Când a început războiul din Ucraina, una dintre primele cărți la care m-am gândit a fost Soldații de zinc a Svetlanei Aleksievici (Premiul Nobel pentru Literatură 2015). O carte de interviuri cu militari, dar și cu familiile tinerilor ruși trimiși în Afganistan, într-un război de 10 ani (1979 – 1989), pe care nu l-a câștigat nimeni. Mi-am amintit de cartea asta în februarie, când soldații ruși ajungeau „din greșeală” în Ucraina, le era foame și frig, rămâneau cu tancul în câmp fără combustibil, iar filmulețele cu militarii dezorientați invadau Internetul. A fost amuzant, uneori emoționant (într-o filmare, un soldat rus, capturat de ucraineni, era atât de înfometat încât, deși i s-a permis un apel video cu mama sa, nu a reușit să vorbească, fiind ocupat să mânânce o plăcintă pe care tocmai o primise), dar după asta, soldații ruși au ucis și torturat și nu a mai râs nimeni. La 8 luni de la începutul acestei etape a războiului (ucrainenii spun că războiul a început în 2014), crimele, torturile, violurile par scoase din documentarele despre Al doilea război mondial. Mobilizarea parțială rusă din această toamnă a generat noi valuri de soldați rătăciți prin Ucraina, filmulețele au invadat din nou Internetul, dar nu mai râde nimeni. Tineri neinstruiți și prost înarmați, transformați peste noapte în militari, sunt trimiși într-un război din care unii se întorc în sicrie de zinc. Cartea Svetlanei Aleksievici pare că se rescrie singură.
Regizorul Yuri Kordonsky este binecunoscut în România. Fost student al patriarhului teatrului rus, Lev Dodin, un artist clasic, care lucrează elegant cu actorii, Kordonsky este născut, crescut și educat în Odesa (are un master în matematică și programare computerizată la Universitatea de Stat din Odesa, 1988), școlit în teatru la Sankt Petersburg (cu master în actorie, 1995, și regie, 1999, la Academia de Stat de Artă Teatrală, Sankt Petersburg), și a făcut carieră universitară în SUA (este profesor de regie la Yale University). Nu știu ce relație are cu actuala Ucraina, căci țara în care el s-a născut, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), nu mai există, și a plecat la Sankt Petersburg înainte de prăbușirea imperiului sovietic și de declararea independenței Ucrainei (1991). Dar probabil că acest amestec de cultură rusă și ucraineană (și nu numai, Odesa este un spațiu eclectic etnic și cultural) din biografia lui Kordonsky, de perspectivă încrucișată asupra războiului, a avut un rol în decizia de a dramatiza Soldații de zinc. Cartea demască cinismul unui stat belicos, cu pretenții imperialiste, lipsit de orice grijă față de cetățenii săi pe care-i folosește, fără scrupule, drept carne de tun. Dar nu e doar atât. Mai este vorba și despre un traseu al doliului pe care îl parcurg mamele soldaților uciși. Și Kordonsky pornește de aici.
Spectacolul are ca ramă procesul intentat scriitoarei de câteva mame, care au acuzat-o că în cartea sa le-a deformat mărturiile. Nu au mai recunoscut declarațiile despre minciuna statului (URSS a pretins că ajută la construcția socialismului în Afganistan, nu că e implicată într-un conflict), despre lipsurile și pericolele la care au fost expuși militarii, despre abrutizarea celor întorși acasă. Documentarea procesului este anexată cărții și este revelatorie pentru mentalitatea rusă. Se vede acolo nevoia mamelor de a păstra o narațiune eroizantă – copiii lor au luptat pentru țară și civilizație – și a susține mitologizarea soldatului rus eliberator / civilizator, pentru că asta ar da un sens morții copiilor lor. Adevărul, așa cum reiese din cartea lui Aleksievici, face inutile morțile soldaților și suferințele familiilor lor.
Cei intervievați de Aleksievici au variate poziții în raport cu războiul, sunt veterani, rudele acestora, femei și bărbați deopotrivă. Kordonsky a decupat 5 cazuri, toate mame ale unor soldați – de unde și schimbarea titlului, din Soldații de zinc în Băieții de zinc, pentru că perspectiva din spectacol este a mamelor –, și unul al unei asistente medicale, voluntară pe front (în urma unor drame personale, este și asta important pentru că ea face față unei suferințe prin implicarea benevolă în alta). Împreună cu naratoarea / scriitoarea, în spectacol sunt 7 femei care prezintă o viziune eminamente feminină asupra războiului, a resorturilor lui absurde și a consecințelor lui tragice. Sunt voci care nu se aud în război, mame îndoliate sau în șoc postraumatic (copilul uneia dintre ele se întoarce în viață, dar profund schimbat), iar întrebările pe care le pun sunt inconfortabil de precise.
„Pe atunci, acum șapte ani, nu se spunea adevărul despre Afganistan. Toți erau eroi. Soldați «internaționaliști». Iar fiul meu era un ucigaș... pentru că făcuse aici ceea ce ei făcuseră acolo. Și pentru care primiseră ordine și medalii... De ce numai pe el l-au judecat? De ce nu i-au judecat și pe cei care l-au trimis acolo? Care l-au învățat să omoare?”
Ca recuperare a trecutului, textul e dur și devine și mai dur în relație cu războiul actual din Ucraina, niciodată amintit, dar aproape palpabil de prezent în fiecare replică și vizual, prin reliefarea literei Z pe afișul spectacolului. Regizorul a imaginat un spectacol minimalist, cu o sală (de judecată, probabil), o masă lungă și femeile așezate pe scaune (scenografia Nina Brumușilă). Dacă ar fi stat în picioare, ele ar fi părut aliniate în fața unui pluton de execuție. Ce le „execută” aici este suferința. Spațiul scenic e restrâns, actrițele și spectatorii stau foarte aproape unii de alții pentru ca mărturiile să lovească, să nu se disipeze în sala mare. Kordonsky a creat acest mecanism performativ auster pentru a livra cu onestitate un text greu, care nu are nevoie să fie „îmbrăcat” teatral.
Mariana Mihuț în rolul Svetlanei Aleksievici, care arată la proces o înțelegere profundă a mamelor care o acuză – „știu că ele se judecă azi nu cu mine, ci cu fostul regim” — intervine printre mărturii, punctând câte o idee. Fiecare mamă are povestea ei, cu un amestec în proporții unice de suferință, furie, revoltă și deznădejde. Se creează astfel o serie de tipologii de personaje care trec prin diferite etape ale doliului (negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea) și care provin din diferite clase sociale. Dana Dogaru joacă o mamă care i-a dat fiului ei o educație idealistă, așa că el se duce la război înarmat cu idei mărețe despre corectitudine și onoare, care nu corespund realității. Revolta ei împotriva statului conține și „vina” proprie de a nu-și fi pregătit copilul pentru societatea reală.
„E greu să fii filosof în vremurile noastre. Trebuie să te minți pe tine însuți și să-i minți și pe alții. Dacă spui adevărul, nimerești după gratii sau la casa de nebuni.”
Ana Ioana Macaria joacă o femeie simplă, din clasa muncitoare, care și-a crescut singură fiul și a cărei durere la moartea lui erupe cu un soi de înțelepciune emoțională intuitivă. Asta nu îi atenuează revolta, dar în suferința ei există o fină autocenzură a expunerii sentimentelor, specifică persoanelor inteligente, dar puțin educate. Este un rol neobișnuit (excelent interpretat) pentru Macaria, care joacă de obicei personaje rafinate intelectual. Mirela Gorea portretizează o mamă care nu își poate controla disperarea de a nu-și recunoaște copilul. Nu poate înțelege cum războiul i-a trimis înapoi fiul viu, dar criminal, cum l-a deformat, a eliberat animalul din el. Camelia Maxim este o mamă middle class, aflată încă în stadiul de început al doliului, negarea. Nu se desprinde de mormânt, iar relația ei imaginară cu fiul mort, tratat ca o persoană vie, devine dureros de suportat. Profira Serafim este mama-salvatoare care eșuează în a-și salva fiul. Pentru a-și consuma furia — „toți mi se păreau vinovați de moartea băiatului meu” — și a-și calma suferința, ea se integrează într-un grup ad-hoc de sprijin, împreună cu alte mame. Se alină una pe alta, povestind despre viețile și morțile fiilor lor, deși poveștile sunt de groază. Acestor mame li se alătură asistenta medicală voluntară în război, interpretată de Rodica Lazăr, martoră la cinismul statului care trimite tineri în luptă fără să-i pregătească și la abrutizarea lor treptată — „poate să-ți placă să omori”, spun unii soldați. Vocea ei aspră este cea mai lucidă, ea vede cum cruzimea se instalează ca normalitate.
„Ei erau tineri, nu înțelegeau nimic. Li s-a pus în mână o pușcă. Li s-a spus: mergeți să luptați pentru o cauză sfântă. Patria n-o să vă uite. Acum toată lumea își întoarce privirea de la ei. Toată lumea! Și în primul rând, cei care ne-au trimis acolo.”
Scriitoarea vorbește despre imperialism și totalitarism, despre modul cum o putere abuzivă, autocrată îi face pe cetățeni complici la crime. În spectacol, vocile mamelor sunt mai puternice decât vocea narativă pentru că suferința lor zvâcnește și acaparează scena. Remarca tristă a naratoarei, că lângă această suferință, alte vieți își continuă cursul liniștit, „iubesc, bârfesc, merg la teatru”, creionează o imagine teribilă care mi-a amintit de versurile lui Ilya Kaminsky (poet ucrainean, originar din Odesa, rezident în SUA) din volumul Republica surdă.
„Am trăit fericiți în timpul războiului
Iar când au bombardat casele altor oameni, noi
am protestat, dar nu destul, ne-am opus, dar nu
destul. (...)
noi (să ne iertați)
am trăit fericiți în timpul războiului”
Următoarele reprezentații sunt în 16 și 17 noiembrie, iar biletele sunt disponibile aici.
Fotografii: Adi Tudose
Teatrul L.S. Bulandra
Băieții de zinc
după Svetlana Aleksievici
traducere: Justina Bandol
dramatizare și adaptare scenică: Yuri Kordonsky
cu: Mariana Mihuț, Dana Dogaru, Ana Ioana Macaria, Rodica Lazăr, Profira Serafim, Mirela Gorea, Camelia Maxim
Regia: Yuri Kordonsky
Scenografie: Nina Brumușilă
Asistent regie: Taisia Orjehovschi
Regia tehnică. Mihaela Oance
foto Adi Tudose
