Atenție, urmează o recenzie morbidă.

Viața secretă a cadavrelor este un companion excelent pentru cei care s-au înfiorat, în adolescență sau mai târziu, citind povestirile lui Edgar Allan Poe sau H.P. Lovecraft. Îngropat de viu, Ligeia, Berenice, Inima care-și spune taina, Omul făcut bucăți de Poe, Herbert West, reanimator de Lovecraft – cine ar putea șterge din amintire (desigur, cu excepția morții) toate aceste orori delectabile?

Cu adevărat sinistră însă este măsura în care toate aceste povestiri, considerate fantastice, sunt împlântate în solul istoriei medicinei. Îngropat de viu, de pildă, își găsește sursa istorică în acea epidemie de spaimă care a afectat secolele XVIII-XIX. Oamenii se temeau că vor fi puși de vii în pământ. Prin urmare, au fost născocite tot felul de mijloace, care de care mai năstrușnice, pentru a testa morții: 

„Tălpile erau tăiate cu briciul, iar sub unghiile degetelor de la picioare se introduceau ace lungi. Urechile erau asaltate de fanfare de suflători, de «zgomote și urlete hidoase și asurzitoare». Un cleric francez recomanda înfigerea unui vătrai înroșit în foc în «posterior». Un medic francez a inventat niște clești pentru sfârcuri, special pentru reanimare. Un altul a creat o mașinărie asemănătoare cu un cimpoi, pentru administrarea de clisme cu tutun; omul a făcut, plin de entuziasm, o demonstrație pe cadavrele dintr-o morgă pariziană. Jacob Winslow, un anatomist din secolul al XVII-lea, își sfătuia colegii să toarne ceară clocotită pe fruntea pacienților și urină caldă în gurile acestora. Un tratat suedez sugera ca în urechea pacientului să fie introdusă o insectă târâtoare.”

Toate aceste soluții provoacă nu doar groaza, ci și râsul. Ele par inventate de Jonathan Swift sau de un alt satiric care a detestat în forme literare grotești prostia omenească. De fapt, umorul chiar este un ingredient important al acestei cărți – mai mult, un ingredient necesar, în lipsa căruia multe pagini ar fi fost și mai greu de suportat. Iată unul dintre pasajele mele preferate: discutând despre Friedrich Trendelenburg, rămas în analele medicinei prin inventarea „poziției Friedrich Trendelenburg” („această poziție înseamnă pur și simplu să stai înclinat la 45 de grade”), autoarea se referă la autorii unui articol recent, care

„îl descriu pe Trendelenburg ca pe un mare inovator, un titan al chirurgiei și deplâng faptul că un om atât de înzestrat este amintit azi doar pentru una dintre cele mai modeste contribuții ale sale la dezvoltarea științei medicale. Voi perpetua această nedreptate menționând o altă contribuție modestă a lui Trendelenburg la progresul medicinei: folosirea «trabucurilor cubaneze pentru îmbunătățirea aerului îmbâcsit din spitale»”.

Umorul nu este singurul instrument folosit de Mary Roach. În câteva rânduri, dincolo de obiectivitatea lui reportericească, textul devine poetic. De pildă atunci când evocă discursul unei studente la medicină care descoperă în timpul orelor de disecție că unghiile unui cadavru erau lăcuite cu ojă roz:

„Unghiile din imaginile atlasului de anatomie nu sunt lăcuite. Tu ai ales culoarea? (…) Te-ai gândit că le voi vedea? (…) Voiam să-ți vorbesc despre palmele tale. (…) Vreau să știi că ești mereu prezentă când îmi consult pacienții. Când palpez un abdomen, ale tale sunt organele pe care mi le imaginez. Când auscult o inimă, îmi amintesc că am ținut în palme inima ta”.

Despre ce este cartea? Despre o sală contemporană de spital în care medici esteticieni fac practică pe 40 de capete (retezate) de cadavre; despre diversele teste (auto, dar și militare) făcute pe cadavre și despre problemele etice deschise de acestea; despre aspectul religios al raportării la cadavre, inclusiv despre experimente care au urmărit să testeze felul în care ar fi fost crucificat Iisus Hristos; despre căutarea sufletului și despre experimentul care stă la originea mitului celor 21 de grame; despre transplanturile de cap (încercate deja în secolul XIX); despre canibalism (potrivit unui connaisseur, se pare că bicepșii masculini oferă carnea ce mai gustoasă – sau, oricum, la mare concurență cu rețeta chineză a șoarecilor proaspăt fătați aruncați în apă clocotită și consumați imediat); despre lumea pompelor funebre; despre variantele mai ecologice ale debarasării de cadavre (ca alternativă la înhumare sau ardere, a fost vehiculată în Suedia transformarea corpurilor în compost/ îngrășăminte naturale printr-un proces care presupune înghețarea în azot lichid, spargerea în mici fragmente cu ajutorul ultrasunetelor și deshidratarea rămășițelor, astfel încât acestea să poată fi folosite în gradină sau pe câmp).

Numeroase detalii și informații împânzesc călătoria autoarei prin lumea trecută și prezentă a cadavrelor. De pildă:

- „pielea donată care nu este folosită, să zicem, pentru grefe destinate victimelor arsurilor poate fi procesată și folosită în scopuri cosmetice, spre a umple riduri și a mări penisuri”.

- hoții de cadavre din secolul al XIX-lea, care furnizau medicilor englezi materialele pentru disecție de care aceștia nu puteau face rost prin mijloace legale, se transformau uneori în ucigași: atunci când cadavrele erau greu de găsit, le confecționau prin crimă. Unul dintre cei mai notorii indivizi de această teapă a fost William Burke, spânzurat pentru 16 crime înfăptuite în 1828. Din pielea lui au fost confecționate postmortem câteva portofele care încă sunt păstrate la Colegiul Regal al Chirurgilor din Edinburgh.

- până acum 100 de ani mumiile erau folosite în scopuri curative; cum mumiile autentice erau rare, o adevărată industrie subterană se ocupa de confecționarea lor.

- din cauză că inimile prelevate pentru transplant încă pulsează, se întâmplă ca ele să mai scape din mâinile doctorilor. Ce se întâmplă în astfel de situații? „Le spălăm bine și totul este în regulă, mi-a răspuns chirurgul newyorkez Mehmet Oz, specializat în transplanturi cardiace.”

- sovieticii au practicat pe larg prelevarea de sânge de la cadavre (timp de câteva ore după moarte, acesta rămâne reutilizabil). Desigur, beneficiarilor acestor transfuzii nu li se comunica de unde vine sângele care îi ține în viață.

… și multe altele, pe care le veți descoperi singuri (eventual în timp ce ascultați muzica lui John Carpenter).

Mary Roach, Viața secretă a cadavrelor, trad. Gabriel Tudor, Editura Art, 2018

Imagine principală: detaliu din Jean Baptiste Bourgery și Nicolas Henri Jacob „Traité complet de l'anatomie de l'homme, comprenant la médicine opératoire”