Un regizor debutant vrea să facă un documentar despre moarte și ajunge să înregistreze decesul unor oameni, ultimele lor cuvinte și senzații. Dar moartea scapă programărilor, scenariilor și încercării detectiviste de a-i elucida misterul. Microromanul Expoziția de trandafiri al lui István Örkény este pus în scenă de regizorul Mihai Alexandru Ion într-un spectacol care investighează nu doar moartea, ci și limitele și etica reprezentării ei în media și artă.
În PlantVillage, un fost service RATB din Bucureşti (cu o rampă auto ce traversează 4 etaje) transformat în hub cultural, s-a instalat toamna trecută Teatrul Rampa. Înființată în 2013 de regizorul Mihai Alexandru Ion și cinci actori tineri, compania vrea să reconvertească această hală industrială într-un teatru de cartier. „Sala” de spectacol este, la propriu, un spațiu gol. Dotarea tehnică este precară, dar artiștii au făcut din minimalism ceva mai mult decât o mască pentru sărăcie: au materializat scenic un teatru sărac în sensul dat de regizorul polonez Jerzy Grotowski, de concentrare pe specificitatea teatrului în raport cu alte arte.
Rampa s-a deschis anul trecut cu o premieră, Kremlinul de zahăr, care va fi urmată în acest an de spectacole reprezentate până acum în alte spații. Primul dintre acestea este Expoziția / Rampa vs. Örkény - mai toate titlurile spectacolelor lor cuprind expresia Rampa vs. ..., ca o afirmare a perspectivei critice în raport cu autorul. Se remarcă preferința pentru texte nebătătorite scenic, unele chiar lipsite din scriitură de teatralitate, cum este cazul Expoziției, dar pe care ei reușesc să le configureze teatral.
Construit în trei spații pe care spectatorul le poate vedea fără să se deplaseze, cu o distribuție dublă, Expoziția / Rampa vs. Örkény este un making of al unui film pe care regizorul Aron (Laurențiu Drăgan) îl propune televiziunii. Textul este scris în Ungaria anului 1968, dar spectacolul atenuează contextul comunist, preferând o atemporalitate onirică: personajele se mișcă în transă, într-un ritm dat de prelucrarea Iernii lui Vivaldi într-o orchestrație modernă. „Eroii” documentarului îl pun pe tânărul cineast, care se visează ca fiind o combinație între Herzog și Tarkovski, în fața unor probleme neașteptate, nu doar tehnice, ci și privind limitele artei în reprezentarea vieții și a morții.
„Moartea nu poate fi trăită”, zice Witggenstein în motto-ul romanului lui Örkény și asta află pe pielea lui personajul - regizor Aron (rol jucat într-o versiunea anterioară chiar de regizorul Mihai Alexandru Ion). Profesorul Darvariu (unele nume maghiare sunt românizate) moare mai repede decât prevăzuse regizorul așa că pe peliculă apare văduva (Armine Vosganian), care povestește moartea soțului, cu o coregrafie precisă a gesturilor și vocii. Experimentarea morții este înlocuită aici cu narațiunea. Clovnul Kiki (Liviu Popa - în carte, personajul este scriitor) se decide să moară pentru a „juca” în acest film, doar ca să schimbe registrul artistic minor al carierei sale cu unul major. Exaltat de posibilitatea unei „creații” antologice, Kiki joacă moartea, o reprezintă teatral, dar cum asta pare insuficient, decide să o provoace.
Al treilea personaj al documentarului este singurul care oferă experiența neartistică a morții. Miko (Adela Bengescu), muncitoare într-o seră de flori, se stinge în urma unei boli incurabile. Moartea ei e nefabricată și înconjurată de probleme sociale: singurătatea bătrânilor (Ana Maria Turcu face un rol remarcabil de compoziție în Mama, un personaj grotesc, egocentric și vulnerabil), rasismul, exploatarea imobiliară, depresia suicidală, precaritatea. Spre deosebire de „colegii” de film, preocupați de interpretare, Miko este naturală, iar actrița Adela Bengescu face din acest personaj un monument de blândețe și bunătate care amintește de prințul Mâșkin al lui Dostoievksi.
Regizorul Mihai Alexandru Ion creează o meta arhitectură performativă complexă. Demersul teatral vizează o investigare a morții, pornită ca o afirmare a realității și eșuată în reprezentare artistică. Iar asta se înșurubează într-o realitate palpabilă: tramvaiele de pe Pasajul Basarab sunt vizibile în timpul spectacolului pe fereastra din fundalul scenei. Și ca aceste straturi de real și ficțional să se amestece până la confuzie, o cronică a „filmului” este citită de inconfundabila Irina Margareta Nistor.
Sub deviza, oarecum clișeistică, ieși din zona de confort, Rampa nu reproduce formate de spectacole independente, ci își caută propria voce, autoprovocându-se prin textele alese și formulele performative inteligente. Și deocamdată a reușit.
Teatrul Rampa
Expoziția / Rampa vs. Örkény
Montare scenică a romanului "Expoziția de trandafiri” de István Örkény
Regie, dramaturgie, sound design: Mihai Alexandru Ion
Scenografia: Andreea Diana Nistor
Light design: Andrei Cristian Vlădescu
Cu: Laurențiu Drăgan, Liviu Popa, Tudor Morgovan, Florin Ionuț Craciun, Adela Bengescu, Maria Teodora Filip, Ana Maria Turcu, Armine Vosganian, Diana Mereu, Marina Fluierașu, Gabriel Chirilă
