Capitala Ucrainei e un memorial închinat nu doar sacrificiului celor oprimați de către aceia cu mai mult noroc, ci și voinței, dinamismului și renașterii.
Kievul a fost dintotdeauna prins între state, culturi și ideologii aflate în conflict. După fiece val de distrugere, locuitorii abia dacă au timp să-și plângă morții, înainte să audă alte șenile rostogolindu-se pe malurile Niprului. De îndată ce orașul își creează o nouă identitate — acum un secol ca forță industrială, iar astăzi ca hub tehnologic —, bila de demolări a istoriei își ia avânt pentru o nouă lovitură, fără să știe că într-un loc cu un trecut atât de adânc, rădăcinile sunt împământenite și vor ieși din nou la suprafață. Arhitectura și monumentele orașului amintesc de asta. Azi, aceste locuri sunt în bătaia rachetelor.
Sacrificiul e parte din identitatea orașului. În secolul al IX-lea, Rusia Kieveană a devenit primul stat slav de est, cu capitala la Kiev, înainte să fie prădat de mongoli în secolul al XIII-lea. Încă mai adăpostește mănăstiri din epoca medievală. Turlele lor sclipitoare și criptele tenebroase ascund rețele de peșteri întunecate, pline de pelerini care stau la coadă ca să sărute racle de cleștar în care se odihnesc moaște de sfinți.
Când Uniunea Sovietică a anexat mare parte din Ucraina de azi, Vladimir Lenin a înțeles că poporul ăsta înverșunat are nevoie de autonomie și a conferit teritoriului statutul de republică. Dar mai târziu, națiunea a devenit victima celui mai sinistru genocid comis de comuniști împotriva propriilor cetățeni. Unul dintre cele mai sfâșietoare memoriale din Kiev este statuia de alamă a unei fetițe fragile cu cosițe, care ține în mână cinci spice de grâu, pentru a comemora milioanele de ucraineni și cazaci, inclusiv 3,5 milioane de copii, care au murit de foame sub conducerea lui Stalin, între 1932 și 1933.
Opt ani mai târziu, Kievul s-a trezit în rândul orașelor-tampon care apărau URSS-ul împotriva invaziei naziștilor. După o luptă sângeroasă, Hitler a luat în stăpânire orașul în 1941. Într-o râpă din nordul Kievului se află Babân Iar, locul unei gropi comune pentru zeci de mii de evrei, prizonieri sovietici de război și romi, victime ale epurărilor naziste. În prima săptămână de război împotriva Ucrainei, rușii n-au arătat o iotă de respect față de această crimă de război și au declanșat un atac armat asupra unui turn de televiziune care se afla lângă un monument ce comemora masacrul, în urma căruia cinci persoane au fost ucise.
Bătălia de la Kiev a oprit înaintarea nemților spre inima URSS-ului, iar când comuniștii au eliberat orașul în 1943, sovieticii au acordat Kievului statutul de „oraș erou”. Momentul a fost sărbătorit prin Monumentul Patriei Mamă, figura impunătoare a unei femei care ține în mâini o sabie și un scut însemnate cu secera și ciocanul, pe acoperișul unui muzeu al celui de-al Doilea Război Mondial, păzită de sculpturi sumbre care înfățișează oameni la luptă. Arată cum Kievul a fost în linia întâi de apărare a estului în fața fascismului. Astăzi, orașul se află în exact aceeași poziție, în avanpostul unei apărări occidentale împotriva unui alt fel de fascism, care poate că are un chip nou, dar ascunde credințe vechi.
În cultura modernă, Kievul e înfățișat drept orașul triumfului însângerat asupra dezastrului, inclusiv în romanul apocaliptic cu zombi al lui Max Brooks din 2006, World War Z. Spre finalul poveștii, un comandant de tanc fuge dintr-un Kiev în flăcări, cotropit de zombi, și contemplă ceea ce vede: „Atâtea simboluri ale apărării noastre naționale și niciunul mai spectaculos decât statuia Rodina Mat (Patriei Mamă). Era cea mai înaltă clădire din oraș, o capodoperă mai înaltă de 60 de metri din oțel inoxidabil pur. Ea a fost ultimul lucru pe care l-am văzut la Kiev, cu scutul și sabia ridicate întru triumf veșnic, cu ochii ei reci și luminoși care priveau în jos la noi în timp ce fugeam.” Într-un crud ecou al acestei ficțiuni, tancurile și armele rusești care asediază orașul folosesc un simbol vopsit cu alb pe vehicule ca să se identifice: litera „Z”.
Odată ce Kievul s-a reconstruit drept al treilea oraș din URSS, un reactor nuclear a explodat la 90 de kilometri depărtare, la Cernobîl, de unde 120.000 de oameni au fost evacuați din zona de pericol. Din 1986 încoace, se estimează că au murit 10.000 de oameni din cauza radiațiilor. În capitală, un muzeu funebru al rămășițelor și mărturiilor amintește vizitatorilor de dezastrul nuclear și urmările sale, și e un monument închinat trufiei conducătorilor și smintelii omenirii.
În timp ce scriu despre orașul ăsta pe care-l iubesc profund, simt o presiune în spatele ochilor, un gol în stomac și o strânsoare sub frunte. Pare stupid să plângi pentru potențiala cădere a clădirilor și statuilor când se pierd atâtea vieți, și îmi dau seama că nu e doar pentru oraș, ci pentru prietenii mei care au fugit din Kiev și pentru colegii mei care încă sunt acolo, cu un curaj pe care nu pot decât să-l admir.
Însuși centrul orașului e un memorial pentru sacrificiu. În 2013, guvernul ucrainean a dat cu piciorul unui acord de asociere cu Uniunea Europeană în favoarea unor legături mai strânse cu Rusia, ce au dus la demonstrații în piața centrală din Kiev, a Independenței (Майдан Незалежност), care s-a transformat mai întâi într-o ocupație, iar apoi într-o revoluție. Revoltele au arătat că un guvern mincinos și corupt n-ar trebui să se pună niciodată cu un oraș cu trei milioane de oameni furioși. De-acolo a pornit anexarea fățișă a Crimeei de către Rusia și ocupația mascată a regiunilor estice Donețk și Luhansk. Astăzi, Putin susține că Ucraina nu există și încearcă să arate asta prin ștergerea țării de pe hartă. Faptul că un loc imaginar opune o rezistență atât de vajnică și inspiră susținere la nivel global ar trebui să-l facă pe Putin să-și reevalueze ipoteza.
Kievul rămâne un loc vibrant. Clădirile și sculpturile i se potrivesc din punctul ăsta de vedere. De pildă, Hotel Salyut, un bloc de beton de sine stătător, din anii ‘80, sub forma unei grenade, fără scări, ci cu o alee răsucită de la parter până pe acoperiș, ca un talmeș-balmeș, în unul dintre cele mai jucăușe exemple de brutalism. Orașul vechi se întâlnește cu un parc sălbăticit, se află Aleea Peisajului, care adăpostește sculpturi precum un hibrid între o pisică albastră și o omidă, lung de 30 de metri și inspirat de Alice în Țara Minunilor. Pe calcanele blocurilor din întreg orașul se află picturi murale splendide, realizate de artiști din întreaga lume, care celebrează cultura ucraineană, tenacitatea și autodeterminarea ei.
Kievul îți amintește constant că vestul liberal n-are niciodată voie să fie delăsător în ce privește sfârșitul istoriei, și că puterea omului de a face rău nu poate fi niciodată subestimată; dar orașul mai arată și că renașterea e posibilă, pentru că cenușa e fertilă și poate da naștere la ceva frumos, plin de viață și puternic. Dacă Putin aruncă în aer monumentele închinate tragediilor prin care se identifică Kievul, înseamnă că înțelege greșit ce reprezintă. Ștergerea asta n-o să funcționeze, pentru că toate forțele care au încercat vreodată să distrugă capitala Ucrainei au pierit, în cele din urmă, pe când orașul trăiește în continuare.
Fotografii: Michael Bird
Traducere: Ioana Pelehatăi
