„Dacă stau cu Răzvan două săptămâni, îl fac jurnalist”, mi-a spus, prin 1996, profesorul de română din liceu. Am râs și m-am gândit că omul habar nu are ce vorbește, mie nu îmi plăceau jurnaliștii la vremea aia, pentru că văzusem în filmele americane că stau cu zecile pe la diverse uși, hărțuind victimele pentru o declarație. Am acceptat totuși să particip la realizarea primei reviste a liceului, Amphiteatru, pe care am condus-o din exagerata funcție de redactor-șef. Am obținut fonduri de la fundațiile Soros – iată, am fost printre primii jurnaliști din România finanțați de celebrul conspirator, dar banii nu ne-au ajuns decât pentru două ediții. Ne-ar fi ajuns mai mult dacă nu ne păcălea directorul unei tipografii locale, care ne-a păpat mare parte din buget pe opt pagini alb-negru. Atunci am fost trist, acum mă consolez cu gândul că măcar am apucat, cu ocazia asta, să văd linotipul, zețăria și literele de plumb care au făcut istorie și care sunt azi istorie.
În 1998, jurnalismul nu mă mai preocupa din nou. În schimb, pentru că se apropia finalul liceului, mă interesa să găsesc o facultate unde să nu fie examen la matematică. Preocupare clasică pentru majoritatea liceenilor români.
Am răsfoit un ghid de admitere și am văzut că la recent înființatul departament de jurnalistică de la Facultatea de Litere din Iași nu era nevoie de o astfel de probă. Acolo era de mine. Brusc, experiența „jurnalistică” din urmă cu doi ani mi se părea o justificare suficientă pentru această opțiune.
În prima săptămână de student am descoperit că sunt printre puținii din an care nu au, de fapt, nici un pic de experiență veritabilă în presă. Departamentul, fiind recent înființat, era căutat mai ales de jurnaliști în activitate, care voiau să obțină și o diplomă de specialitate pentru ceea ce făceau deja. M-am speriat și am pornit în căutarea unui loc de muncă în viitoarea mea meserie - mi s-a părut atunci că trebuie să mă mişc repede, pentru că e singura cale să rezist în domeniu. Am bătut la ușa Monitorului de Iași, unde o secretară m-a întrebat dacă știu să lucrez pe calculator. Nu știam, oricât de paradoxal pare 20 de ani mai târziu. Am mers apoi din ușă în ușă, inclusiv la publicația editată de Mitropolia Moldovei, dar toți mi-au recomandat să nu mă grăbesc și m-au refuzat.
Până la urmă, același profesor de română din liceu mi-a pus o pilă la Radio Iași - deh, instituție de stat - și am devenit colaborator. Aici am câștigat primii bani din presă. Cu o treime din salariu mi-am luat o înghețată, iar pe celelalte două treimi le-am pierdut. Nu, nu am cumpărat o înghețată de aur și nici pierderea nu a fost prea mare, căci primul meu salariu din jurnalism a fost de 15 lei în banii de azi. La atât evalua radioul public, pe atunci, munca de o lună a unui colaborator.
Nemulțumit, am renunțat după vreo două luni, pentru a lucra apoi pe gratis la Opinia studențească, timp de vreo șase ani. Câștigul a fost însă de altă natură, pentru că la revista de la etajul doi al Casei Studenților din Iași am învățat cu adevărat ce înseamnă jurnalismul de calitate. Și nu am fost singurul: presa românească este plină de profesionişti valoroși, care au deprins pasiunea pentru presă tot la Opinia studențească.
Am avut și câteva scurte aventuri în presa locală ieșeană, ocazie cu care am activat pe treapta cea mai de jos a jurnalismului, cum îmi place să glumesc acum: reporter de cartier. Poziția asta era exact cum sună. Eram reporter la cotidianul Obiectiv și trebuia să caut știri în cartierul Alexandru cel Bun, căci ziarul își propunea să fie cât mai aproape de oameni. A dat faliment după un an, dar asta e altă poveste.
Ce știri puteai să găsești zi de zi într-un cartier? De la școli, de la asociațiile de locatari (ajunsesem expert în deviațiile apometrelor, am făcut și o anchetă în serial din chestia asta). Mă rog.
În 2002, am devenit corespondent de Iași pentru Evenimentul zilei, apoi în 2004 m-am mutat la București și am preluat poziția de editor în secția de corespondenți a aceluași ziar. Am mai trecut prin redacția unui săptămânal cu apariție meteorică, pentru a ajunge la finalul lui 2006 la România liberă, ca reporter. Aici am realizat împreună cu colegul meu Petrică Răchită investigația cu care, recunosc, mă voi lăuda până la pensie. De fapt, mai ales la pensie. În 2009, incognito, am plătit bani Arhiepiscopului Tomisului, IPS Teodosie, pentru un post de preot obținut peste rând și fără a respecta reglementările legale. Cu ocazia asta, arhiepiscopul a devenit primul – și până acum singurul – înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române urmărit penal. De două ori, căci dosarul i-a fost închis o dată, redeschis în 2014, și închis din nou.
În decembrie 2015, am devenit redactorul-șef la România liberă. Altfel spus, am avut nevoie de două decenii pentru a închide cercul început în liceu.
