Avdiivka este un oraș un pic mai la nord de Donețk, în estul Ucrainei. Înainte de război, locuiau acolo peste 30.000 de oameni; în octombrie anul trecut, rămăseseră mai puțin de 1.000, majoritatea în subteran. După ce a început războiul din Donbas în 2014, orașul a fost ținta unei bătălii de proporții în 2017. Doar 5.000 de oameni mai trăiau atunci în oraș, însă pe măsură ce luptele s-au oprit, locuitorii s-au întors.
Din octombrie 2022, Rusia se încăpățânează din nou să cucerească Avdiivka, în ciuda pierderilor importante de personal și tehnică militară pe care le-a suferit. Orașul, deși aflat sub controlul Ucrainei, a fost declarat complet distrus. Jurnalista Larisa Kalik i-a însoțit acolo pe militarii ucraineni, la sfârșit de noiembrie 2023.
I
Ne trezim la trei dimineața – mortierele vor pleca către pozițiile de luptă în jumătate de oră. Cerul e aprins de stele și, în mod surprinzător, încă nu e prea frig. Final de noiembrie. Soldații se suie în două mașini, echipați cu veste antiglonț și căști și purtând puști și walkie-talkie-uri.
În mod evident, șoferului noastru nu-i place să călătorească – pe drum spune de mai multe ori „doamne-ajută”. Din când în când ne mai răsar în cale alte mașini ale armatei, care fie pleacă la rândul lor în misiune, fie se întorc de pe poziții.
O parte din călătoria noastră e sigură, până ajungem la drumul care duce direct către Bahmut. În mașină, unde până în momentul ăsta soldații vorbeau și glumeau, se face liniște. Unele gropi și mașini stricate de pe drum devin reperele noastre de navigare. Calea nu ne e luminată doar de faruri, ci și de o rachetă semnalizatoare, care a plutit pe cerul înstelat precum o lună mare și galbenă. Se pare că au lansat-o ucrainenii, ca să-i ajute pe cei hotărâți să ia cu asalt pozițiile inamice.
Mașinile opresc, ne dăm jos repede, iar soldații din tura anterioară ne iau locurile. Fiecare tură durează câteva zile, iar soldații sunt forțați să trăiască în frig și mlaștini până sunt înlocuiți.
Îl urmez pe militar – ne arată calea cu o lanternă roșie, iar eu simt cum mi se îngreunează bocancii cu fiecare pas. Picioarele alunecă pe pământul ud și, treptat, atenția se mută de pe văz pe auz – obuzele șuieră și explodează peste tot. Suntem la câțiva kilometri de linia frontului. Cobor în tranșeea blindată.
II
În postul de comandă din blindaj încap doi oameni. E imposibil să stai complet în picioare în tranșee. Pereții sunt acoperiți cu folie de plastic, iar deasupra sunt scânduri. Când cade un obuz în apropiere, ne cade pământ în cap. Pe jos sunt paleți pe post de pat. Mulți soldați au dureri de spate de la lemnul tare pe care dorm, de la armura grea pe care o poartă și de la obuzele pe care trebuie să le încarce în mortiere. Peste tot aleargă șoareci. Noaptea se târăsc peste oamenii care dorm, în timpul zilei încearcă să mănânce tot. Șoarecii ronțăie fire, saci de dormit, cutii cu provizii, orice fel de mâncare și chiar și haine. În războiul ăsta nicio armată n-are șanse de câștig – șoarecii o să-i învingă pe oameni.
În timp ce militarii din noua tură studiază datele din ultimele câteva zile, la radio se aud conversații între pozițiile învecinate.
- Avem nevoie de o targă, n-o să-l putem căra singuri.
- Băieți, încercați să-l duceți la un punct de evacuare și or să vă ajute acolo.
- E grav rănit, dacă nu-l ajutăm noi, n-o să-l ajute nimeni.
- Ce fel de rană are?
- Două picioare smulse. Unul a murit pe loc.
Comandantul de tură răsfoiește carnetul și clarifică coordonatele. Pentru el, genul ăsta de conversație la radio s-a transformat în zgomot de fond, la fel ca exploziile neîncetate din jur.
Postul de comandă primește ordine și coordonate pentru atac. Cu ajutorul unui set complex de cifre, comandantul trebuie să facă calculele, astfel încât mortierul să lovească ținta.
Când sosește comanda, patru oameni se duc la mortier: doi aduc obuzul, al treilea îl încarcă în mortier, iar ultimul îl îndreaptă asupra țintei și trage de fir, ca să declanșeze lansarea. Dacă nu-ți protejezi urechile cu o pereche de căști speciale, de la explozia unui obuz de 82 mm poți să-ți pierzi auzul pe termen scurt și să te doară capul – îți rămâne un țiuit în urechi, care dispare cu timpul. Mai târziu, recunoașterea aeriană raportează cât de precisă a fost lovitura. Dacă e nevoie, coordonatele sunt ajustate și primului proiectil îi mai urmează unul.
Coborâm înapoi în blindaj și ascult din nou conversațiile de la radio. Bărbatul care și-a pierdut ambele picioare a murit câteva ore mai târziu. N-au avut timp să-l salveze.
III
Toți militarii de pe tura asta s-au adunat la blindajul principal. Mai târziu a ieșit soarele și a luminat soldații și aburul care le ieșea din guri. Se vedea căldura din cănile de cafea. Fumul de țigară semăna cu ceața.
Mitia, unul dintre cei care îndreaptă mortierul asupra țintei, e tânăr – are 27 de ani. A fost mobilizat în armată. Îl întreb ce făcea înainte de război. Mitia, ca și mulți alții, n-avea niciun fel de experiență militară înainte de începerea războiului. Lucra în construcții și făcea tot timpul muncă manuală. Ușurința cu care lucrează lângă mortier arată că mâinile lui nu se tem de niciun fel de muncă.
Până primesc ordine de luptă, soldații se pot odihni – cineva vorbește cu soția la telefon, altcineva se uită la un video. La radioul din tranșee auzim că și soldatul care a ajutat cu evacuarea rănitului a fost în pericol. Deasupra lui a răsărit o dronă rusească, iar soldatul nostru n-a avut unde să se ascundă.
- Încearcă măcar să găsești o groapă mică și stai acolo un pic.
- Drona zboară chiar deasupra mea acum. Puneți pe cineva s-o doboare.
- O să te ajutăm, principala chestie e să nu te panichezi.
- Nu mă panichez. Totul va fi Ucraina.
A cui e vocea și ce i s-a întâmplat după – nu știm. Omul ăsta a încercat să salveze pe cineva care-și pierduse ambele picioare și a ajutat la evacuarea corpului celui mort. Iar în momentul cel mai groaznic, când drona inamică era deasupra capului lui, a continuat să vadă sens în motivul pentru care se află la război. E aici pentru Ucraina.
Câteva zile mai târziu a început să plouă și s-a inundat totul. Apoi a venit gerul, a venit ninsoarea, iar în curând s-a topit. Pe o astfel de vreme, nu toată lumea iese din casă, la oraș. Aici, oamenii trăiesc așa, printre păduri și câmpuri, luptând și luptând pentru libertate.
IV
Cu artileriștii care operează tunul anti-tanc de 100mm ajungem și mai aproape de front. Sosim după-amiază – se întunecă devreme și trebuie să ajungem pe poziție în perioada aceea din zi când lumina e încă cenușie. Poți să conduci fără faruri, iar mașina e mai mai puțin vizibilă pentru drone. Mă duc cu Daniil, Sviat, Max, Panda și Iaroslav.
Strada din sat a fost complet distrusă – ca peste tot înainte de război, aici locuiau oameni. Însă, în loc de lumină caldă la geam, acum e întuneric și ușa deschisă scârțâie în vânt. Soldații au ocupat una dintre casele avariate moderat. În timpul orelor în care situația e relativ calmă, militarii stau în casă. Când începe bombardamentul masiv, trebuie să ne ducem în beci. Șuierături neîntrerupte deasupra capului, explozii și neprevăzut – toate astea forțează corpul să producă adrenalina care ajută la mascarea fricii.
Seara aceea, în care am ajuns la poziție, era a zilei care comemorează victimele Holodomorului. În ziua respectivă ar trebui să aprindem o lumânare la fereastră, în semn că cei care au murit de foame nu au fost uitați. Aprindem o lumânare „de tranșee” – parafina sau ceara e turnată într-o conservă de tablă și pe post de fitil se folosește carton. Lumânarea arde câteva ore și militarii o folosesc ca să-și încălzească mâinile. Lumina din fereastra casei abandonate creează un sentiment de doliu continuu. De la Holodomor, prin toate războaiele, revoluțiile și lupta pentru independență – prin toate un fir se întinde către noi, cei care continuăm să luptăm pentru libertate și să murim pentru ea.
Afară ploua când am ieșit din casă pe stradă – deși cerul era acoperit de nori, în spatele lor se afla luna plină. De-asta era lumină și târziu în seară. Nici exploziile, nici șuieratul obuzelor, nimic nu e mai înfricoșător decât pustiirea completă, acolo unde ar trebui să fie oameni. Priveliștea asta m-a încătușat și, pentru prima dată după mult timp, am simțit o frică reală, anxietate și neputință. A fost o bucurie să mă întorc în casa schilodită, unde era lumină, un mic reșou și prietenii mei.
Dar calmul de pe front nu putea să dureze mult, iar la primirea ordinului „luptați”, toți, cu excepția comandantului, au fugit către tun. Am mers de-a lungul drumului alunecos din cauza ploii către locul unde se afla camuflat în siguranță. Țintește tunul și încarcă obuzele – totul trebuie să se întâmple în câteva minute, altfel ar putea să întârzie. Și chiar au întârziat prea mult – ținta era în mișcare, posibil un vehicul blindat, de gabarit mare. Ținta s-a mișcat și militarii au fost nevoiți să se întoarcă fără să fi tras o salvă.
Comandantul tunului e un om serios și responsabil. Îl cheamă Daniil. Printre responsabilitățile sale se numără coordonarea întregii munci la poziția de luptă. Vorbește reținut, uneori sever, și mereu glumește cu blândețe. Războiul la scară largă l-a găsit în cadrul armatei – și a fost imediat transferat din armată la o brigadă de luptă. A crescut dintr-un tânăr băiat în bărbat matur – are doar 22 de ani.
Pe ploaie și vânt frontul se mai calmează un pic, pentru că îngreunează zborul dronelor și al proiectilelor. Stăm de vorbă până la 3 dimineața, ascultăm radioul, jucăm șah. Aproape toate proviziile de mâncare s-au terminat decuseară, așa că acum doar cel care câștigă partida primește ceai și bomboane. Pierd în fața lui Daniil cu un scor de 2 la 1, iar el, cu bunătatea lui caracteristică, împarte cu mine o cană de ceai.
În camera alăturată am găsit o tablă de șah. Pe podeaua umedă am găsit și o cutie de la jocul „Monopoly”. Numai că, în loc de joc, înăuntru sunt diapozitive vechi. Oamenii au plecat în grabă și n-au luat cu ei cel mai important lucru – memoria familiei.
Panda stă de gardă peste noapte. Sviat rămâne să doarmă în casă, iar toți ceilalți se duc jos în beci. În camera mică se află două paturi supraetajate, care ocupă aproape tot spațiul liber. Eu mă bag în sacul meu de dormit și mă întind pe salteaua umedă. Cineva mă acoperă cu o pătură. Miroase a șoareci și gaz – în beci se află un arzător pe gaz și glumesc că ar fi aiurea dacă ne-am intoxica cu monoxid de carbon pe front și-am muri dintr-un motiv atât de prostesc. Dar totul e în regulă. Dorm adânc, fără să aud explozii sau vocile de la radio.
V
Mă trezește alarma ceasului deșteptător – fără lumina soarelui e imposibil să-ți dai seama cât e ceasul. Mirosul de gaz a devenit familiar și de neobservat. Îmi pun o vestă antiglonț și o cască și mă încalț cu bocancii militari ca să ies afară și să intru în casă. Mă spăl pe față și pe dinți cu apă îmbuteliată de băut. Mă pieptăn și mă dau cu cremă pe față. Sunt prima femeie din casă, de când nu mai locuiesc oameni aici.
În lumina zilei mă uit prin preajmă și observ că era o casă frumoasă – trei camere, o bucătărie mare cu tot ce-i trebuie și un cuptor îmbietor în colț. Baie. Ferestre mari. Aici locuia o familie – e o trotinetă în hol și în cameră sunt jucării. Iar pe pereții din beci sunt desene cu creta. Se pare că atunci când războiul s-a intensificat, oamenii s-au ascuns cu copilul în beci și au încercat să-l distragă, ca să nu-i fie frică.
Mă uit la fotografiile pe care le-am găsit ieri – copii ducându-se la școală, cineva la culesul recoltei, o fotografie de la o înmormântare. Vacanță la mare, o fotografie lângă un monument dintr-un oraș pe care nu-l cunosc. Vreau să salvez aceste fotografii și să încerc să-i găsesc pe oamenii cărora le-au aparținut. Casa asta o să se prăbușească în curând, iar șoarecii și umezeala vor distruge rămășițele a ceea ce a fost cel mai important. Pe podeaua camerei e o foaie de hârtie. O despăturesc și-i citesc primele rânduri: „Iubire, mi-e dor de tine și mă gândesc la tine tot timpul…”. Nu citesc scrisoarea mai departe, e personală și intimă. Ca să o apăr de distrugere o pun într-o pungă de plastic și o închid strâns, să-i dau o șansă la supraviețuire.
VI
Ultimul om care a ales să rămână pe această stradă locuiește în casa de alături. Între noi și linia frontului sunt câțiva kilometri. Îi bat în poartă și-mi deschide curând, mergând încet. Câinele lui mă latră de frică și tremură de la sunetul exploziilor. Pisica ce îi ține bătrânului de urât nu reacționează la zgomot.
Alexander se bucură de compania mea. Nu are ocazia să vorbească des cu oamenii. Pe lângă pisică și câine, are porumbei, un radio și un televizor. Primul lucru pe care hotărăște să mi-l spună despre el este că e colecționar. Adună radiouri, reportofoane și combine stereo. Din epoca lui Stalin se mândrește cu pick-up-ul lui – pune un disc și muzica începe să cânte. Garajul lui seamănă cu un magazin de suvenire, iar muzica tare ascunde exploziile și e ca și cum am fi într-un oraș cu lumină, oameni, bucurii.
Voluntarii i-au adus un generator, mai multe baterii, mâncare și apă. Nu vrea să plece, iar asta e o situație des întâlnită.
- Nu vreau să depind de nimeni. Vreau să trăiesc în casa mea. Când aud că șuieră o bombă, închid ochii și-l rog pe Dumnezeu s-o lase să zboare pe lângă mine. Până acum, casa mea e neatinsă, dar sunt câteva lovituri în grădină și în fața porții. Și mai sunt și obuzele care n-au explodat, le colecționez și pe-alea.
Aprinde televizorul pentru mine și toate posturile sunt în rusă. Spune că nu ascultă propaganda, dar se uită la filme și seriale. Și ascultă știrile la radio. Are 70 de ani și e glumeț, vorbește despre tinerețea lui și despre cum îi era viața înainte de război – înainte să fi început, acum aproape 10 ani.
A adus pește de lângă Limanul distrus – lângă oraș sunt lacuri superbe și se ducea acolo la pescuit cu amicul lui. Acum, în loc de natură, acolo sunt mine și vieți distruse. În Bahmut se plimba, își vizita prietenii și colegii. Îi plăcea mult să se plimbe pe Aleea Trandafirilor – Bahmutul era orașul trandafirilor. Alexander n-are telefon și nu știe cum arată acum orașul, distrus în totalitate. Îi zic că n-a supraviețuit nici măcar o casă și că rușii au transformat absolut totul în ruine. Când spun toate astea, mă simt ca cei care trebuie să anunțe moartea cuiva apropiat.
Alexander n-are familie. Fiul și soția lui au murit. Portrete de rude îndepărtate, fotografii vechi alb-negru atârnă pe pereți – le salută. Vorbește ucraineană pură, iar asta e încă o dovadă solidă împotriva minciunilor transmise de propaganda rusească despre „apărarea” populației vorbitoare de rusă din Donbas.
Visează la o drujbă electrică cu care să facă din copacii rupți lemne de foc pentru iarna rece și înzăpezită. Pe care o va petrece singur, în bătaia focului rușilor.
VII
După ce stau de vorbă cu Alexander, mă întorc la soldații mei. Pe drum, întâlnesc pisici sălbăticite și speriate, care se tem să se apropie, se tem să se miște. Zgomotul constant, teribil, a înnebunit animalele.
În casă, cineva joacă șah în continuare. Curând, Daniil primește coordonatele și ne ducem din nou la poziție – picioarele ne alunecă în noroi, toate hainele ne sunt stropite cu zoaie. Toți sunt ocupați cu propriile responsabilități. Cartușele goale sunt stivuite lângă poziția tunului. Sunt multe, adunate într-o grămadă și vor zăcea acolo chiar și după război, când metalul gri va fi acoperit de un strat de mușchi, iarbă și copaci tineri. Oamenii nu se vor întoarce aici prea curând.
Un obuz zboară dintr-o țeavă de 6 metri, cu foc, trăsnete și fum. Totul se întâmplă instantaneu și unda de șoc a exploziei se simte ca o pală scurtă și intensă de vânt. Obuzul a zburat către o țintă din Bahmutul ocupat de ruși.
Ne întoarcem și aud sunetul artileriei noastre printre proiectilele care se îndreaptă spre noi. Înțeleg de ce suntem noi aici – ca să ne apărăm pământul. Nu înțeleg de ce au venit ei aici.
Doar Daniil a rămas în casă. Când am intrat, bombardamentul de afară s-a intensificat, iar clinchetul sticlei a făcut din ce în ce mai evidentă apropierea atacurilor. Ferestrele și casa se zguduiau și ne-am dus cu toții în beci. Una dintre exploziile care au trăsnit deasupra noastră în timp ce ne aflam în adăpost ne-a lăsat cu urechile înfundate. M-am uitat la pereții și tavanul beciului și mi-a devenit limpede că, dacă casa a fost lovită cu precizie, ne-ar fi aproape imposibil să ieșim de sub dărâmături. Ce forță îi împinge pe oameni să creeze arme atât de puternice?
În curând, a sosit schimbul următor. Totul s-a întâmplat la fel ca atunci când am ajuns la poziție, doar că-n ordine inversă – exact ca-n filme. Ne-am suit în mașină și, în lumina crepusculară, fără faruri, am condus rapid. Pe drum, mai departe de front, ne-am întâlnit cu un iepure, apoi cu o mare bufniță albă. Au salutat calm mașina care se apropia și s-au dat politicos la o parte, permițându-ne să ne întoarcem mai repede acasă.
