În plină pandemie, Editura Humanitas scoate icoanele în stradă. Adică publică volume noi semnate de câțiva dintre autorii ei cel mai bine vânduți: Mircea Cărtărescu, Tatiana Niculescu, Victor Ieronim Stoichiță, Lucian Boia, Radu Paraschivescu. Editura face exact ce trebuie să facă. Lockdown-ul a mușcat deja din piața de carte, iar criza care bate la ușă va ronțăi și mai mult din covrigul oricum necăjit al pieței de carte românești. Pentru a supraviețui, editurile trebuie să se dovedească mai creative decât până acum. Humanitas are un portofoliu important de autori și profită de el.
Creionul de tâmplărie, cel mai recent volum al lui Mircea Cărtărescu, este însă mai mult o culegere decât o carte. Intră aici, cam la grămadă, amintiri cu scriitori, conferințe, eseuri și câteva prefețe/postfețe. Toate acestea sunt grupate în trei secvențe: „Cum i-am cunoscut” (amintirile), „Creionul de tâmplărie” (conferințe și eseuri autobiografice) și „Gheață și foc” (prefețe/postfețe/prezentări la autori ca Panait Istrati, Ernesto Sábato, Olga Tokarczuk, Amos Oz, Eminescu, Cezar Paul-Bădescu, Ana Maria Sandu, Svetlana Cârstean și Romain Gary).
Cam toate acestea au un substrat autobiografic. Ca mai tot ce a scris Cărtărescu, de altfel. Sábato este pomenit prin intermediul impactului avut de romanul Despre eroi și morminte asupra tânărului Cărtărescu. Tokarczuk – pe care Cărtărescu a prefațat-o încă din 2002 – este evocată ca „fată”, ca tânără cunoscută într-o pizzerie din Berlin în jurul lui 2000; nimic despre literatura ei. Nici despre literatura lui Oz nu aflăm mare lucru. Cărtărescu se referă, foarte pe scurt, doar la o conferință ținută de scriitorul israelian la Ateneu și la întâlnirea cu el, și nu pare ca în momentul redactării textului să fi citit prea mult de Oz. Texte mult mai ample sunt dedicate autorilor Cezar Paul-Bădescu, Ana Maria Sandu și Svetlana Cârstean, care i-au frecventat cenaclul ținut la Litere în anii ʼ90. O excepție pare să fie textul despre Panait Istrati, postfață la o traducere germană din Chira Chiralina. Din motive obiective, cei doi nu s-au cunoscut nici la cenaclu, nici în altă parte, iar Chira Chiralina nu pare să fi influențat prea mult Orbitor. Așa că rezultă un text mai curând mai curând detașat și tehnic.
Amintirile despre scriitori din „Cum i-am cunoscut”, care ocupă mai bine de o treime din volum, sunt în mare parte reluări din volume mai vechi, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli (2003) și Ochiul căprui al dragostei noastre (2012). Dacă ați citit acolo amintiri despre Gellu Naum, Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Nedelciu, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Ion Stratan, Gheorghe Crăciun ș.a., ei bine, le mai puteți citi o dată în Creionul de tâmplărie. Apar totuși și câteva chestii noi. De pildă niște anecdote cu poetul Ioan Alexandru, care, căzut în butoiul credinței, îi însoțea pe studenți în timpul campaniei agricole de toamnă (suntem în anii ʼ70), ținându-le predici în mijlocul podgoriei. Sau de la o lansare a poetului Virgil Mazilescu:
„Un foarte tânăr poet, discipol obedient al maestrului, s-a dus cu cartea la el şi a ieşit iarăşi afară, în zăpada fleşcăită din faţa librăriei, citind autograful, nedumerit şi melancolic. S-a apropiat de noi, care tropăiam de frig, şi ne-a-ntrebat: «Băi, ce-nseamnă chestia asta, boule, e-n franţuzeşte, nu-i aşa? Parcă glob, sferă… Ce-o fi vrut să spună Mazilescu? S-o fi referit oare la poezia lui sau a mea?» «Ia să vedem», i-am zis, şi am citit dedicaţia. Cu litere lăbărţate pe o pagină-ntreagă, Mazilescu îi scrisese doar atât: «Boule, învaţă de-aici să scrii poezie!» Şi semnase narcisic şi grandios. Junele poet continua să pronunţe cuvântul pe franţuzeşte, bâlbăind într-o confuzie totală: bul… bul… bilă… sferă… Nu-i venea să-şi creadă ochilor. A trebuit să ne vadă tăvălindu-ne de râs minute-n şir ca să-nţeleagă. A rămas jignit de moarte, dar până la urmă, ca un învăţăcel Zen pocnit din senin cu toiagul în cap de maestru, a interpretat şi mitocănia asta ca o manifestare a geniului: «Băi, nu mai râdeţi, înseamnă că Virgil ţine la mine, nu-i trânteşti aşa, oricui, din senin, un boule în autograf…»”
Întotdeauna am fost de părere că Mircea Cărtărescu își subapreciază pe nedrept talentul de umorist revelat în volume ca Frumoasele străine și De ce iubim femeile. În Caietul de tâmplărie, cel mai simpatic text este cel despre relația de aproape trei decenii cu Editura Humanitas („Cum n-am ajuns Camus”). Paragrafele în care Cărtărescu relatează cum a ajuns să scrie Enciclopedia zmeilor deși n-avea nici un chef de „literatură pentru copii” sunt irezistibile.
Din păcate, astfel de pasaje în care Cărtărescu adoptă o mască low profile, luându-se cu talent peste picior, nu sunt prea numeroase. Pur și simplu îi place prea mult să se înconjoare de efectele de scenă ale unei mitologii romantice în care literatura este o formă de religie, iar Cărtărescu este profetul ei. Sigur, nu lipsesc nici figurile modestiei, de pildă atunci când autorul român mulțumește unor jurii „de mare prestigiu” că au „ajuns să se intereseze de mine, un om dintr-o zonă a lumii cenuşie şi tristă, să mă citească şi să mă prefere unor autori mult mai prestigioşi”. Dar, sigur, ele sunt false. Referințele din zona Bibliei se adună pe pagină ca credincioșii la lingurița de argint. Evocarea unor scriitori din alte timpuri, își prefațează Cărtărescu amintirile cu scriitori, „stârneşte aceeaşi uimire pe care trebuie să fi trăit-o iudeii, în exodul lor, văzând cum Moise vorbea zilnic, la uşa cortului întâlnirii, cu Dumnezeu, «aşa cum vorbeşte un om cu prietenul său»”; „la fel ca-n cazul apostolului Pavel, «puterea mea în slăbiciune se desăvârşeşte»”; „Am încercat şi eu, citind tot ce se poate citi, să înţeleg gândirea de poet vizionar a lui Dumnezeu”; „Și eu cred în cei pentru care scrisul e o religie practicată cu devoţiune, în singurătate, pentru propria ta bucurie şi construire de sine, nu un mijloc de-a câştiga un statut social, notorietate, bani şi glorie”. Ca să nu mai vorbesc de simbolistica bine exploatată a creionului de tâmplărie care i-a marcat de timpuriu destinul autorului, dat fiind rolul proeminent al profesiei de tâmplar în Noul Testament.
Într-una din conferințe, Cărtărescu așază scriitorii pe trei etaje. La bază stau simplii meseriași, autorii de consum; la al doilea nivel stau „marii artişti ai cuvântului” (Flaubert, Mallarmé, Nabokov, Mircea Horia Simionescu); la al treilea trăiesc autorii „sacerdoţi ai literaturii, sfinţi ai literaturii” – Dante, Dostoievski, Kafka. Un astfel de model ierarhic arată că, deși a dedicat o carte groasă postmodernismului, Cărtărescu n-a internalizat nimic din filozofia acestuia. Măcar la nivel teoretic, el rămâne un modernist, un fundamentalist al unui concept religios de literatură. Când intră pe aceste frecvențe, eseistica lui Cărtărescu devine destul de plată: „Cunoaşterea umană este un front deschis şi continuu, pe care noi îl fragmentăm într-o mulţime de discipline, dar în ansamblul ei ea exprimă graţia universală, care este adecvarea fiecărui lucru din lume şi a minţii noastre la legile acestei lumi”; „Tolstoi nu este un mare prozator, este un mare poet, şi aş spune că orice mare prozator este în primul rând un mare poet” etc.
Dar cum există, după cum spuneam, și o față mai relaxată, (auto)ironică și liberală a lui Cărtărescu, contradicțiile nu lipsesc. Pe de o parte, Cărtărescu deploră că „Imaginea comună a scriitorului, aşa cum apare în biografiile romanţate, în filme sau chiar în enciclopedii este aproape întotdeauna de o falsitate frapantă. Acolo scriitorii par să aibă undeva în ei, de la-nceput, întreaga lor operă, deja încheiată, din care extrag, din când în când, în admiraţia tuturor celorlalte personaje, câte un poem, perfect de la-nceput, cum ai scoate, perlă cu perlă, un colier dintr-o cutie cu bijuterii”. Pe de altă parte, el afirmă senin „N-am rupt niciodată o pagină, n-am scos şi n-am adăugat niciodată vreo frază în fluxul continuu al scrierii lor”.
Ca să n-o mai lungesc, Creionul de tâmplărie e un volum și-așa, și-așa. Pe de o parte, este cam eterogen și repetitiv, reia texte mai vechi etc. Pe de altă parte, cei interesați de literatura lui Cărtărescu vor găsi aici și destule lucruri interesante – de pildă, câteva pagini despre influența lui Doctor Faustus de Thomas Mann asupra romanului Solenoid. Oricum, fanii lui Cărtărescu și-au cumpărat deja cartea, haterii vor rămâne hateri, iar călduții vor face cum îi taie capul: presupun că măcar din acest punct de vedere lucrurile nu s-au schimbat prea tare în aceste vremuri atât de imprevizibile.
