Printre ruine și bărbați furioși cu mâinile mereu ocupate cu arme, o fetiță își trăiește copilăria sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea. Reveriile ei sunt întrerupte abrupt de realitatea amenințătoare din Siria, fășia de pământ unde s-a născut. Cu toate astea, inocența o ajută să vadă în continuare căldura și bunătatea, necorupte de mizeria războiului. Așa sună fragmentul din cartea scriitoarei și jurnalistei Samar Yazbek, pe care vi-l propunem ca lectură. „Fata care nu se putea opri din mers” (în limba engleză: The Blue Pen) rescrie războiul la persoana întâi, așa cum îl vede copila Rima: o violență a oamenilor mari care reușește să-i separe chiar și pe cei legați odată de iubire. Cartea a apărut în 2017 iar anul acesta a fost tradusă din limba arabă de Laura Sitaru, pentru editura Pandora M.
Autoarea romanului, Samar Yazbek, este o disidentă obișnuită să fie mereu pe drum, așa cum sunt toți cei care sfidează cu ideile lor regimuri politice represive. Despre ea spune că se lasă scrisă de cărțile ei: „Eu și textul avem o relație ciudată: ne scriem unul pe celălalt și ne metamorfozăm cot la cot”, consemnează într-un articol pentru Sage Journals din 2013. Unul dintre scriitorii ei preferați e Kafka. La 50 de ani, Samar Yazbek a ajuns o scriitoare cunoscută peste tot în lume datorită volumelor ei dedicate evenimentelor din Siria, cu care a câștigat numeroase premii.
Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din romanul „Fata care nu se putea opri din mers”.
Punctul de control pe care l‑am văzut pentru prima dată acum doi ani era ciudat. Trebuia să trecem prin două astfel de locuri înainte de a ajunge în cartierul aș‑Șa’laan. Punctul acela era format dintr‑un grup de militari în spatele cărora se afla un autobuz mare și verde, plin de soldaţi. Unul dintre ei a arătat către mine râzând, iar eu, fericită, nu‑mi puteam desprinde privirea de el. Mi‑a făcut cu ochiul și, văzându‑l, un camarad de‑al lui l‑a plesnit peste ceafă, certându‑l. Am râs, dar în același timp eram înspăimântată de mașinile albe și de bărbații cu puști care blocaseră deja drumul.
Atunci n‑am observat sacii cu nisip pe care îi văd răspândiţi acum și nici tancuri nu erau. Doar bărbaţi care își îndreptau puștile către autobuze și trecători pe care îi percheziţionau. Țevile puștilor mă făceau să tremur. Am înţeles ce înseamnă un punct de control după ce mama a început să se întoarcă acasă tot mai târziu, repetând că s‑a oprit la controlul de la al‑Ğisr al‑’abyaḍ, apoi la cel de la Rukn ad‑dīn. Nu mi‑am dat seama că punctele de control prinseseră contururi și forme decât atunci când am ieșit din casă pentru a doua și ultima oară. Era pe vremea când băiatul ne aducea legumele pline de pământ și se întorcea ca să le ia, curate și tăiate, pe vremea când așteptam vizitele lui cu nerăbdare. Îmi amintesc culoarea ochilor lui. Erau senini. Îmi spunea că știe că nu sunt nebună, așa cum vorbea lumea. Râdeam. Apoi scotea legumele dintr‑un sac mare, iar eu îl ajutam. Ne atingeam. Îmi punea mâinile pe sâni, iar eu îl lăsam. Sfoara era suficient de lungă ca să‑l pot atinge și eu. Mama lăsase fereastra deschisă ca să pot primi și da înapoi legumele.
Băiatul a dispărut și nu l‑am mai văzut. A fost hotărârea mamei, așa, dintr‑odată, ca băiatul să nu ne mai viziteze. Apoi mama a aruncat rujul pe care îl folosea de ani de zile și care se transformase într‑o bucăţică de cremă uscată, azvârlită în sertarul dulapului. Mă prinsese că‑l folosesc când s‑a întors într‑o zi mai devreme de la muncă, iar eu tocmai mă dădeam cu el pe buze. Avea un gust amar și îmi provoca bășicuțe. Nu ţi‑am spus că aveam părul lung. Lung și de culoarea mierii atunci când este amestecată cu ceară. Ca să se asorteze cu nuanța părului, îmbrăcasem una dintre rochiile colorate ale mamei. Era verde, cu flori galbene și albe precum crizantemele. Îmi imaginam că pot să fiu o grădină… A fost prima și ultima dată când am îmbrăcat o rochie cu crizanteme. Când s‑a întors mama de la lucru, mai devreme decât îi era obiceiul, m‑a găsit tăind pătrunjelul și desenând cercuri și triunghiuri din tulpinile lui. Sacul era în mijlocul camerei, iar legumele vărsate în jurul lui. N‑am ridicat capul ca s‑o privesc. Mama a tras aer în piept, s‑a așezat lângă mine, m‑a înșfăcat cu putere, mi‑a prins bărbia și m‑a privit crunt preţ de câteva minute. Apoi s‑a ridicat, fără să‑și piardă calmul. Nu s‑a întâmplat nimic, doar că, după aceea, rujul a dispărut, iar rochia pe care o îmbrăcasem am găsit‑o sfâșiată, ruptă în bucăţi, pe pervazul ferestrei de la camera noastră. Apoi a dispărut și băiatul. De‑acum mama era cea care aducea sacii cu legume și‑i ducea înapoi. Fratele meu a început să vină mai devreme seara acasă.
Toate acestea au trecut repede, iar de băiat am uitat în câteva zile. Apoi mama a adus jachete din lână din care trebuia să facem perne. Mai târziu, a hotărât că nu aveam voie să mă uit la televizor în absenţa ei. Asta s‑a întâmplat acum doi ani. N‑am comentat și nu m‑am apropiat de televizor când nu era acasă. Când se întorcea, îmi dădea voie să mă uit cu ea la serialele turcești dublate în arabă, în vreme ce spărgea în dinţi seminţe de floarea‑soarelui. Nu aveam nimic împotrivă, oricum nu era ceva important pentru mine. De n‑ar fi fost durerea de cap pe care mi‑o provoca zgomotul semințelor sparte.
Am recitit cărţile pe care le învăţasem pe de rost. Mă fascina și mă uimea forma literelor. Nu mi‑aș fi amintit ce s‑a întâmplat mai departe, dacă nu aș fi încercat să‑ţi povestesc toate acestea. M‑am ferit să o privesc în ochi după întâmplarea care a dus la dispariţia băiatului. N‑am mai ieșit niciodată din casă. Mama era fericită că rămâneam înăuntru, iar fratele meu părea mulţumit și liniștit.
Astfel, odată cu vizita la Sitt Suad, era prima oară când vedeam lumea de‑afară după doi ani de stat în casă. Mama era încordată, iar eu nu înţelegeam de ce. Mereu supărată. Când am ieșit din casă, m‑a prins de mână temătoare, mergea și se uita în jurul nostru, iar eu pășeam în spatele ei ca o somnambulă. În noaptea de dinainte, mama nu închisese un ochi din pricina huruitului avioanelor și a șuieratului bombelor. Mă trezeam odată cu ea la auzul zgomotului, apoi adormeam din nou. Când a căzut o altă bombă, m‑am trezit din nou și am găsit‑o stând pe marginea patului. Avea ochii larg deschiși și, la lumina lunii, i‑am zărit privirea fixă. Mama se urâţea pe zi ce trecea. I‑am văzut pomeţii obrajilor și firele de păr de deasupra buzei de sus care se transformaseră într‑o mustaţă neagră. Începuse să fumeze un tutun care mirosea urât, iar uneori, noaptea, tușea.
Viaţa noastră se schimbase. Cât despre fratele meu, nu știam ce se întâmplase cu el. Începuse să lipsească de acasă. L‑am auzit certându‑se cu mama pentru că renunţase la universitate. Ţipau tot mai tare unul la altul, iar într‑una dintre dăţi mama l‑a plesnit, iar el a dispărut de acasă câteva zile. Când s‑a întors, a găsit‑o pe mama bolnavă, la pat. Eu făcusem pe mine și am avut febră zile întregi. Până când mama s‑a apucat să fumeze cu lăcomie. A lăsat toate vasele pe care le foloseam la gătit aruncate pe jos și vreme de două zile n‑am avut nici pâine. Ne‑am trezit într‑o zi și am auzit un sunet ciudat… mama a descoperit un șoarece uriaș la noi în cameră! Am crezut că e șobolan! A deschis ferestrele, a curăţat camera, a aruncat pungile de gunoi și munţii de coji de seminţe care se adunaseră lângă pat, apoi a revenit la starea ei obișnuită.
N‑aș putea să‑ţi spun cum au trecut acei doi ani. Ceea ce s‑a întâmplat la punctul de control m‑a făcut să uit. Nici măcar ochii acelui băiat pe care l‑am lăsat să‑mi atingă sânii nu mi‑i mai amintesc cu exactitate. Îmi amintesc strălucirea și limpezimea lor, dar culoarea am uitat‑o.
Încerc să mă concentrez ca să‑ţi spun prima mea poveste.
Ne îndreptam încet către ultimul punct de control. Era acolo, în stânga noastră, pe partea cealaltă a șoselei, unde am văzut patru bărbaţi în costume elegante. Nu purtau arme sau, cel puţin, eu n‑am văzut să fi avut. Mașinile însă se opreau în faţa lor, iar oamenii coborau în liniște. Unul dintre ei inspecta mașinile. Nu semănau cu niciunii dintre cei pe care îi văzusem la controalele anterioare. Aveau ochelari eleganţi, cravate late, părul aranjat și lucios, de parcă ar fi fost niște actori celebri. Ciudat era că păreau calmi, iar lumea în jurul lor se mișca mecanic. Doar unul dintre ei avea o staţie de transmisie. Bărbatul care era așezat pe bancheta din spatele nostru zicea că ar putea fi de la serviciile secrete aeriene. Nu știam ce înseamnă asta, însă tremurul din vocea omului aflat în spatele nostru a avut darul să mă sperie.
Mă gândeam că trebuie să străbatem tot drumul acesta lung pentru a petrece ziua acasă la Sitt Suad… și nu ajunseserăm nici măcar la Bāb Tūmā, unde se spunea că avioanele aruncă bombe. Dar eram fericită, căci așteptam cadourile și porţia mea de cărţi și haine colorate, precum și articolele de papetărie cu care Sitt Suad mă aprovizionase fără încetare în anii din urmă. Creioane simple și colorate, pixuri… nenumărate lucruri mă așteptau. Biroul meu mic era așezat lângă pat, iar scaunul din piele era și el un cadou.
Mă uimeau mereu darurile ei. Mama spunea că Sitt Suad nu a putut să aibă copii, de aceea era atât de afectuoasă, și că, dacă ar fi avut copiii ei, nu i‑ar mai fi păsat de mine. Nu prea luam seama la vorbele acestea. Mama mi‑a spus că Sitt Suad va pleca, va părăsi ţara, așa cum fac mulţi oameni în vremurile acestea și că are multe lucruri pe care vrea să ni le dea. Ne vom întoarce cu soţul ei cu mașina, a zis mama, pentru că sunt multe lucruri de luat, iar eu am chiuit de bucurie. De aceea, drumul lung și numeroasele controale de care am trecut nu m‑au preocupat prea mult, în ciuda faptului că pieptul mă ardea din pricina picăturilor de sudoare care curgeau din abundenţă. Îmi înfășurasem pieptul în mai multe cămăși: aveam pe dedesubt o bluză strâmtă care‑mi strivea sânii, îmi dădea de furcă și mă incomoda. Ţi‑am spus că am sânii mari, nu? Era un motiv de rușine pentru mine. Îmbrăcasem cămașa roșie lălâie și nu‑mi plăcea deloc cum arăt, cămașa era largă și lungă, iar picioarele mele subțiri și scurte.
Microbuzul s‑a oprit în faţa bărbaţilor de la ultimul punct de control, dincolo de care urma să ajungem la casa lui Sitt Suad. N‑aveam să mai întâlnim și alte controale sau, cum a spus mama când am ajuns în piaţa Bāb Tūmā, dacă vor mai fi, ne vom continua drumul pe jos. Doar ce a rostit mama „ne vom continua drumul pe jos“, că am și început să râd. Lumea mea se schimba văzând cu ochii. Era ziua mea norocoasă: aveam să merg!
Microbuzul era încă oprit când am simţit nevoia să mă ușurez… Nu înţelegeam de ce‑mi curgeau șiroaie de sudoare de peste tot, iar vezica mă durea cumplit. Respiraţii încinse mă înconjurau din toate părţile. Aveam impresia că plutesc pe o mare de mașini printre care oamenii se strecurau. Am simţit respiraţia fierbinte a călătorului din spatele meu. Mama privea înainte, unde se afla o mașină. Nu înţelegeam ce încercau călătorii să vadă! Se precipitau, respirau agitat, iar doi dintre ei chiar au coborât din microbuz și și‑au aprins câte o țigară. Mama i‑a privit cu înverșunare. Trecuseră trei ore de când ieșiserăm din casă și părea că drumul acesta nu are capăt. Șoferul a spus că se va lăsa de meserie și că va începe să vândă legume pe marginea drumului. Călătorii tăceau.
Cu noi erau două femei, iar una dintre ele ținea în braţe un sugar care plângea tot timpul. M‑am gândit că și eu fusesem mică, o fetiță lăsată singură și care pe‑atunci nu avea sfoara din jurul încheieturii. Ce fericit era acest copil, în vreme ce lumea nebună alerga în jurul lui! Era atât de departe de realitatea dură, încât până și sunetele pe care le scotea erau de neînţeles.
Zgomotele mă înnebuneau. Avioanele huruiau pe cer, exploziile răsunau în depărtare, însă oamenii păreau să nu le mai audă. Doar eu tremuram… îmi tremurau picioarele, iar mama mă observa cu teamă. Mi‑a pus mâna pe umeri, și‑a aplecat capul spre mine și a șoptit: „Nu‑ţi fie frică!“ Nu mi‑era frică, doar că aproape făceam pe mine. Bărbatul care stătea pe bancheta din faţa noastră mi‑a întins un șerveţel. Mama l‑a luat și mi‑a șters faţa cu el. Mașina din faţă se pusese în mișcare, iar oamenii de la punctul de control o inspectau. M‑am gândit atunci că sunt fericită… nimic nu mă tulbura… nu iubeam și nu uram. Nu înţelegeam de ce trebuia să fac ceva ce nu‑mi plăcea. Mi‑am dat seama atunci că, de fapt, nu‑mi doream să ies din casă. Șoferul a început să discute cu unul dintre oamenii de la punctul de control, iar eu mă gândeam că habar n‑aveam cine sunt, că nu simţeam nimic și că tot ce trăiam acum era din cauza vezicii care se umpluse!
Punctul de control era păzit de cinci bărbaţi, doi dintre ei în civil. Cel de‑al doilea militar inspecta microbuzul și pe călători. Deschidea genţile femeilor, cotrobăia prin ele, apoi le arunca înapoi. Pe bărbaţi îi privea cu mai multă atenţie, apoi se uita sub banchete. Toată lumea tăcea. Ne uitam la el și la celălalt bărbat care se învârtea în jurul microbuzului, examinându‑l cu mare atenţie. Am observat barierele din ciment de pe partea cealaltă a drumului; erau colorate în roșu, alb și negru. Erau foarte multe în Damasc, mai ales în pieţe. În Piaţa Omeiazilor, deasupra barierei vopsite în culorile drapelului naţional, fuseseră puși saci cu nisip. Saci albi și maronii care formau un zid. În piaţa prefecturii, de asemenea, la statuia lui Yūsuf al‑‘Aẓma1, care fusese lovită de un proiectil și pe care o reconstruiseră. Citisem într‑o carte de la bibliotecă despre faptul că această statuie fusese schimbată în urmă cu câțiva ani. Barierele ridicate în mijlocul drumului se transformaseră în ziduri care despărţeau străzile unele de altele. Sacii de nisip formau la rândul lor pereţi în mijlocul străzilor. Însă ceea ce îmi plăcea cel mai mult, mai ales în Piaţa Omeiazilor, erau barăcile din lemn vopsite în verde care semănau cu căsuţele câinilor din povești și pe care puteai să le ţii în palmă. Împrumutam aceste cărţi de la bibliotecă, iar pe trei dintre ele reușisem chiar să le păstrez. Sitt Suad înnoia permanent stocul de cărți din bibliotecă din banii ei, așa că eu le primeam pe cele vechi. Uneori îmi cumpăra și mie cărţi noi, iar în urmă cu cinci ani mi‑a dăruit Ministru de război și șef al armatei arabe sub conducerea regelui Fayṣal în timpul scurtei domnii a acestuia la Damasc, martie–iulie 1920. Un Coran cu o copertă din piele roșie cu inserții aurite și arabescuri de culoarea mierii. Și acela a fost un moment important în viaţa mea despre care am să‑ţi povestesc mai târziu. Acum, în faţa barierei, eram încântată de căbănuţa verde în care încăpea un singur soldat. M‑am gândit că ar fi fost minunat ca noi trei, eu, mama și fratele meu, să fi trăit într‑o căbănuță precum aceasta, însă visul meu în care mă și apucasem să o mobilez a fost brusc întrerupt de bărbaţii care inspectau microbuzul. Era mic și alb și, ca să ne strecurăm înăuntru, a trebuit să ne chircim, îndoindu‑ne trunchiul și îndesându‑ne capul în piept. Nu mă gândisem până acum la asta, însă imaginea soldatului care stătea cu bărbia în piept ca să se poată uita sub banchete m‑a făcut să‑mi imaginez că toți cei care ne urcaserăm în microbuze formam un soi de coadă lungă și șerpuitoare care traversa orașul.
Soldaţii nu găsiseră nimic care să‑i facă să ne dea jos din microbuz, așa cum se întâmplase cu acel tânăr la punctul de control de dinainte. Însă bărbatul care cerceta actul de identitate al tânărului aflat pe bancheta din spate a întins brusc mâna spre el și l‑a plesnit cu putere. Capul tânărului s‑a lovit de bara de fier, în vreme ce soldatul urla, ţinând în mână actele lui: „Coboară, animalule!“ M‑am oprit din tremurat și am uitat de vezică. Tânărul, vrând să coboare, căzuse peste noi, în braţele mamei. Mama n‑a țipat: rămăsese ca trăsnită. Eu în schimb l‑am apucat de cap. M‑a privit cu ochii pe jumătate albi, pupilele îi alunecaseră spre stânga. S‑a răsucit și și‑a întors privirea de la mine. A reușit apoi să se miște, dar soldatul l‑a tras și l‑a culcat la pământ. Toată lumea tăcea. Am simțit cum un lichid cald mi se scurgea dintre picioare, amestecându‑se cu broboanele de sudoare care‑și făceau cărare de la buric spre josul pântecului. Am îngheţat. Soldatul îl lovea pe tânăr cu picioarele, în vreme ce altul, care stătea lângă el și avea o mitralieră, urla: „Ești din Ğawbar, nenorocitule?!“
foto cover: pexels.com
