La final de aprilie, am stat de vorbă pe Zoom cu regizorul Raoul Peck, despre supremația albilor, colonialism și imperialism, la o masă rotundă la care au participat și alți trei jurnaliști. N-a fost o conversație ușoară, dar nici Exterminarea brutelor, o nouă serie disponibilă din aprilie pe HBO Go, nu e un documentar ușor, comod. Nici n-ar avea de ce să fie. Ne menajăm, ca albi și europeni, de prea multă vreme.
„Trebuie să vorbim despre ceva. Cele trei cuvinte care rezumă întreaga istorie a umanității:
Civilizație.
Colonizare.
Exterminare.”
Ce știm despre cele trei cuvinte de mai sus? Că genocidul e o tragedie recentă, făcută de Hitler la Holocaust. Că America e o țară tânără, întemeiată pe principii nobile, precum egalitatea tuturor oamenilor, și animată de acel emblematic vis american. Că a fost descoperită de Columb. Că indigenii americani le-au făcut loc coloniștilor în Lumea Nouă și, la schimb, au primit pământuri pe care să trăiască în liniște și pace. Că s-a făcut comerț cu sclavi, s-au vândut corpuri africane, s-au construit țări întregi prin munca lor - dar asta a fost demult. Azi avem Black Lives Matter, familia Obama și vedete afroamericane, e totul ok.
Nimic din toate astea nu e adevărat.
Exterminarea brutelor (Exterminate All the Brutes, 2021) demontează pas cu pas toate minciunile pe care ni le-am spus ca să putem trăi, albi și mulțumiți, pe lumea asta. Sunt patru ore de documentar, disponibile începând de luna trecută pe HBO Go, în care se amestecă literatura (nuvela Heart of Darkness a lui Joseph Conrad, despre imperialism și colonizare), istoria (volumele despre genocid determinat rasial Exterminate All the Brutes, de Sven Lindqvist, An Indigenous Peoples' History of the United States, de Roxanne Dunbar-Ortiz, și Silencing the Past, de Michel-Rolph Trouillot, stau la baza abordării regizorului Raoul Peck), cultura vizuală (reprezentările sclavilor, indigenilor și ale altor populații de culoare din picturi clasice și filme de epocă arată că albii nu i-au văzut niciodată, de fapt, drept oameni) și autobiografia.
„Vreau să înțeleg: de ce mă bag pe mine în povestea asta? Pentru că sunt un imigrant dintr-o țară de căcat. Neutralitatea nu e o opțiune”, spune Raoul Peck în voice-over-ul care narează documentarul. Ne arată fotografii și filmări de familie din copilăria lui, dar printre fragmente de istorie recreată cu actori, animații despre masacre sângeroase și documente vizuale de arhivă - Exterminarea brutelor nu-ți dă voie să nu mai vezi. Se uită la istorie din perspectiva omului de culoare, pentru că tu n-ai făcut asta până acum. Îți explică originile genocidului ca practică a supremației europenilor încă din epoca Inchiziției Spaniole. Îți spune: „E momentul să ne asumăm un adevăr de bază. O poveste a supraviețuirii și violenței.” „Brutele” au fost întotdeauna sortite exterminării, pentru că albii și-au inventat o legendă tare comodă. „Rasele inferioare” vor dispărea oricum, în mod natural, depășite de progresul și civilizația celor superioare.
Pe aceste minciuni, care-au lăsat în urmă ruine și cadavre ne-albe, e construită lumea noastră.
Raoul Peck (67 de ani) s-a născut în Haiti, unde a și fost, scurt, în anii ‘90, ministru al culturii. Când era copil, familia lui a fugit de dictatura lui Papa Doc (François Duvalier) la Kinshasa. Regizorul de azi a studiat apoi în Congo, Brooklyn și Franța, a lucrat ca taximetrist în State și s-a pregătit să fie inginer și economist. În cele din urmă, la 35 de ani, și-a luat diploma de cineast de la Academia Germană de Film și Televiziune din Berlinul de Vest.
Începuse, însă, să regizeze, încă din 1982. Mai întâi scurtmetraje și documentare (despre vizita lui Ronald Reagan în Germania, despre viața în țara condusă de Helmut Kohl), apoi ficțiuni și proiecte din ce în ce mai ambițioase. Multe dintre filmele lui explorează tema diasporei haitiene și a regimului dictatorial al lui Duvalier, care și-a supus mulți dintre cetățeni la torturi și i-a alungat în exil. Poate primul său lungmetraj de anvergură este Lumumba, moartea unui profet (1991), despre Patrice Lumumba, prim ministrul care a asigurat independența Congoului în 1961. Avea să se reîntoarcă la figura eroică a lui Lumumba în 2000 și să continue să spună povestea exilului haitian. În 2015 a regizat Tânărul Karl Marx, o ficțiune despre începuturile prieteniei dintre filosoful german și la fel de junele Engels.
Toate filmele lui Peck sunt politice, însă cel care i-a atras recunoașterea internațională e documentarul din 2016 I Am Not Your Negro (poți să-l vezi pe Netflix în unele țări - nu și-n România). E un mix de eseu vizual cu documentar de montaj & arhivă, bazat pe Remember This House, un proiect neterminat de roman al scriitorului James Baldwin, citit în film de vocea gravă a lui Samuel L. Jackson. Nu e doar despre experiența lui Baldwin ca intelectual public, de culoare, homosexual și american autoexilat la Paris. Liderii mișcării pentru drepturi civile acordate americanilor de culoare, Malcolm X, Martin Luther King și Medgar Evers sunt substanța romanului - viața, lupta și moartea lor, într-o Americă nepregătită să recunoască afroamericanii drept oameni în sensul deplin al cuvântului. Peck le aduce povestea în zilele noastre și sugerează vizual că lupta nu e nici pe departe încheiată; că violențele împotriva americanilor de culoare de astăzi indică persistența acestei atitudini dezumanizante; că a avea un prim președinte afroamerican e o floare cu care nu se face primăvară. I Am Not Your Negro e deopotrivă liric și incendiar, un film ca niciun altul pe care-l văzusem până la el.
***
Seria documentară Exterminate the Brutes o să-i bage automat pe unii spectatori în defensivă, îi spun regizorului Raoul Peck, la începutul mesei rotunde pe Zoom. Parcă-i și aud bodogănind: Dar părinții mei n-au avut sclavi, n-au colonizat nicio țară, n-au fost imperialiști. Hai să lăsăm trecutul în trecut. Pentru că oamenii de genul ăsta încă trăiesc într-un mare miraj al ignoranței, spune Peck. E trist că oamenii pot să mai poarte conversații în termenii ăștia azi - pentru că nu e vorba de indivizi aici. „Toți ne tragem din istorie. Nu poți să spui: Eu sunt nou-nouț pe lume, lumea e teritoriu virgin pentru mine, o să mă uit doar la lucrurile care încep aici și acum. E o dovadă de ignoranță, pentru că tot ce ai tu azi vine din istorie: mâncarea ta, banii tăi, regimul politic sub care trăiești. Poți să fii egoist și să zici: N-are nicio legătură cu mine. Bun, atunci du-te în pădure și trăiește singur acolo. Abia atunci poți să susții pe bune: Mie nu-mi pasă de nimic altceva.” Cât timp profiți de rezultatele acestei istorii, explică Peck, nu ai voie să spui „nu e vorba de mine”. Pentru că atunci când vorbim de colonizare și subjugarea altora, este întotdeauna vorba și de tine; fie că, de fapt, e vorba de părinții tăi, de conaționalii tăi, de alți oameni asemeni ție. Există o singură rasă, cea umană, spune regizorul - noțiunea de diferențe rasiale nu e științifică, ci doar una dintre invențiile care au justificat subjugarea celor de la care aveam ce să furăm.
Perspectiva asta, care întoarce camera de filmat „dinspre țărm către bărcile colonizatorilor”, în condițiile în care eurocentrismul ne-a arătat până acum doar ce vedeau invadatorii europeni, Peck a dezvoltat-o în urma cărții autorului Sven Lindqvist care dă și titlul filmului. Exterminate all the Brutes (1996) e poate primul volum de nonficțiune care explorează legătura dintre Holocaust și colonialism - efectele celui de-al doilea care l-au determinat pe primul. Lindqvist susține că Hitler s-a maturizat într-o perioadă în care lumea întreagă era convinsă că imperialismul e o „necesitate biologică” și că „rasele inferioare” sunt destinate distrugerii. Peck spune că a regăsit ceva din limpezimea și curajul lui James Baldwin în paginile lui Lindqvist - care i-a și devenit prieten, după ce regizorul a citit cartea.
Ca persoană de culoare, explică Peck, s-a simțit întotdeauna pus în gardă când dădea peste explorări ale europenilor pe subiectul colonialismului. Până la Lindqvist, la care nu a simțit nevoia să deconstruiască nimic - l-a văzut pe autor deschizându-se complet în paginile cărții și arătându-și propria umanitate pe de-a-ntregul. „Extraordinara realizare a lui Sven a fost nu doar că a reușit să comprime mai bine de șase secole de istorie, într-o manieră foarte credibilă și ușor de înțeles - ci și să adauge la asta propria sa experiență. Exact asta încerc să fac și eu prin filmele mele. (...) Pentru mine, credibilitatea unui film e conținută de această formă organică, în care tu, ca ființă umană, parcurgi niște experiențe.” El, ca regizor, spune că-și trage forța creatoare din toate locurile unde a avut șansa sau ghinionul să trăiască: din Brooklyn până-n Haiti, din Congo la Berlin.
Lindqvist scria: „Nu cunoașterea ne lipsește. Ne lipsește, însă, decizia de a recunoaște faptele și de a acționa în sensul ăsta. E o decizie pe care fiecare dintre noi trebuie să o luăm.” Postulatul ăsta, că nu informația e cea de care ducem lipsă, revine obsesiv în seria documentară Exterminarea brutelor. Știm că au murit milioane de oameni, de-a lungul secolelor, în numele unor războaie purtate de Europa, mereu dornică să-și extindă imperiile. De la victimele cruciadelor creștine la zecile de milioane de africani vânduți ca sclavi, la aborigenii al căror sânge a scăldat pământul pe care ei fuseseră primii. Știm toate astea, dar ne ascundem în spatele unor povești despre civilizație și progres, marile daruri aduse de coloniști în „lumile noi”.
E treaba spectatorului ca perspectiva adusă de Exterminarea brutelor să devină una general acceptată, spune Peck. „Eu, ca regizor, mi-am făcut treaba.” Când stăm de vorbă, el e la Berlin, unde vremea pare însorită, iar accentul haitian îi colorează răspunsurile însuflețite. Adaugă că încă mai crede în forța unei opere de artă de a schimba vieți individuale - așa cum James Baldwin l-a schimbat pe el, la 16-17 ani, când l-a citit prima dată. Multe dintre filmele lui se predau în universități, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care le și face. Mai departe de asta, e decizia fiecăruia: dacă iese în stradă să protesteze, dacă formează un partid sau o mișcare civică. „Lumea nu e niciodată o operă completă. E întotdeauna rezultatul a ceea ce decidem noi, ca ființe umane, la nivel colectiv.”
Peck recunoaște că e mai interesat de procesele politice și schimbările sociale pe care le-ar putea provoca filmele lui decât de forma lor. Nu neglijează, însă, nici aspectul formal, în mod special pentru că e conștient de forța conținutului. O abordare complet liberă asupra unor subiecte precum imperialismul și rasismul, spune regizorul, ar fi făcut documentarul imposibil de privit. „Trebuie să mă asigur că livrez un film pe care-l poți privi ca atare. Sigur, îți explic lucrurile astfel încât să nu asiști pur și simplu pasiv la film, ci să acționezi, în mintea ta - dar tot trebuie să fie un film.”
În film, Statele Unite ale Americii, țara celor liberi și curajoși, tărâmul modern al făgăduinței, întâia democrație a lumii, apare ca putere colonizatoare, imperialistă, sclavagistă și exterminatoare. De ce nu s-a vorbit până acum de America în termenii ăștia?, îl întreb pe regizor. Acesta spune că se așteaptă la reacții de șoc și respingere din partea publicului american. La urma urmelor, în noua sa serie documentară coprodusă și difuzată de HBO, fostul președinte Barack Obama, una dintre întruchipările recente ale variațiunilor pe tema „visului american”, spune cu subiect și predicat: „Noi n-am colonizat niciodată pe nimeni.” Pentru Peck, declarația asta, venită din partea unui intelectual pe care-l respecta, a fost șocantă. Din punctul lui de vedere, istoria colonialismului global, care a dus la rasism generalizat, începe cu 700 de ani în urmă, e teoretizată formal la finalul secolului XIX și se construiește în jurul perspectivei eurocentrice.
„Dărâmarea” acestor ziduri de cetate, așa cum le numește Peck, construite de europeni și albi ca să se apere de Celălalt, începe cu răsturnarea perspectivei lor. În Exterminarea brutelor, regizorul îl citează pe antropologul haitian Michel-Rolph Trouillot (inspirat, la rândul lui, de Bourdieu, Foucault și alți exploratori ai dinamicilor de forțe): „numirea e putere”. Dacă întorci privirea lumii asupra narațiunii eurocentrice, dacă o înlături din centrul universului unde s-a instalat fără jenă, ai șanse s-o răstorni. Să numești alte narațiuni. Să le arăți albilor că „problema” lor, amenințarea de care se tem, e deja înăuntrul zidurilor cetății, lângă ei. „În Franța, de exemplu. Ce-o să faci cu arabii, negrii, chinezii? O să-i omori? Sunt francezi acum, dar își cunosc și propria istorie. Când tu, ca nație, le spui: Ei, dar voi nu sunteți cu adevărat francezi, îți sapi propria groapă. Pentru că oamenii ăștia există. Nepoții lor vor exista. Ce te faci acum?”
În multe dintre răspunsurile la întrebările pe care i le punem la această masă rotundă, Peck revine la problema ignoranței. „Ignoranța față de propria ta poveste ca ființă umană - nu ca negru sau alb, sârb sau croat. Nu. Ca ființă umană. Pentru că nu suntem diferiți. Ne naștem la fel, avem nevoie de aceeași hrană, aceleași haine. Dar suntem singura specie capabilă să-și omoare semenii în ritmul în care-o facem. Leii nu ucid lei, elefanții nu ucid elefanți, cimpanzeii nu ucid cimpanzei - cu milioanele.” Ca să progresăm cu adevărat, spune regizorul, trebuie să încercăm să vedem lumea altfel decât o facem acum, să ieșim din propriile perspective micuțe și înguste. Or, ăsta e un scop nobil, dar dificil de atins, când nici măcar politicienii nu par că văd lumea dincolo de cei 2-3 ani pe care și-i petrec în campanii. Nu se uită la următorii 50 sau 100 de ani și la cum ar putea să influențeze deciziile lor viitorul. „Democrația”, adaugă Raoul Peck, nu e niciodată garantată, imuabilă odată obținută. „E ceva pentru care trebuie să luptăm în fiecare zi. Nu e un bun de larg consum.”
Mai putem ajunge la genocid în zilele noastre? „Totul e întotdeauna posibil. Și am demonstrat, din nou și din nou - cred că și în regiunea voastră - cât de aproape de genocid putem ajunge”, spune Peck. Genocidul, explică acesta, nu răsare pur și simplu într-o societate. De cele mai multe ori, statul însuși se află în spatele lui, prin legile și propaganda pe care le instituie. „Trebuie să demonstreze că Celălalt e un șobolan sau o insectă, ca să poată fi omorât. (...) Asta arăt și în film. Suntem în stare să ucidem pentru un steag. Dar steagul e doar un simbol. Pe câmpul de luptă îți indică unde să te îndrepți, îți amintește că ești de partea bună. Dar când te alienezi, ajungi capabil de ce-i mai rău.” Pentru a ne justifica crimele, ajungem să rescriem istoria.
Așadar, cine sunt „brutele”?, îl întreb pe regizor la finalul discuției. „Toți suntem întotdeauna brutele cuiva. Ca să ucizi o altă ființă umană, trebuie să-l numești brută înainte. Trebuie să-ți inventezi scuze care-ți justifică deciziile. Ți-a omorât tatăl, sau e un gândac, un sălbatic sau Îi vreau pământurile, pentru că mi le-a furat acum o sută de ani. Mereu se găsește o justificare pentru ce ai de făcut. Fiecare e bruta cuiva. Doar că acum, la nivel istoric, trăim într-o lume dominată de gândirea eurocentrică de cel puțin 700 de ani.”
Numai că, spune Peck, de câteva zeci de ani încoace, epoca asta se apropie de un soi de apus. „De-acolo vine panica. Lumea asta eurocentrică nu mai poate supraviețui așa cum e acum. Și văd asta la toate nivelurile. Am prieteni scriitori din Senegal sau Haiti - nu mai sunt nevoiți să publice în Franța; o pot face bucuroși la New York, Montreal sau Hong Kong. Ei văd lumea altfel. Văd lumea întreagă. Acele citadele ale cunoașterii, Oxford, Sorbona, Princeton - ele nu mai există. Îți iei ce-ți trebuie de oriunde din lume.”
Fotografii via HBO România.
