonară, „circulaţia sângelui din partea dreaptă a inimii prin plămâni, unde se amestecă cu aerul, iar pe urmă curge înapoi în inimă”. (Ionuț Sociu)
„Este o ironie că în secolul XX Sayyid Qutb, spiritul călăuzitor al islamismului radical modern, a cerut înlocuirea creștinismului, iudaismului și islamului contemporan cu un islam universal purificat, în bună măsură pentru că spera ca astfel să creeze o știință islamică prin care să umple golul dintre știință și religie. Dar savanții arabi din epoca de aur a civilizației lor nu făceau știință islamică. Ei făceau știință.”
„[Teoria corzilor] are frumusețea unei forme de artă rigide – un sonet sau o sonată. Din păcate, teoria corzilor n-a condus la vreo predicție care să poată fi testată experimental, iar teoreticienii (cel puțin majoritatea lor) nu sunt convinși că e cu adevărat aplicabilă lumii reale. Această insistență în privința verificării este ceea ce le lipsește în primul rând tuturor cercetătorilor poetici ai naturii, de la Thales la Platon.”
Totul are o explicație (vol. 2), de John Brockman. Traducere de Emanuela Jalbă-Șoimaru. Editura Nemira, 2016
În 1981, John Brockman, editor & scriitor american, a înființat Clubul Reality - o adunătură de intelectuali schi-tech care s-a mutat online în ’97 sub numele de Edge. Odată cu fiecare ediție aniversară, Edge a lansat de-atunci câte o întrebare anuală. Cea din 2012 - Care este, pentru tine, cea mai profundă, elegantă sau frumoasă soluție? - a generat răspunsuri cât pentru două volume tipărite, de la cercetători și gânditori de top din filosofie, matematică, fizică, astrofizică, istorie, limbaj, economie, psihologie, neuroștiințe etc. Totul are o explicație, volumele 1 și 2, sunt colaje de teorii (explicate pe scurt) care-au revoluționat știința și care „deduc soluția unui puzzle complex într-un mod surprinzător, (...) dintr-un set restrâns de principii simple.” Acum am răsfoit al doilea volum, pe care, la fel ca pe primul, poți să-l deschizi oriunde, pentru că nu are fir narativ.
Pregătește-te pentru o călătorie halucinantă, cu multe opriri. O să afli că legile naturii generează instabilități care ne susțin existența sau că Pământul aka. Gaia e un organism viu și-un sistem care se autoreglează, „o cățea nenorocită” - cum îl descrie tăios microbiologul Lynn Margulis - care va trăi mult și bine „după ce oamenii și prejudecățile lor vor fi dispărut.” Că adevărata simetrie a spațiului constă nu într-o rotație de 360 de grade, ci într-una de 720 - de forma semnului infinitului - sau că raportul dintre lungimea celui de-al doilea și de-al patrulea deget de la mână este influențată de nivelul testosteronului fetal (care „masculinizează” creierul). Că oamenii gândesc metaforic - „expresiile metaforice de la nivelul limbajului sunt doar niște fenomene de suprafață organizate și concepute de interacțiunile de la nivelul minții” -, că virtutea sau depravarea sunt metafore ale corpului sau că titlul unei lucrări de artă îți poate arăta că artistul vizual Gerhard Richter împărtășește cu muzicianul avangardist postbelic John Cage marile teme ale hazardului și incertitudinii. O să afli de ce pictau grecii oameni roșii pe vase de culoare neagră, de ce au programele informatice viruși, de unde vin banii sau de ce are leopardul pete. Spre final, Schopenhauer îți va explica că „somnul este dobânda pe care o plătim pentru capitalul care se acumulează la moarte” și că moartea este ca o achitare de credit. (Ionuț Dulămiță)
Dar până acolo, un citat-teaser pentru indivizii care se cred unici:
„Bule infinite de mărimea universului, conținând fiecare doar un număr finit de configurații de materie și energie, dau naștere la ideea că în spațiu nu există doar o copie fidelă a universului nostru - și implicit a Pământului; versiunea transfinită a principiului porumbeilor susține faptul că există un număr infinit de copii ale fiecărio („al aproape fiecărui”, din punct de vedere tehnic, ceea ce denotă o definiție matematică exactă) univers posibil. Nu doar că există copii infinite ale fiecărui individ pe alternative infinite ale Pământului, dar există și copii infinite ale nenumăratelor variațiuni posibile la temă: variațiuni ale unui individ cu o coadă prehensilă, variațiuni ale unui individ cu mai multe capete, variațiuni ale unui individ care a făcut carieră din a jongla cu animale carnivore de mărimea unui iepure în schimbul unor bijuterii. Chiar și faptul extrem de simplu de a număra până la trei vă poate duce în sfere ciudate și neașteptate.”
Fata de Laborator, de Hope Jahren. Traducere de Paul Slayer Grigoriu. Editura Publica, 2017
Fata de Laborator este pe jumătate carte de știință, pe jumătate autobiografie. E despre mecanismele complicate de supraviețuire ale plantelor, dar și despre traseul la fel de sinuos al transformării unei fetițe într-o femeie de știință. Într-un capitol citești despre cactusul care trăiește în deșert nu pentru că îi place deșertul, ci pentru că deșertul nu l-a omorât încă, iar în următorul ajungi în laboratorul geoloagei Hope Jahren sau în grădina mamei ei din Minneapolis, unde solul este mai bogat decât „orice pământ de flori prefertilizat pe care îl cumperi de la magazin”.
Pentru Hope Jahren, laboratorul în care studiază plante este casa ei. Este locul unde „toate nedumeririle care au venit odată cu maturitatea - impozitele și asigurarea pe mașină și testul Papanicolau” nu mai contează. Laboratorul nu are ferestre, dar nici nu are nevoie, pentru că este un spațiu autosuficient.
Partea de autobiografie e scrisă cu o anumită candoare care m-a cucerit din prima, ca o compunere a unei eleve conștiincioase, în care efectul stilistic nu e cel mai important. Ca și cum fata de 12 ani, care își urmărea părinții cu aceeași curiozitatea cu care privește acum roci, trăiește încă în cercetătoarea de 48 de ani. Povestește că mama ei, o femei dură care a trebuit să supraviețuiască Marii Depresii, nu avea timpul și răbdarea să crească salată sau roșii prunișoară. „Prefera ridichile și morcovii care își purtau singuri de grijă în liniștea subsolului”. Dar apoi, la fel de sincer, descrie distanța emoțională care a existat între ea și părinții ei, „a fi mamă și fiică a fost parcă mereu un experiment care nu ne ieșea”, iar apoi șocul pe care îl are când descoperă că nu toți oamenii sunt atât de claustrați emoționali. Cartea e despre apropiere de oameni și, în paralel, de universul plantelor. (Diana Meseșan)
„O sămânță știe să aștepte. Cele mai multe semințe așteaptă cel puțin un an înainte să înceapă să crească; o sămânță de cireș poate să aștepte fără probleme o sută de ani. Ce anume așteaptă fiecare sămânță nu știe decât ea. O combinație declanșatoare unică de temperatură-umezeală-lumină și multe alte lucruri este necesară pentru a convinge o sămânță să sară din adâncime și să își joace șansa- să-și joace unica șansă de a crește.”
Cosmos, de Carl Sagan. Traducere de Alexandru Anghel, Editura Herald, 2014
În 1976, pe suprafața planetei Marte ajungeau două obiecte construite de oameni, într-o primă încercare de a explora un loc despre care se bănuia că poate susține viața. Am crede azi că un asemenea eveniment era urmărit cu sufletul la gură în presa vremii, însă n-a fost deloc așa. Atenția publică a scăzut și mai mult atunci când a devenit evident că misiunea Viking nu va aduce răspunsuri definitive cu privire la existența vieții pe Marte.
Astrofizicianul Carl Sagan făcea parte din echipa care analiza imaginile trimise de Viking și era impresionat de priveliștile marțiene - chiar lipsite de personaje - și era sigur că i-ar putea molipsi și pe alții de curiozități legate de Univers. În câțiva ani, Sagan avea să devină purtătorul de cuvânt neoficial al misteriosului Cosmos. Seria sa de documentare de televiziune a fost urmărită de sute de milioane de locuitori ai Pământului. A transformat pentru ei un domeniu considerat plictisitor într-o aventură uimitoare și a făcut multe generații să răspundă „astronaut” la întrebarea „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Deși nu merge strict pe scenariul seriei TV Cosmos: A Personal Voyage, difuzate pentru prima dată în 1989, cartea lui Sagan păstrează tonul familiar și descrierile plastice de-acolo. La aproape patru decenii distanță, rămâne o călătorie esențială pentru oricine vrea să se împrietenească cu nemărginirea. (Vlad Odobescu)
„Calea Lactee conține în jur de 400 de miliarde de stele de orice tip, ce se deplasează cu o grație complexă și ordonată. În acest moment, dintre toate stelele, locuitorii Pământului cunosc de aproape doar una.
Fiecare sistem stelar este o insulă în spațiu, menținută într-o carantină neîntreruptă față de vecinii săi de către anii-lumină. Îmi pot închipui ființe în lumi nenumărate care, în evoluția lor, ajung să cuprindă fragmente de cunoaștere, fiecare dintre ele presupunând inițial că minuscula lor planetă și cei câțiva sori neînsemnați reprezintă tot ceea ce există. Creștem în izolare și doar într-un mod lent ajungem să învățăm Cosmosul.”
What If? / Ce-ar fi dacă?, de Randall Munroe. Traducere de Mona Mitarcă, Editura Publica, 2015
Enciclopedia „Tot ce-ați vrut să știți vreodată despre lume, dar n-ați avut pe cine să întrebați” sau „Răspunsuri științifice serioase la întrebări ipotetice absurde”, cam astea ar fi cele mai bune descrieri pentru cărțoiul de 400 și ceva de pagini al lui Randall Munroe, autorul unei dintre cele mai cinice și savuroase serii BD ever, faimoasa xkcd. Randall ăsta e un tip care a fost angajat o vreme la Centrul de cercetare Langley al NASA, unde construia roboți. Apoi a plecat de-acolo și a început să facă benzi desenate în care discută tot felul de probleme științifice. Probabilități, forțe, gravitații, planete, viață pe pământ, sex și biologie, câmp vizual și muuult altele. Practic, poți străbate ore întregi doar apăsând butonul random de pe xkcd.com, care-ți dă o bandă desenată și încă una și încă una și ai senzația brusc că devii un pic mai deștept.
Cartea tradusă la Publica e o colecție de întrebări primite de Randall de la cititorii lui de pe Internet. Întrebări complet sărite de pe fix, cărora tipul ăsta le răspunde cu seriozitatea unui prof de științe exacte de la Stanford și cu cinismul unuia care stă prea mult pe net. Câteva exemple de întrebări: Avem destulă energie încât să mutăm toată populația actuală a planetei în altă parte, în afara acesteia?; Dacă o femeie ar obține spermatozoizi făcuți din propriile ei celule stem și s-ar fecunda pe ea însăși cu aceștia, care ar fi relația ei cu fiica pe care ar face-o?; Dacă suni la niște numere la întâmplare și spui „sănătate!”, care sunt șansele ca persoana care ți-a răspuns să fi strănutat chiar atunci?. Răspunsurile, temeinic ticluite, cu desene și explicații și desfăcut fiecare variantă în toate posibilitățile ei, conform științei. Partea cea mai frumoasă în tot acest exercițiu e că descoperi că fiecare lucrușor din lumea asta, fiecare mișcare a unui fir de praf, fiecare ridica în aer a unui deget are, de fapt, o explicație științifică. E reconfortant și înfricoșător în același timp :) (Luiza Vasiliu)
„Î. Cât de sus ar putea un om să arunce un lucru?
Irish Dave de pe Insula Man
R. Oamenii sunt tare buni la aruncat lucruri. De fapt, nu suntem doar „buni la asta”, ci ne pricepem de minune - niciun alt animal nu poate arunca cu diverse așa cum facem noi.
E adevărat că, de exemplu, cimpanzeii aruncă cu fecale (și, uneori, cu pietre), da rnu sunt nici atât de buni, nici atât de preciși ca oamenii. Leul-furnicilor aruncă, și el, cu nisip - dar nu țintit. Peștele arcaș vânează insecte aruncând picături de apă, însă nu se folosește de brațe, ci de o gură specializată în acest sens. Șopârlele cu coarne aruncă jeturi de sânge din propriii ochi la distanțe de până la un metru și jumătate. Nu știu de ce fac ele treaba asta; eu unul, de câte ori întâlnesc într-un articol expresia „aruncă jeturi de sânge prin ochi”, pur și simplu mă opresc acolo și mă uit la pagină până amețesc.”
P.S. Dacă vrei să afli cât de sus poate un om să arunce un lucru, îl găsești în carte, la pagina 247. Implică max. 14 girafe.
Geniul păsărilor, de Jennifer Ackerman. Traducere de Cristina Rusu, Editura Publica, 2018
S-a întâmplat de multe ori (chiar și-aseară, fix când citeam din cartea asta, în grădina de la țară unde-au revenit în forță mierlele, și chiar și acum, în centrul Bucureștiului, printre blocuri fără picior de copac), să prind cu urechea vreun ciripit de păsări care să-mi capteze cu totul atenția. Sunete extraterestre, despre care mă tot întreb ce naiba de informații transmit: atunci când eu ascult hipnotizată cântecul vreunei păsări, oare ea comunică, de fapt, altora, c-o doare burta sau c-a găsit niște grăunțe? Dacă ai întrebări de felul ăsta sau vreo curiozitate pentru societățile paralele de zburătoare, cartea lui Jennifer Ackerman, care scrie despre natură de vreo 30 de ani, e o colecție foarte bună de răspunsuri.
În primul rând, e foarte bine documentată și că te poartă din Noua Caledonie, până-n deșertul Kalahari, de la Aristotel și Kant, în centrele de cercetare ale zilelor noastre, de la sindrofiile sturzilor zeflemitori, la „înmormântarea” unei gaițe de tufiș, și te ajută să înțelegi mai bine complexitatea lumilor în care trăiesc păsările. Afli, de pildă, că multe specii învață „să cânte” de la părinți și mentori, foarte asemănător cu modul în care oamenii deprind limbajul; că stolurile de păsări au sisteme de comunicare extrem de eficiente, care le permit să aibă „coregrafii” sincronizate extrem de savante; că unele familii de păsări demonstrează o inteligență cu totul aparte - cum ar fi cea a corvidelor, preferatele mele, care folosesc super-abil unelte și au o memorie excelentă a fețelor (unele i-au purtat multă vreme pică unui cercetător care le ținuse prizoniere pentru un experiment) ș.a.m.d. Apoi, e o carte fascinantă pentru că te vâră-ntr-o lume extrem de diversă, dar despre care știm, în mod obișnuit, extrem de puțin. Ceea ce e nedrept - și Jonathan Franzen explică foarte frumos de ce în textul ăsta. Și, nu în ultimul rând, multe dintre episoadele povestite din viața păsărilor au un soi de poezie care te face să te uiți apoi la păsări cu alți ochi: o zi din viața porumbelului mesager GI Joe, trimis de britanici să anuleze un bombardament programat asupra unui oraș părăsit de germani, momentul în care un mascul de ciocârlie își păzește partenera de alți masculi care-ar putea să-i fure mințile sau faptul că „zgomotul” electromagnetic emis de electrocasnice bruiază „busola” internă a măcăleandrilor migratori. (Andra Matzal)
„Dar ce văd păsările în realitate? Greu de știut. Poate un tipar fantomatic de lumini, sau de lumină și umbră, care rămâne constant în timp ce pasărea își mișcă capul dintr-o parte în alta.
A doua teorie spune că undeva în corpul păsării există un senzor magnetic alcătuit din cristale mici de oxid de fier, ca un fel de ac de busolă. Acest senzor detectează unghiul de înclinație al câmpului magnetic și îl transformă într-un impuls nervos.”
În Lista de citit, mai găsești:
6 cărți scrise de femei, pe care să le citești cu prima ocazie
7 cărți de filosofie ca să vezi lumea mai limpede
7 cărți de nonficțiune care-ți arată pe ce lume trăiești
5 cărți de istorie, să înțelegem mai bine de unde venim
Știi un adolescent? Dă-i să citească lista asta
