Port adeseori discuții lungi și aprinse cu prietena mea din copilărie, azi adeptă a teoriilor conspirației, creaționistă și anti-vaxeriță. Și pentru asta mă consider un om privilegiat. Pentru că prietenia asta veche de aproape 50 de ani supraviețuiește divergențelor de opinii pe care avem libertatea de ni le exprima când și cum vrem.
Libertatea de exprimare era, în urmă cu ceva ani, dreptul cunoscut de cea mai mare parte (dacă un procentaj de 18% poate fi numit așa) a participanților la un sondaj realizat de APADOR-CH. Dincolo de „conceptualizarea” ei ca drept fundamental, există o practică general răspândită de exercitare a acestei libertăți: ne simțim îndreptățiți să vorbim ce vrem, când vrem, cu cine vrem. Și e bine așa. Libertatea de exprimare face parte din mediul nostru democratic, din firescul așezării lucrurilor într-o țară cu aspirații de democrație liberală (mă feresc să spun „civilizată”, pentru că civilizațiile sunt de multe feluri. De prea multe ori modelul [vest] european a fost nombrilistic considerat și forma ideală de „civilizație”.) E atât de firească această libertate încât suntem tentați să uităm de ea, așa cum nu ne gândim prea adesea la aer, deși îl respirăm în fiecare secundă. Ne aducem aminte de aer atunci când fie calitatea lui este proastă, fie ne lipsește.
Exact așa facem și cu libertatea de exprimare. Iar acestea sunt timpuri în care libertatea de exprimare este în grea suferință. Războiul purtat cu arme este dublat de războiul cu datele și cu vorbele. Dar și de războiul împotriva vorbelor. Iar Rusia lui Putin este azi un front de luptă împotriva cuvintelor purtătoare de gândire și opinie, de „esență de om”. Ceea ce a început ca o distopie s-a transformat, în doar câteva zile, sub ochii noștri, într-o oroare.
Rusia lui Putin nu era un rai ai liberei exprimări nici înaintea declanșării războiului. Vocile critice erau marginalizate, hărțuite, și, dacă deveneau prea influente, reduse la tăcere. Fizic. Jurnaliști, disidenți și oponenți politici au pierit în ultimi ani în „incidente” care mai de care mai stranii. Anna Politkovskaia, care s-a încăpățânat, ani la rând, să relateze ororile războiului din Cecenia și abuzurile armatei ruse, în ciuda presiunilor, amenințărilor și tentativelor de asasinat, a fost ucisă în cele din urmă în liftul blocului, pe 7 octombrie 2006, în ziua în care Vladimir Putin își sărbătorea ziua de naștere. Politkovskaia era al treilea membru al redacției publicației independente Novaia Gazeta care era asasinat și aveau să îi urmeze și alții. În total, șase jurnaliști și activiști care colaborau cu NG au fost uciși în ultimii 20 de ani.
În mai 2020, în doar două săptămâni, trei medici ruși care au criticat modul în care Rusia răspundea epidemiei de COVID-19 au căzut de la fereastră. În același an, o polițistă care a depus mărturie în procesul de șantaj al șefului ei și un ofițer de informații staționat la Berlin și-au găsit sfârșitul în același mod. O macabră transpunere în realitate a schiței lui Daniil Harms, maestru al absurdului, în care băbuțe curioase să vadă ce se întâmplă în stradă cad de la fereastră, una după alta.
Oponenții politici ai lui Vladimir Putin au fost „serviți” cu bâtă, cuțit, glonț, poloniu sau noviciok, după posibilități. Libertatea de întrunire a fost drastic limitată, intervenția poliției asupra protestatarilor a fost extrem de dură. Spațiul online a devenit din ce în ce mai neprietenos cu vocile critice, cenzura din ce în ce mai aspră.
Și toate acestea „înainte”. Înainte de COVID. Înainte de a începe războiul împotriva Ucrainei. Înainte de a înțelege că ce se întâmplă în Rusia ne privește direct.
Ceea ce se întâmplă azi în Rusia este un război total împotriva cuvintelor libere. Presa străină a fost expulzată sau s-a retras, a rămas fără materia primă: informația și posibilitatea de a o circula către public fără intervenția autorităților – așa cum scrie în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Presa independentă rusă încearcă să supraviețuiască, dansând pe sârmă între uriașa nevoie de informație alternativă și nevoia de a respecta condițiile care le mai permit să mai scoată măcar încă o ediție.
Situația excepțională generată de criza sanitară i-a oferit regimului Putin scuza perfectă pentru a strânge încă și mai tare lațul. Orice abatere de la linia oficială a discursului public a fost considerată un act dușmănos. Conform Amnesty International, sute de persoane au primit amenzi administrative sau au fost supuse unor proceduri penale pentru răspândirea de informații false „care ar putea pune în pericol acțiunile guvernului de protecție a populației”. Organizațiile societății civile ne-prietene guvernului au fost și ele etichetate drept străine, ca atare dușmănoase, iar spațiul lor de activitate și chiar de existență a fost îngustat ca într-o menghină.
Războiul împotriva Ucrainei a transformat această uriașă presiune într-o monstruoasă represiune. Nu există numai abordări neagreate sau subiecte tabu. Există, neverosimil pentru secolul al XXI-lea, cuvinte tabu: „război” și „invazie” te pot trimite direct în arestul poliției. Există culori interzise. Te saltă poliția pentru pancarte și bannere. Te saltă pentru desene și meme-uri. Te saltă dacă vorbești cu presa. Te saltă și dacă doar dorești să vorbești cu presa. Te saltă – minunat de tragică și grăitoare secvență – și dacă ieși în stradă fluturând în mână o hârtie pe care nu scrie nimic.
Ceea ce se întâmplă azi în Rusia este un război total împotriva cuvintelor libere. Presa străină a fost expulzată sau s-a retras, a rămas fără materia primă: informația și posibilitatea de a o circula către public fără intervenția autorităților – așa cum scrie în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Presa independentă rusă încearcă să supraviețuiască, dansând pe sârmă între uriașa nevoie de informație alternativă și nevoia de a respecta condițiile care le mai permit să mai scoată măcar încă o ediție.
Redacții întregi și-au dat demisia și au încetat transmisia programelor, pentru că au considerat că propaganda (la care marșaseră ani la rând) e una, dar apologia crimelor de război este ceva de nejustificat. O jurnalistă a postului public de televiziune a „trollat” jurnalul de știri, apărând în spatele prezentatoarei – un automaton fără niciun mușchi mișcându-se pe chip — cu un afiș pe care scria „Nu credeți ce vi se spune”. E un act de curaj? O penitență târzie? O reacție nepermis de întârziată și lipsită de credibilitate după ani de obediență și complicitate cu guvernul?
Novaia Gazeta, deținătoare a Nobelului pentru pace, neînduplecată prin ani de uciderea colaboratorilor săi, a șters de pe site-ul său infamantele cuvinte „război” și „invazie”, pliindu-se pe noile reguli de noulimbă ale țării. E lașitate? E pragmatism? E supraviețuire și atât? Sau au învins cenzorii?
E greu să judeci azi faptele jurnaliștilor ruși. Pentru că nimic din ce am învățat în cei 30 de ani de libertate nu ne-a pregătit pentru situația de acum. Pentru că e ușor – dar nedrept – să le ceri altora să fie eroi pentru idealurile tale. Și pentru că nu știm noi cum am fi reacționat în atare circumstanțe. Deși oarece indicii avem și nu ne sunt neapărat favorabile.
Ce se întâmplă azi în Rusia lui Putin este și despre noi. Legea lui anti-fake news este inspirată dintr-o lege similară germană. În Germania a fost considerată OK, pentru că Germania este o democrație stabilă, care nu se gândește la rele. Dar ce fel de instrument este acela ale cărui efecte depind de buna-credință a celui care îl utilizează? Blocarea sau limitarea accesului la site-urile unor medii occidentale precum BBC sau Deutsche Welle își găsește corespondentul în blocarea, în țările din UE, a canalelor de stat rusești precum Russia Today și Sputnik sau, în România, a unor publicații „de propagandă rusă”. Arbitrare deciziile lui Putin? La fel par și ale noastre, atâta timp cât nu sunt prezentate în clar temeiul legal, criteriile de judecată și căile de recurs. Nu poți bate o dictatură cu propriile arme. Nu numai pentru că Rusia are mai mult „antrenament” și nu se încurcă în nuanțe de-astea „progresiste”, cu drepturile omului și libertăți, sau pentru că a investit infinit mai mult în mecanismele de propagandă – și nu de ieri. Ci mai ales pentru că, dacă, sub presiunea situațiilor excepționale, renunțăm la valorile și practicile noastre democratice, nu vom fi cu nimic mai buni decât cei pe care vrem să îi combatem. Excepția nu confirmă regula, ci o pune la încercare.
Administrația Putin face eforturi uriașe de a controla spațiul informațional intern și, prin aceasta, opinia publică rusească. Cine controlează vorbele controlează și mințile. Dar informația circulă și, oricât de disperate metodele de a o stăvili, va ajunge, în cele din urmă, la oameni. Rămași fără sursele „vizibile” de informație alternativă, rușii recurg la cele discrete: numărul de instalări de aplicații de mesagerie one-on-one, de servicii criptate de comunicare electronică sau de servicii de tip VPN a explodat în Rusia în ultimele săptămâni. Este o lecție practică pentru toți cei care și-ar dori controlul absolut asupra fluxurilor informative, fie și în scopul legitim de a „proteja populația”. Pentru că, ubicuă precum aerul, informația ne este tot ca aerul de necesară. Oamenii nu pot trăi fără informație proaspătă, vie, diversă. Pe care să o judece cu mintea lor, chiar dacă vor ajunge la concluzii diferite de cele oficiale.
În pofida războiului, a represiunii și tendințelor de spălare pe creier a oamenilor, mă simt tentată să îndemn la optimism. Dar îmi vine în minte bancul cu pesimistul și optimistul. Când cel dintâi s-a plâns că „mai rău de atât nu se poate”, optimistul i-a răspuns : „Ba se poate”.
FOTO main: Wikimedia Commons
