Într-un volum care are ca punct pornire Rămâi cu bine, o selecție de scrisori care trimise de stoicul Seneca acum 2000 de ani, Iulia Iordan, scriitoare & educator muzeal, invită 18 tineri la reflecție și dialog. „Despre ceea ce-i obsedează, despre ce-i face curioși în privința acestei lumi sau a perioadei pe care o trăiesc, despre întrebările pe care le consideră a fi cele mai importante.” Schimbul de scrisori dintre tineri și Iulia Iordan, aflat undeva la intersecția dintre confesiune, poezie, investigație filosofică și conversație prietenească, are o libertate rar întâlnită în spațiul nostru public. E, în același timp, e un prilej valoros de cunoaștere și ascultare a unor voci tinere, dincolo de etichete și bruiaje. Mai jos, vă propunem să citiți în avanpremieră patru astfel de schimburi de scrisori, însoțite de un text prin care Iulia Iordan ne ghidează în procesul de construcție a cărții.
Mi-am dorit ca Rămâi cu tine să semene cu o întâlnire între prieteni la mine acasă, în timpul căreia se întâmplă să gătim și să povestim despre lucruri care ne interesează și care ne-au adus împreună. Rămâi cu tine este o carte în care am scris pentru celălalt, invitându-l de la bun început în bucătăria mea. Textele nu sunt nicidecum lecții de filosofie sau de viață, sunt doar explorări la vedere folosind câteva întrebări importante pe care cu toții ni le punem la un moment dat și o exprimare simplă. Ca la orice mică reuniune, scopul a fost ca fiecare să se simtă bine și, într-un final, să găsească ceva bun pe masă. Dar eu încă învăț să gătesc, așa că nu-mi dau prea bine seama ce a ieșit.
Propunerea inițială a editurii Seneca a fost aceea de a crea o serie de poeme pentru tineri, inspirate de filosofia lui Seneca, să-i zicem pedant poesofie. Din propunerea inițială am preluat doar ideea de scris ca traducere, adică suprapunerea semnificațiilor personale pe care le dăm cuvintelor atunci când ni le însușim. Mai departe m-am gândit însă că ar fi mult mai potrivit ca eu să mă retrag în rolul de „mediator” și să-i împing în față pe câțiva dintre tinerii pentru care mi s-a oferit privilegiul să scriu, să admir mai degrabă dinamica dintre ideile și interesele lor și filosofia stoică a lui Seneca, să fac auzite câteva voci tinere de azi în toată prospețimea și inteligența lor. Mi se întâmplă ca atunci când mă raportez la oameni ca grupuri să înțeleg niște lucruri despre ei, dar atunci când îi privesc separat să ajung să-mi schimb aproape complet percepția inițială. Apropierea constantă de copii și tineri ca nucleu al activității mele asta cred că m-a învățat cel mai mult: să prețuiesc individualitatea, să evit interpretarea statisticilor referitoare la aceste vârste, etichetările generaționale, să creez alături de tineri formule constructive pentru a critica deopotrivă individualismul, cât și convențiile care ne aduc laolaltă în grupuri heterogene. Din această formă de cunoaștere pe care mă străduiesc să o aprofundez vine și aversiunea mea față de termeni precum „generație” care scindează dialogul, sărăcindu-l de orice curiozitate intelectuală sau emoțională față de celălalt. Am blurat intenționat așadar marginile „generaționale” în acest dialog textual deoarece din punctul meu de vedere reflecția filosofică este o constantă în viețile noastre, indiferent de vârstă.
Ceea ce mi se pare mie că dă de fapt consistență acestui proiect editorial este un lucru extrem de simplu: a scrie asumat pentru celălalt, ceva ce sper că s-a întâmplat în ambele direcții. Spontaneitatea sau tonul ușor pretențios, sinceritatea, curiozitatea ingenuă sau documentarea unei teme, gestul instinctual sau argumentarea, tumultul de emoții sau confruntarea procesului propus, a temelor sau chiar a mea au venit în mod natural din relațiile mai mult sau mai puțin apropiate dintre mine și cei optsprezece tineri pe care îi cunosc din diverse contexte personale sau profesionale, din București sau din alte orașe și sate din țară. Scrisorile lor reprezintă primul strat al cărții și cel mai important, apoi urmează stratul filosofic al lui Seneca și, în cele din urmă al meu, cel mai personal. Sunt foarte atașată de propriile cuvinte, chiar și atunci când îmi dau seama că se poate mai bine.
Să le dau mai departe altcuiva îmi produce o stare de anxietate, chiar și în situațiile în care mi se propune să scriu „pe o temă dată”. Un text comandat este foarte diferit de cel scris pur și simplu. Oamenii îți oferă un cadru, niște condiții și au așteptări. Scrisul este un serviciu pe care îl oferi. Cum faci să-l aduci de aici la acea profunzime pe care o pretinzi de la un text în care te rescrii pe tine? Strategiile mele au fost de data asta experimentarea liberă a unui nou tip de a scrie și colaborarea cu cititorii. Am ales optsprezece tineri, i-am invitat să fie co-autori și să împartă de la bun început cu mine responsabilitatea textului. Am făcut-o din curiozitate, din admirație, dar și din încercarea de a fi cât mai fidelă gândurilor pe care le au tinerii azi. Chiar dacă pe coperta cărții apare doar numele meu, direcția discursului a fost de fiecare dată dirijată de ei, adică de scrisorile pe care mi le-au trimis la începutul procesului de lucru.
Atunci când i-am invitat să-mi scrie, nu le-am distribuit „teme”, nu le-am impus un format, i-am rugat doar să scrie despre ceea ce-i obsedează, despre ce-i face curioși în privința acestei lumi sau a perioadei pe care o trăiesc, despre întrebările pe care le consideră a fi cele mai importante. Unii au scris mai formal, influențați de felul în care își redactează textele la școală, alții au scris liber, în engleză sau română, cu diacritice sau fără, lipsiți de inhibiții, la fel ca în conversațiile noastre de pe whatsapp sau cu un interes filosofic explicit. Le-am spus de la început că ceea ce este cel mai important pentru mine și pentru autenticitatea procesului este conținutul, nu forma. Pentru unii dintre ei a fost prima dată când cineva i-a invitat și încurajat să scrie atât de deschis despre ei înșiși. Țin minte mai ales luna ianuarie, perioada în care am primit cele mai multe dintre scrisorile lor. Pe măsură ce veneau, mă uitam mai întâi la final pentru că aproape toate se încheiau cu variații ale formulei „îți mulțumesc pentru că mi-ai dat ocazia să scriu atât de deschis despre gândurile mele”. M-a înduioșat această reacție, deși știu foarte bine de la atelierele pe care le țin în diverse alte proiecte că nevoia de a fi ascultați este cea mai mare dintre toate nevoile tinerilor. Sper că această carte le va da și celorlalți cititori senzația că nu sunt singuri cu întrebările și gândurile lor. Până la urmă, filosofia asta mi se pare mie că este: o intersecție de gânduri, unde avem ocazia să ne întâlnim unii cu alții, deposedați de toate celelalte convenții pe care le impune prezența noastră în lume. Cred că frumusețea filosofiei practice, așa cum am experimentat-o noi în aceste scrisori inspirate (și) de textele stoice ale lui Seneca, poate fi rezumată de unul dintre mesajele pe care le-am primit la final de la unul dintre tineri „Mulțumesc că m-ai considerat egalul tău.” Nu-mi puteam dori mai mult de la această experiență.
Filosofia practică, în special filosofia pentru copii/tineri, nu are un nivel ridicat de abstractizare, se contaminează cu elemente culturale ale lumii contemporane, este asociată uneori cu terapia și în general i se reproșează lipsa de profunzime academică. Mie mi se pare că valoarea ei extraordinară constă tocmai în democratizarea reflecției filosofice și în lipsa infantilizării copiilor și tinerilor. Cred că, dacă profesorii ar fi formați în spiritul filosofiei practice și al eticii, întreaga societate ar avea de câștigat.
Cât despre mine, am profitat mai mult decât oricând de cadrul prietenos oferit de editură și mi-am folosit resursele emoționale și intelectuale într-o libertate ludică pe care nu am mai explorat-o niciodată în acest fel în scris. A scrie „pentru” a devenit a scrie „cu”. M-am transformat intenționat într-un martor al întâlnirii dintre trei milenii diferite și am transcris ceea ce am găsit comun între ele, dar și diferit. Așa se face că, în textul final, Forrest Gump se întâlnește cu Șostakovici, Dostoievski cu elemente din jocuri video, muzica celor de la Radiohead cu nedreptățile din școala românească, standardele de frumusețe cu Captain Planet.
Mai jos sunt patru exemple din bucătăria noastră, respectiv patru scrisori ale tinerilor vs răspunsurile mele. Mulțumesc Editurii Seneca pentru libertatea aproape completă pe care mi-a oferit-o atât în scris, cât și în pregătirea lui.
Dragă Iulia,
Îți scriu această scrisoare, puțin jenată, din moment ce nu sunt obișnuită să împărtășesc astfel de gânduri. În ultima perioadă mi-am dat seama că, de când am început acest fenomen complicat al adolescenței, au început să mă preocupe foarte mult părerile celorlalți despre mine și cum aș putea să fiu apreciată de cei din jur. Și de mică aveam dorința să ies în evidență, dar de ceva vreme, aceste gânduri nu-mi dau pace. De asemenea, în ziua de azi celebritățile impun și promovează pe social media niște standarde foarte toxice și nenaturale, pe care foarte mulți oameni le admiră și la care aspiră, lucru care nu mi se pare normal. Ca urmare, din primăvara lui 2023, care a fost o perioadă destul de complicată pentru mine, am decis să încerc să mă conformez standardelor; am început să mă machiez, să cumpăr haine nepotrivite, obiecte scumpe și toate cele, doar ca să fiu și eu remarcată. Cu timpul, am înțeles că nu e sănătos pentru mine să-mi creez această viziune falsă, care nu mă reprezintă și să dau importanță fiecărui lucru zis de niște persoane care nici nu au mare valoare pentru mine. Chiar dacă încă sunt, și acum, ușor influențată de ce văd în jur, încerc să nu las asta să fie focusul meu și încerc să mă concentrez pe mine însămi și pe ce contează cel mai mult anul acesta, adică să intru la liceul dorit.
Cu mult drag,
Miruna
Dragă Miruna,
Tu prin ce filtru vezi lumea?
Fade, fade warm, fade cool, boost, lo-fi, normal?
Crezi că și felurile noastre de a ne arăta unii altora sunt doar categorii
sau mai degrabă creații unice?
Și atunci cum de au prins așa de bine standardele de frumusețe
epocă după epocă?
Îmi scrii că adolescența te-a făcut să-ți dorești aprecierea celorlalți
mai mult decât în trecut,
uneori cu prețul unor comportamente nesănătoase,
chiar dacă știi foarte bine că în relațiile cu ceilalți
tocmai aprecierea lor o putem controla cel mai puțin.
Vrei să-ți spun unul dintre lucrurile
care nu s-au schimbat în relația mea cu tine?
Felul în care îți recunosc chipul printre toate celelalte.
Am în minte o întreagă galerie foto,
organizată cronologic, de când te-ai născut și până acum,
iar atunci când dau play la slideshow nu adaug niciun filtru.
Ce face lumea noastră să fie atât de stridentă?
Poate agresivitatea cu care este standardizat fiecare detaliu?
Și ce ne ajută ca, în ciuda ei, să ne simțim în continuare noi înșine?
Poate tocmai detaliile care se sustrag aparențelor?
Pe tine ce te face să fii tu?
Notele de la matematică, fardurile care îți accentuează expresiile
sau școala unde ți-ai făcut prieteni?
Felul în care le vorbești uneori copiilor mai mici, îmbrățișările,
cuvintele
sau desenele colorate prinse de perdeaua prin care te uiți la lume?
Este o dovadă de echilibru
să faci ceea ce fac ceilalți, dar în felul tău,
căci se poate să fii în rândul lumii și fără să-ți provoci rău,
scria Seneca.
Îmi povestești despre celebrități și despre influența negativă
asupra felului în care ajung să se simtă multe fete azi.
Seneca spunea că cel mai mare pericol pentru suflet este
conviețuirea,
că o mulțime gălăgioasă și agitată
ar putea să-l tulbure și pe cel mai înțelept dintre oameni.
Atunci când nu poți modifica locul de unde privești,
te ajută să-ți schimbi modul în care o faci?
În timp ce citeam scrisoarea ta,
mi l-am imaginat pe Seneca vizitând secolul nostru și am râs.
Ai vreun motiv să fii încântat de tine însuți
atunci când ai fost înțeles de cei mai mulți?
se întreba el.
like, love, share
repost
Vrei să fii fericită în felul tău,
în ciuda lumii care îți prezintă rețete de fericire de-a gata?
Comoara ta să fie înăuntrul tău și este suficient, spunea Seneca.
Comoara ta este deja înăuntrul tău, cred eu,
iar, dacă nu este suficient, întreabă-te
unde greșim dacă lucrurile sunt atât de simple?
Seneca îi scria lui Luciliu
că oamenii confundă mijloacele cu scopurile,
că, din acest motiv, unii dintre ei se îndepărtează tot mai mult de scop,
întocmai ca cei care se grăbesc să iasă dintr-un labirint
și nu fac decât să se rătăcească și mai tare.
Trebuie să vezi nu de unde pornesc acțiunile tale,
ci unde duc ele, scria Seneca.
Uită-te peste umăr,
apoi privește înainte.
Când te simți tu cu adevărat?
Rămâi cu tine,
I.
Dragă Iulia,
Mi-am luat timp să mă gândesc la această scrisoare și la ce doresc să notez aici. După momente de căutare, am realizat că e imposibil să ajung la un răspuns clar: există nenumărate subiecte care mă macină și care îmi străbat mintea, zi de zi. Am încercat să nu las toate ideile să mă aburească, ci să mă îndrept spre o temă la care îmi fuge gândul adeseori, probabil un subiect care mă bântuie cu adevărat, și anume dorul – ce înseamnă a-ți fi dor? De ce sufletul nu poate să abandoneze această senzație care îl răscolește continuu? De ce dorul este atât de plăcut, totuși atât de necruțător? Oare mie îmi este de fapt dor de ceva?
Toată această poveste pornește de la amintiri. Cred că acestea sunt cea mai de preț comoară cu care omul a fost înzestrat, totuși uneori un inamic viclean. Ele reprezintă o poartă spre trecut – fie el îndepărtat sau nu – readucându-l la lumină. Amintirile sunt legate de mirosul parfumului dulce cu care erai atât de obișnuit, de glasul îndepărtat care a rămas doar un ecou întipărit pe timpanul urechii sau de intensitatea emoțiilor resimțite în verile trecătoare. Astfel, ușor-ușor, se declanșează dorul, de la fiecare impuls deja cunoscut, purtat de mireasma amintirilor. Dar prin ce este dorul atât de… unic? Dorul este legat de o sensibilitate nealterată de orice altă stare a sufletului. Se simte diferit și este mult mai greu de alungat.
Dorul se resimte în tot corpul – în sângele cald neliniștit, în picioarele tremurânde și în lacrimile vărsate pe motiv că trecutul s-a stins. Dorul este o tresărire, fiorul pe șira spinării când atingi același stilou cu care ai învățat să scrii. Bagajul sufletului a fost umplut cu momente de sărbătoare, când s-a râs și s-a cântat cu cei apropiați. Mesajul este acela că nu ar trebui să lăsăm fericirea din trecut să ne distrugă prezentul, ci să o lăsăm în urmă, fiindcă prezentul rezervă atât de multe.
Mi se pare că există câteva cazuri când dorul te afundă mai mult în probleme decât ești în stare să conștientizezi. Când simți că nimic nu mai merge conform planului și că o ploaie de neguri s-a așternut asupra vieții tale, cel mai accesibil refugiu este cel al amintirilor. Apare dorul de trecut și de vremurile în care sufletul simțea gustul libertății – libertatea de a nu avea griji. Dar acest dor îți induce treptat o tristețe deplină, din care strigătul tău nu mai e auzit. Trăiești în trecut, fără speranță la viitor și crezi că… s-a terminat. Ei bine, amintirile nu mai sunt acel închipuit prieten de cursă lungă. Trebuie să ai voință și să crezi în propria putere de a triumfa în viitor. Și să aștepți momentele cele bune care, cu siguranță, vor veni.
Mi-am pus întrebarea: când simt eu dorul? Sunt doar un adolescent de 15 ani, încă n-am explorat prea multe locuri și n-am întâlnit nici jumătate dintre oamenii pe care îi voi cunoaște în această viață. Nu cred că mi-e dor de vreo persoană anume, iar singura perioadă oarecum îndepărtată din viața mea este copilăria. Cred că este firesc naturii umane să-i lipsească cea mai liniștită perioadă, copilăria – momentele când grijile chiar nu existau sau mi le construiam singur degeaba. Totuși, eu mă uit la dorul de copilărie într-o manieră diferită, deoarece nu aș vrea să retrăiesc acum acele clipe. Oricât de frumoase au fost, mă bazez pe prezent și pe viitor, cu speranța că totul va fi din ce în ce mai bine.
Eu? Eu am învățat să nu îmi mai fie atât de dor atunci când simt că acesta îmi face mai mult rău decât bine, fiindcă râsul prezentului mă face să strig cât pot de tare… SUNT FERICIT!
Matei
Dragă Matei,
Îmi scrii despre dor
și despre felul în care se poate juca el uneori cu mintea noastră.
Te întrebi de ce atunci când ne aflăm în această stare
sufletul se alimentează fără oprire din rezervorul cu amintiri
și nu poate abandona o senzație care îl răscolește încontinuu.
Poate că trecutul este mai tentant,
fiind mai ușor de accesat decât prezentul?
Spre deosebire de alte emoții,
dorul se simte cu tot corpul,
mai spui.
Imaginează-ți o hartă a emoțiilor cu forma corpului tău
și deseneaz-o cu degetele ude pe hârtie.
Eu simt
frica în spatele frunții,
iubirea în măduva oaselor,
tristețea în colțul buzelor atunci când zâmbesc,
bucuria în tălpi atunci când ating marea.
După ce ai localizat foarte bine ceea ce simți,
întreabă-te:
dacă vreunul dintre aceste locuri ți-ar fi extirpat din corp,
ar dispărea odată cu el și emoția
sau ea și-ar căuta o altă casă în tine?
Crezi că ți-ai mai putea simți dorul
dacă nu ți-ai mai simți corpul?
Acum usucă bine foaia de hârtie și
imaginează-ți o lume în care nu ne-ar mai fi niciodată dor.
Seneca scrie, ca și tine, despre a trăi în prezent,
dar nu cu scopul de a simți mai mult,
ci de a acționa mai mult.
Bucuria adevărată, spune el,
este înțelepciunea,
iar cauzele fericirii nu se pot afla decât în interior,
nu în lucrurile exterioare, atât de schimbătoare.
Seneca scria despre emoții
că ele sunt doar moduri prin care natura ne amintește
că suntem muritori,
iar despre o viață condusă după emoții
că ne împiedică să ne împlinim cu adevărat.
Și totuși, citind scrisorile lui Seneca,
eu am simțit afecțiune, iubire, grijă, furie, ironie
de fiecare dată când scria despre lucruri importante pentru prietenul lui.
Crezi că ceva poate deveni important pentru tine
dacă nu te face să simți nimic?
Dorul este o relație neîmplinită în prezent
cu ceva exterior ție,
care te-a făcut în trecut să te simți întreg în interior.
Dar se spune că există și oameni cărora le poate fi dor
de lucruri pe care nu le-au trăit niciodată.
De aceea te întreb:
dorul exprimă o lipsă, un exces sau nevoia de a te simți întreg?
Rămâi cu tine,
I.
Dragă Iulia,
Mi-ai dat bătăi de cap cu această scrisoare. Sinceră să fiu nu prea știu ce să-ți scriu, sunt într-o perioadă în care nu prea mai sunt pasionată de nimic și nu prea știu filosofie ca Ilinca. Așa că o să-ți scriu ce-mi mai vine prin cap.
Ieri am căzut într-o groapă, s-a întâmplat când mergeam spre școală, mi-a fost rușine rău să mă ridic și să mă uit în jur ca să văd dacă m-a văzut cineva, în spatele meu era o femeie cu un câine, un câine foarte mic, cred că era un Chihuahua. Era foarte urât... avea niște dinți ascuțiți ca niște cuțite și zici că cineva l-a jupuit. Știi acei câini care au puchini care li se alungesc până la bot, acel tip de câine. S-a apropiat de mine și era să mă muște, am urlat de parcă am fugit de la Obregia și am început să fug, nu știu de ce, dar am alergat până la trecerea de pietoni, care, din nefericire, nu are semafor, și trebuie să te arunci în fața mașinilor ca să te vadă și să oprească fix înainte de a te călca. Trecerea era, pe lângă școală, iadul pe pământ. Acum m-am obișnuit, dar din când în când mă mai atinge o mașină, în schimb totul a fost bine odată ce am ajuns la școală, chiar dacă a fost o zi extraordinar de plictisitoare.
Te-ai gândit vreodată la rolul nostru în lume? Acum câteva luni eram foarte preocupată de asta. Mi se părea că sensul vieții e sa fiu fericită, empatică și respectuoasă cu alții. Îmbunătățirea socială pe care o voiam era cam absurdă, dat fiind că nu am pic de influență în lume, dar am acceptat asta și uitându-mă înapoi, mă credeam ca un fel de erou și că îmbunătățeam umanitatea, adică, dacă sunt destui oameni de partea ta poți sa faci orice. Sunt sigură că dacă vrei să schimbi ceva în lume trebuie să lucrezi foarte foarte mult și să ai persoane care să te ajute, alfel nu prea ai șanse. Pentru mult timp am crezut ca sunt umanistă, acum nici nu-mi mai pasă. Cred că tot ce contează e să te relaxezi, să te distrezi, să treci prin perioade grele, care sunt complet normale, să-ți știi standardele, dar și când întreci limita, să iubești, să fii trist, să nu-ți uiți bunele maniere, să fii bun, să lucrezi pentru tine însuți și să-ți trăiești viața de parcă e a ta, fiindcă e a ta. Sensul vieții este un subiect foarte larg și cu multe opinii, de aceea nu vreau să crezi că răspunsul meu e corect, fiecare om are ca sens al vieții diferite valori și perspective, nimeni nu gândește la fel, d-aia nu prea mă bag pe subiecte de genul acesta, dar sper că nu o să mă mai deranjeze această întrebare pe viitor. Nu știu, bross, mi se pare important să ai o viață de care ești mulțumit.
Nu prea am ce să îți mai scriu, pe lângă ideile mele (cam stupide), de abia aștept să ne vedem!!
PUPICIIIIII&ÎMBRĂȚISĂRII!!!!!!<<<<<<<<<<<33333333333333
Vera XD
Dragă Vera,
Astăzi un nor mic s-a încăpățânat să se țină toată ziua după soare,
așa neînsemnat cum părea, mi-a dat peste cap toate planurile,
a trebuit să-mi mut biroul afară ca să-l pot urmări.
Simt că nu am nicio influență în această lume,
îmi scrii.
Mi-ai povestit apoi una dintre zilele tale proaste,
iar eu am râs, deși avusesem la rândul meu o zi proastă.
Felul în care îți povestești uneori lumea prin cuvinte
le schimbă celorlalți starea de spirit.
Ai observat?
Mai demult te considerai umanistă
și voiai să faci lumea mai bună,
iar acum, spui, nu te mai interesează nimic,
doar să trăiești fără să faci rău celorlalți.
Mi-ai scris despre ce crezi tu că înseamnă erou.
Eroul, spui, este cel care reușește să se facă auzit și aclamat,
iar mulțimea îl urmează în acțiunile lui,
și astfel lumea se schimbă în bine.
Iar eu te întreb: cum știi când o definiție este completă?
Viața bunicii mele s-a derulat în cel mai monoton fel posibil,
într-o lume patriarhală, în care individualitatea i s-a împlinit
doar prin foarte multă muncă, copii, o grădină cu flori și o rutină doar a ei.
Nu am auzit-o niciodată țipând, nu cred că a urât pe nimeni,
nu a văzut lumea, nu a făcut niciun gest ieșit din comun, nu a știut să citească.
Cu toate astea, nu am întâlnit vreun storyteller mai înzestrat decât ea.
Poveștile, tăcerile și țesăturile ei mi-au modelat copilăria,
m-au schimbat.
Eroismul, la fel ca ratarea, le înțelegem uneori retrospectiv.
În anii ’90 locuiam cu bunica,
dar eroul meu era Captain Planet.
Eu și ceilalți copii ne strângeam în cerc și credeam că vom deveni eroii ecologiei.
Uită-te pe marginea drumurilor
și vei vedea ce lume am creat.
Poți fi erou și fără să strângi în jurul tău mulțimi?
întreb.
Chiar și atunci când întreci limita, bross, să lucrezi pentru tine însuți,
și să fii bun cu ceilalți, răspunzi.
Bunătatea încheie toate frazele tale, la fel de fermă ca un punct.
Este nevoie de efort pentru ca o intenție frumoasă
să devină o atitudine frumoasă, scria Seneca.
Nu lăsa, așadar, elanul să-ți scadă, el trebuie să-ți fie obișnuință, adăuga tot el,
deoarece eroismul înseamnă să te lupți cu tine,
mai degrabă decât cu ceilalți.
Atunci când și visele urmează ordinea și limitele vieții tale,
s-ar putea ca la un moment dat totul să ți se pară prea strâmt.
Visele nu ar trebui să fie doar extraordinare?
Culmea, chiar și pentru o specie atât de sângeroasă ca a noastră,
au existat revoluții pașnice,
oameni care au căutat mai întâi în ei schimbarea în bine.
Tu ce pui între tine și lumea ta?
O prăpastie?
Este nevoie doar de câteva scânduri și niște sfoară
pentru a crea o punte.
Alteri vivas oportet, si vis tibi vivere,
trăiește pentru altul, dacă vrei să trăiești pentru tine însuți,
scria Seneca.
Trăiește-ți viața de parcă ar fi a ta, fiindcă este a ta,
dar fii bun și iubește, scrii tu.
Iar eu mă întreb cât de mult seamănă ceea ce spuneți amândoi.
Care este diferența dintre erou și ideal?
Nu știu, bross, mie mi se pare important să ai o viață de care să fii mulțumit,
îmi spui la finalul scrisorii.
Dar, dacă viața pentru tine înseamnă bunătate, iubire, muncă,
nu este oare suficient ca o astfel de viață să schimbe lumea în bine?
Spune-mi, ce crezi tu că înseamnă schimbare?
Și cum i-ai numi pe cei care se țin în fiecare zi după soare
ca să-și transforme lumile
prin bunătate, iubire, muncă?
Rămâi cu tine,
I.
Wow, I finally did it. If you are reading this, then I most likely finished writing the document and I decided to stick to this topic. (...) To be fair I started working on this very late as I struggled to find a topic to write about. I wanted to use a segment of a personal project of mine as the response for this but I eventually dropped that idea. How could I use this very personal thing as the response to something that, in all honesty, feels like a job? A different, more formal side of the paper…
(...) I never understood how some people just throw it all out there! Emotion, projects, talents… How do you get rid of the pride of having your own passions exploited in ways that are not your own? How do you mutter the courage to answer the teacher’s questions and partake in class? How do you do it? Or more so... why do you do it? Is it because of certain rewards? Because you want to look good? I never understood that.
Do you ever feel attached to what you are doing when doing it? When creating do you attach yourself to your creation, so much so that if it were to be gone, you would feel like you have lost an integral part of yourself? And even then, there's always an endless hunger for more.
Perhaps the ratios were just a bit off. Maybe the wording was just not it.
Keep and keep adding to it all the cool ideas that come to mind.
Or...It may be that you simply did not do enough.
What happens when you detach from it? When do you start using all the rules to make something that you know should work? Do you use all the guidelines in learning and making it? When you do not feel that bridge of emotion between you and your creation, even though, sometimes you really want to...and yet, you simply cannot. In situations like this, you might end up making something that you don’t like but everybody else seems to love. «Oh, it looks so good!», «Sounds God-Like», «Can you draw something for me next time?», «You are soooOoOOooooOoo talented I can't believe it!»
However, it just doesn’t feel like you, does it?
(...) I have lost track of my words and feel like I don’t even fully know what I’m talking about. Continuation of this could spiral into utter nonsense, therefore, I shall quote two different logs that can relate to this «letter». (...)
«Brother, what is this...? Why is it misshapen and weak? Was there an error in my design? […] These are not the correct ratios. […] This is no minor error, Brother. You have purposefully deviated from the design. For what purpose have you done this? You cannot weave a construct from such an abundance of soul. […] You know it is too unstable - that it is too unpredictable and too frail. I have told you this, and yet you have wasted the materials I have gathered - and exhausted your own strength to fabricate this miscreation. […] You have created the first being of this world which threatens us. We cannot keep it here. Attempting to destroy it will risk its retaliation... I will prepare one of the vaults for it to be sealed away, while it is still young and naive. […] What a foolish mistake you have made, brother. [...]»
«Halcyon Seed Log», Risk Of Rain 2
And they said I was bad at associating texts! Perhaps this will make someone happy.
«The shape is quite simple, in all honesty. Comically large enough to hold almost a worm’s soup bowl amount of liquid and yet comically small enough to be held in your coat pocket. The height of engineering I tell you!
It still just looks like a regular inkwell to me.
Don’t fret too much over it, my dear companion. It’s the ratios of the liquid inside that matter!
Everybody thinks you’re drinking ink. You should throw it away.
It has a lot of emotional significance to me, ok?! Plus, every day it fills back up with lemons, it never runs out!
Where did you even get this old scrap from?
A meteor.
What?
…the metal was unstable.»
«The Comically Large Lemon Inkwell», Rodut Urgenlac
Tudor
Dragă Tudor,
Era începutul unei veri când am admirat îndelung un pescăruș luându-și zborul
de sus în jos,
viteza cu care cădea din cer era atât de mare, încât anula orice succesiune de imagini.
Vezi cele două oglinzi albastre și între ele o săgeată albă?
Tânărul pescăruș își exersa zborul altfel decât celelalte păsări,
iar uneori punea la îndoială totul,
chiar și gesturile sale atât de naturale,
chiar și ideea de zbor,
asta în timp ce tehnica i se desăvârșea într-un fel doar al lui.
Viteza amețitoare, aparența nemișcării și apoi sunetul de sticlă spartă.
Ar fi trebuit să-i desenez păsări pe geam,
la fel ca pe panourile laterale de pe autostradă,
însă m-am gândit prea târziu.
Vitrina s-a spart nu în cioburi, ci în lacrimi
(mai știi dacă erau ale tale sau ale mele?).
În vitrina transparentă un copil așezase cel mai de preț obiect al său,
un caiet cu coperta neagră.
Cuvintele au ieșit din caiet și s-au lipit de noi.
Cuvintele tale încă mai sunt lipite de mine, ca niște plasturi albi,
ca niște pene strălucitoare de pescăruș,
ca un exercițiu de zbor neterminat,
ca o succesiune rapidă de emoții care anulează exteriorul.
Libertatea unui pescăruș este limitată de forma corpului său în cădere,
dar oare nouă ce ne limitează libertatea atunci când scriem?
Mă întrebi dacă atunci când scriu mă atașez atât de mult de ceea ce fac,
încât, dacă ceva s-ar pierde, aș simți în acel moment cum dispare o parte din mine.
Iar eu îți răspund că uneori mă simt ca un teanc de foi,
una dintre ele este scrisoarea ta,
câteva sunt poeme scrise de mână cu creionul 3B,
multe sunt goale,
iar altele seamănă cu anunțurile despre persoanele dispărute.
Dacă mi-aș strânge toate disparițiile la un loc,
cum crezi că ar trebui să le numesc: sumă sau scădere, întreg sau gol?
Îmi spui că uneori te desprinzi de ceea ce scrii,
că emoția care te lega de cuvinte dispare.
Atunci folosești reguli și trucuri învățate pentru a face ca totul să funcționeze,
iar ceilalți îți admiră creația,
ceilalți te admiră,
dar tu nu mai ești acolo de mult.
Spune-mi, dacă emoția ar fi un lichid, cerneală sau apă, alege ce vrei,
cum ai potoli setea cuiva fără să te folosești de niciun vas?
Când ai recitit iar și iar scrisorile lui Rilke
ți-au transmis de fiecare dată altceva sau mereu același lucru?
Seneca credea acum două mii de ani că semnul unui suflet bine construit
este să stea într-un loc și să se analizeze pe sine însuși.
Tu crezi că sufletul seamănă mai degrabă cu o materie instabilă
la fel ca atunci când Providence îl creează pe Aurelionite în Risk of Rain 2?
Pentru fratele său, sufletul gardienilor este doar o eroare de design,
dar, chiar și atunci când Mithrix monopolizează narațiunea,
vocea lui Providence iese la suprafață ca un lichid care îmbibă o țesătură groasă,
ca sufletul care penetrează simpla materie.
Spune-mi, atunci când construiești narațiuni,
tu trăiești și te definești doar în raport cu tine
sau și cu ceilalți?
Dacă totuși cuvintele sunt cea mai instabilă materie pe care o folosim ca să dăm viață?
Cum pot unii oameni să arunce la grămadă emoții și talent
în proiecte care nu sunt ale lor? mă întrebi.
Este ceea ce facem împreună chiar acum, de aceea sunt curioasă:
în timp ce ți-ai pregătit scrisoarea,
ai simțit că ceea ce scrii te trădează pe tine sau pe mine?
Uneori scrisul este ca o vacanță obositoare
în care pleci ca să te simți tu însuți și ajungi să joci doar un alt rol.
Pe de altă parte, cuvintele scrise pentru ceilalți conțin în ele și cuvinte șterse,
îndoială, răzgândire, decizii,
timp.
Asta le face oare mai prețioase?
Scrisul ar trebui să alterneze cu cititul, credea Seneca,
pentru ca ceea ce se împrăștie într-o parte să se strângă în alta.
Scrisul este o formă de esențializare a lumii în mintea ta,
dar poți trage concluzii despre lume dacă nu o vezi funcționând și prin alți ochi?
Uneori mie scrisul mi se pare doar o punte
între mintea mea și ceva ce nu are sens până nu i-l dau eu,
poate că asta este în general.
Tu ce faci atunci când cuvintele tale alunecă în nonsens,
te oprești sau mergi mai departe?
Rămâi cu tine,
I.
Poemele fac parte din cartea Rămâi cu tine,
scrise de Iulia Iordan, n. 1981,
redactate de Iuliana Glăvan, n.1981,
ilustrate de Oana Ispir, n. 1983,
inspirate de scrisorile lui Seneca Lucius Annaeus, n. 4 î.e.n.
și de scrisorile extraordinare ale 18 tineri care au dat tonul poemelor cu întrebările și gândurile lor.
Dintre aceștia, cei patru aleși pentru materialul de față sunt:
Miruna Bordei, n. 2009,
Matei Bumbeș, n. 2008,
Vera Gamarț, n. 2011
și
Tudor Calnegru, n. 2008
Cartea tipărită conține doar răspunsurile mele către tineri, însă scrisorile lor (sau fragmente din acestea) pot fi citite online aici, adică în ghidul pedagogic pe care Editura Seneca l-a pregătit pentru a însoți cartea în drumul ei către școlile unde va fi distribuită în mod gratuit, în cadrul proiectului „Filosofia la purtător. Scrisori către adolescenți”. Ghidul conține, de asemenea, fragmente din Scrisorile către Luciliu ale lui Seneca, precum și o serie de activități propuse profesorilor de filosofie, psihologie sau limba și literatura română.
Rămâi cu tine este în curs de apariție la Editura Seneca și va fi lansată printr-o serie de ateliere în cursul lunii octombrie a acestui an.
