Înainte să stăm de vorbă cu Raluca Feher despre cea de-a treia carte a ei (care se lansează chiar astă-seară), am aruncat un ochi în Splendidul Loc al Fericirii Supreme, publicat la Editura Trei. După două volume de călătorii în Americi, Feher a adunat din carnețele și de pe harddiscuri notițele despre alte patru călătorii - în Mongolia, Coreea de Sud și Japonia (bis) - și le-a transformat în peste 400 de pagini de povești on the road, care curg așa de repede și savuros, că nici nu știi când ai traversat câteva mii de kilometri și ai întâlnit câteva sute de oameni care habar n-au că i-ai întâlnit. Dincolo de faptul că toate aceste texte sunt pline de umor și-s scrise foarte viu, numai bine cât să ai impresia că te-au transplantat din fotoliu direct pe străzi aglomerate, prin metrouri, muzee și prin cartiere obscure, ele sunt niște exerciții personale și temeinice de înțelegere a tuturor felurilor de a trăi, peste care dai odată ce-ai ieșit din teritoriile imediate. 

Cu greu, fiindcă tentația de a cita și sharui e mare, am ales câteva fragmente din Splendidul Loc al Fericirii Supreme, mai precis din drumurile prin Coreea de Sud, pe care vă propunem să le citiți în continuare: 

 

În Seul, lumea trăieşte pe internet. Aliniaţi ca mier­lele pe sârmă, şase–şapte coreeni, cu vârste cuprinse între 14 şi 87 de ani, îşi cară coate în timp ce croşetează con­versaţii şi jocuri, şi concursuri de pe bancheta metroului. Rătăcind pe stradă, fetiţe în fuste scurte bagă un cazacioc îndrăcit pe butoanele telefoanelor, o doamnă zâmbeşte dulce ecranului, un moşulache se‑nfige într‑o tarabă, jucând concentrat Monopoly. Se conversează frenetic pe Messenger sau Facebook. Zece milioane de oameni pierduţi pe World Wide Web, înghiţiţi de virtual.

Unii stau pe net în timp ce sunt la shopping, alţii stau pe net în timp ce mănâncă, sunt pe net în saună, am văzut doi, unul cu tabletă, altul cu mobil, băgând un fotbal între Arsenal şi Barcelona, urlând excitaţi şi călcând neatenţi în strachina liniştii mele în sala terapiei cu culori de la cel mai mare spa din Coreea. Li se rupe de Zen, li se‑ndoaie de vibraţii cromatice şi Qi. Totul e să ai wi‑fi. Reţelele se‑ntind peste oraş ca pulberile de DTT peste ogoarele patriei. Chiar şi ultimul chioşc cu frigărui de pui are o antenă de wi‑fi şi‑un POS ca să poţi plăti cu card. Taxiurile primesc card, şaormeriile la fel şi cardul e bun de plată şi la taraba cu chiftele de peşte.

Doar în palatul familiei Hyundai nu‑i net. În ciuda plasmei de doi pe trei metri, sunt oameni de modă veche. Pun pariu că au undeva ascuns pe aici un video şi casete cu filme cu Louis de Funès.

 

Dacă auzi aplauze în cârciumă, nu trebuie să te arunci după paravan, cântând „ciii‑neee săăă trăiaaaas‑căăăăă, ciii‑ne…“ crezând naiv că ar fi ziua vreunui mesean. Nu. Se aplaudă că s‑a dat drumul la jocul de societate al şpri­ţului în care toţi coreenii se bălăcesc veseli ca vrăbiile în băltoaca de lângă trotuar, încântaţi să se facă praf în numele triumfului literaturii.

Exact. Li‑te‑ra‑tu‑ră. Căci jocul şpriţului, vechi de pe vremea dinastiei Silla, predat ca pe sfintele moaşte Joseonilor şi ajuns viu şi nevătămat în secolul XXI, presupune o temeinică stăpânire a bidiviului literar care, dacă te simte că baţi câmpii, se va scutura năbădăios şi te va arunca din spate, lăsându‑te beat mort în şanţ. Ceea ce nu e neapărat rău dar este lipsit de romantism. Iar coreenii sunt nici mai mult, nici mai puţin decât nişte romantici incurabili. Dovadă e numărul uriaş de teleno­vele cu care au cucerit Ulan Bator, Tecuci şi Melbourne.

Dar să purcedem la joc. Pe locuri, fiţi gata, start.

1. Se umplu cu soju păhăruţele comesenilor.

2. Primul concurent trebuie să rostească un eseu, să declame o poezie.

3. Dacă audienţa se declară mulţumită, îţi bei elegant păhăruţul şi leapşa trece la următorul mesean. Dacă însă ai scăldat‑o, eşti pedepsit crunt. Trebuie să dai peste cap, îndată, trei pahare de soju.

4. Însoţit de aplauzele şi chiotele petrecăreţilor, jap‑jap‑jap, ochii se umezesc, limba se îngroaşă şi stafia care ascunde telecomanda vine acum să‑ţi pună piedică în drumul tău spre baie. La steaua cale‑a lăsălit io cale atât de dungăă, că mii de ani şi‑un pepsi mic îmi intlă acum în pungă. Izvoarele istorice vorbesc pline de stimă despre propensiunea către alcool a poporului coreean. La curtea regelui Munmu, pârâiaşele din grădini erau deturnate, canale noi trasate şi pe acestea erau lansate cupe de vin, lăsate să plutească lin, duse de apă spre podiumul pe care tu, curteanul, te scremeai să compui iute un poem care să‑i mângâie urechile regelui până când vinul ajungea la el.

Și Munmu avea aceeaşi pedeapsă pentru lipsă de elocvenţă ca în contemporanul joc al şpriţului: dacă nu reuşeai să impresionezi stăpânirea, erai pus să dai paharul peste cap. Izvoarele istorice spun că Vadimii şi Păuneştii

lor greşeau intenţionat ca să nu li se usuce gâturile, iar li­teratura înflorea cu lirisme de tipul: „În fiecare râu există o lună reflectată, însă o singură lună este pe cer. Aşa şi regele e numai unul, iar supuşii săi sunt doar reflexii ale bunătăţii sale“. Eeeeee? Soju, se vede treaba, te ajută să ridici ştacheta de la „avem în fruntea noastră un fiu al ţării, cel mai iubit şi cel mai ascultat, ce‑n lume până‑n depărtarea zării, e preţuit de oameni şi stimat“. Deşi aici ar fi mers şi o rimă cu rahat pansat.

Alcoolul este îmbrăţişat de întreaga populaţie, vârst­nici şi sugari, femei, bărbaţi şi indecişi.

(...)

În filmuleţul de animaţie de pe ecranul vagonu­lui de metrou, o palmă mângâie gingaş o pereche de buci învelite ca o Dacie veche, în prelata unei fuste. Cut! O altă mână vâră discret un mobil sub o altă fustă mini şi… clic, face poză chiloţilor unei domniţe. Cut! Mâinile cremenalilor sunt prinse de către braţul lung al legii, cătuşe sunt închise în jurul încheieturilor şi câteva texte în coreeană te anunţă — probabil — că înfunzi pârnaia dacă te pune dracu’ să necinsteşti fe­meia conlocuitoare. Apoi, în engleză, suntem anunţaţi că CNN crede despre metroul din Seul că este cel mai bun din lume.

Seulul are vitrina mai plină de trofee decât Gigi Becali de crucifixuri. Capitala Coreei de Sud a înhăţat în ultimii opt ani locul I, cu coroniţă, la concursul de „cel mai prietenos aeroport din lume“. Seulul e campion mondial pe judeţ la cel mai rapid internet din lume; în toată Coreea ai internet gratis la fitece colţ de stradă. Îţi iei cât vrei, nimeni nu parolează nimic dar, dacă totuşi dai de un paranoic care a pus un gărduţ în jurul ogrăzii de date, nu trebuie să te rogi în genunchi de el să te lase să sari pârleazul, ajunge să bei o cafea la dânsu‑n stabili­ment şi netul curge liber. Trăiască informaţia.

(...)

 

Trebuie că ăsta e maestrul lui Bruce Lee, nu are cum să nu fie el. Are 124 de ani, mustăţi albe lungi şi plete albe, împuţinate de anii care par să fi plecat, fiecare din ei, cu câte‑o mână de păr. E înfăşat în salopetă gri, de călugăr budist, din care scoate dezinvolt un card con­tactless pe care îl flutură prin faţa cititorului de bilete şi intră la metrou. Pe lângă el curge un cârd nesfârşit de fetiţe în fuste de‑un deget, tastând frenetic pe Messenger.

Mă opresc ameţită în faţa cubului metalic care scuipă bilete. Ecranul mă pune să aleg numele staţiei, dar harta e în coreeană şi, oarbă, încerc să mă prind de unde se schimbă limba. Unde vreţi să mergeţi?, întreabă în ini­ghiriş o broască bătrână, zâmbet larg, dinţi mulţi, de răzătoare Börner. La Muzeul Naţional al Coreei. Atunci, desigur, apăsaţi pe I şi schimbaţi la Chungmurou şi ieşiţi pe ieşirea 12, vine răspunsul printre dinţii mulţi, sunt sigură că e o specie de robot de metrou conceput să des­chidă cu gura conserve de suc de roşii.

Cât aştepţi metroul, dacă te‑ai plictisit de ecranul de 15 centimetri al Samsungului tău, poţi să te joci pe touchscreenul gigant care‑ţi spune orice, de la amanţii mamei, la viitoarele numere câştigătoare la Loto. Tan‑ta­rada‑tan‑tan‑tam!!!!!!, o muzică de nuntă inundă brusc staţia. Ei bine, nu au furat mireasa şi au adus‑o la răcorică aici, până negociază un tir de soju, ci vine metroul şi sunetul înştiinţează orbul plecat de acasă, că vine trenul.

Din vagoane ies, umăr lângă umăr, un batalion de şco­lăriţe şi pensionare cu căşti şi băşti, se joacă un soi de „Țară‑ţară, vrem ostaşi!!“. Cei de pe peron nu cedează, ăia din tren împing şi reuşesc să spargă frontul pe la un hipster cu minus 8 la ochelari. Posibil că acest om este cel mai deştept individ din toată staţia, căci el e cel care a cedat primul, nu? Urcăm, de fapt suntem urcaţi de mulţimea compactă, aproape că nu ating podeaua în busculada care se sparge ca o picătură uriaşă de ploaie când ajungem pe culoar. Ne împrăştiem printre scaune ca într‑un macroscopic experiment de fisiune nucleară. Tan‑daradam‑ta‑dam!!!, reîncepe muzica şi pornim la drum în timp ce pensionarii se aşază mârâind ca nişte câini flămânzi pe băncuţele rezervate pentru ei pe care, în ciuda aglomeraţiei, nu stă niciun târtan sub 87 de ani. Ne strecurăm spre capătul vagonului şi mă ţin zdravăn de bară, căci trenul aleargă, ia curbe, şi îmi tremură genun­chii de parcă aş sta pe o podea de piftie.

Încerc să obişnuiesc ochiul să dibuiască mai repede literele latine de pe hartă. Sunt mici, creierul le ignoră, rămânând agăţat în colţurile simbolurilor coreene. Sunt smulsă din reverie de o pensionară cu pălărie cu boruri mari, care mă apucă de inel cu mâna stângă şi începe să mă tragă de el vorbind repezit, în timp ce cu dreapta îmi arată un scaun neocupat, undeva în capătul celălalt al vagonului. OK, am văzut, dar nu vreau să stau jos. Femeia vorbeşte mult, un potop de vorbe ies din gura ei, ţâşnesc ca seminţele din Mărgelatu. Cum stau îngropată până la genunchi în cuvinte coreene, îmi amintesc de scena filmă­rii reclamei din Lost in translation, când regizorul dă şase minute de indicaţii iar, la întrebarea lui Bill Murray: ce a zis?, i se răspunde laconic în engleză: să te întorci puţin

spre stânga. Aşa şi aici, poate că mamaia spune: treci pe scaun!, dar pare să recite o piesă de Shakespeare. O între­rup cu un politicos „Nu, mulţumesc“, dar nu se lasă. Îmi arată scaunul proaspăt eliberat de un domn de peste drum de ea, dacă nici acum… Nici acum. Femeia nu înţelege nimic, cum să refuzi un scaun de pluş? Ce ţi‑ai putea dori mai mult de la viaţă decât un scaun neocupat în metrou? Cât de prost să fii să refuzi o astfel de pleaşcă? Cine să mai înţeleagă caucazienii ăştia cu ochii mari şi creier mic?

Mă lasă în pace şi se întoarce, boscorodind, să robo­tească la telefon. (...)

 

„Splendidul Loc al Fericirii Supreme sau Cum a găsit Feher Mongolia, Coreea și Japonia” de Raluca Feher a apărut la Editura Trei.