Radu Nițescu (n 1992) scrie poezie încă de când era elev la Sava, în București. A continuat să scrie și în anii de studenție la Litere și a debutat în 2012, cu volumul Gringo, apărut la Casa de Pariuri Literare. „O carte emisă într-o lume full de antibiotice, sedative și somnifere”, spunea poetul T.S. Khasis despre Gringo. 

Au venit mai apoi volumele Dialectica urșilor (2016) și Satao (2020), ambele scoase la Casa de Editură Max Blecher. Volumul Dialectica urșilor e disponibil gratuit aici, iar aici găsești varianta scanată a cărții-obiect Satao, realizată împreună cu Ramona Iacob (pentru Satao i-a fost decernat Premiul Tânărul scriitor al anului 2020)

Într-o cronică la Dialectica urșilor, criticul Ștefan Baghiu vorbea despre o întreagă mitologie a copilăriei de anii ’90, care funcționează în poemele lui Nițescu: „desenele animate, cărțile lui Tolkien sau jocurile lego devin pretexte pentru explicarea comportamentelor post-adolescenților. (...) Cele mai dure realități interioare și de mediu social sunt livrate în poezia lui Radu Nițescu cu nonșalanța artei naive”.

Nițescu e un tip relaxat, blând, genuin (după cum o spune chiar el într-un poem), cu voce caldă. Se simte vocea asta și în poezia lui, fie că scrie despre Mowgli, curba lui Gauss sau viața la țară. A lucrat o vreme ca librar și ca barman. E pasionat de șah. Nu doar scrie, ci și traduce poezie. A tradus din Kenneth Koch, Mark Strand, Billeh Nickerson, Kenneth Rexroth ș.a.

„Eu am început să scriu când eram mic”, povestea Nițescu. „Atunci era, cred, mai importantă validarea pe care mi-o oferea – eu nu eram bun la fotbal, nu eram între ăia mai șmecheri din clasă, nu eram bun la Counter-Strike (câțiva colegi își făcuseră clan), îmi prindea bine să simt că-s bun la ceva cât de cât extrașcolar.”

Mai jos, vă invit să citiți câteva din poemele lui, unele apărute în volum, altele publicate aici în premieră, însoțite de ilustrațiile realizate de Elodie Chiper. (Ionuț Sociu)

*

Cînd eram mic și mă uitam la desene am plîns

și eu crezînd că tigrul l-a omorît pe ursul teribil
baloo, dar am plîns și a doua și a treia oară
cînd am văzut chiar dacă știam că nu,

că n-are nimic, că-și revine, era
cadrul ăla ploios și trist cu vulturi bătrîni și prostuți
și nu puteam să rezist, ăla era
adevăratul sfîrșit pentru mine,

mowgli scăpat și jelește ursul mare și mort
care se răcește, mi se părea de-atunci
prosteală pe față ursul înviat și puiul de om
care se-ntoarce în sat și se-apucă de viață.

(din Dialectica urșilor, Casa de Editură Max Blecher, 2006)

Oraș mic văzut de la înălțime

Confidenți înserării: ne sperie toropeala.
Mergem pe deal unde a fost pădure,
dar gata, s-a terminat. 
Ăla e C3, nu? Și lângă, blocul lui Marius,
ce mic se vede, un ditamai bloc. 
Poți să-l pui la breloc, 
să-l bagi în buzunar când se întunecă bine. 
Aș vrea, dar nu mă ține, răspunde
și e foarte frumoasă când răspunde, 
ca într-o fotografie – 
oare la ce se gândea când i-au făcut-o – 
și de ce nu te ține, insist, se supără 
Marius că-l lași fără casă? 
Am trezit ceva în ea și acum e și mai frumoasă.
Auzi, ce tot vrei, o să ne prindă ploaia,
aprinde și tu aia, haide 
odată. Și vezi că ai pe buză o pată.
Blocul lui Marius e o poveste deșirată,
nu e momentul acuma, hai
că deja tună. Hai să plecăm.

Ostrov

Mai știi? Aici am cântat și noi odată cu luna.
Am văzut muntele, imens și negru, profilat pe cerul senin.
Ca să câștigi un război trebuie să știi să alegi bătăliile,
în stelele alea să fi privit un minut și se rezolva de la sine.

Un moment durează cât îți aduci aminte de el,
într-un fel, sunt încă acolo, ascult greierii pe geamul întredeschis.
Efecte speciale: tu cu ale tale.

Lasă, o să țin eu minte pentru tine, mi-ai spus
când am vrut să ne uităm la ostrov 
și ți-am povestit că mă sperie la filme treaba asta,
că tot mai des se-ntâmplă să nu-mi mai dau seama

dacă le-am văzut sau nu, și la cărți uneori 
și mai sunt și mai altele, mai adânci
dacă mergi mai în față 
pe străduța nereabilitată.

Mi-a plăcut mult ce ai spus, chiar dacă acum, 
când scriu, mi se pare fragil, sentimental, la îndemână, 
ca cerul cu stele când a rămas fără ele 

când i le-a furat muntele, vremuri grele, 
în cârdășie cu pădurea bătrână.

(din Satao, Casa de Editură Max Blecher, 2020)

susceptibil

nițescu se aprinde un pic 
în fiecare zi și
fiecare zi se aprinde un pic 
în nițescu
nițescu e susceptibil 
de deja-vuuri 
multe 
așa multe că nu mai știe 
ce să creadă de ele
nițescu nu a mai țipat de mult
și nici nu știe 
o fi bine
nițescu râde puțin
uneori singur
nițescu râde singur
uneori mult
nițescu e genuin tocmai a dat
două like-uri și 
o inimioară  
înjură cu
voce suavă perplexă
ridicând din sprâncene

*

zilele bune vin cu zilele rele
și zilele rele trag după ele următoarele zile rele,
altele decât primele, cele care au mai fost, 
dar la fel cu zilele bune. 
crezi că zilele bune
se simt de dimineață, de când te speli pe față, 
sau că cele rele au doar speranțe subțirele 
pe seară, când una-alta apune?
multă lume în parc și puțină în cap 
și atâtea vermine. 
vezi c-aseară am uitat un pulover la tine. 
e aici, îl găsești lângă ăla de data trecută. 
apropo, prietenul tău s-a purtat ca o brută, 
să nu-l mai aduci altă dată la mine. 
până s-a îmbătat a fost destul de ok.
radu, era varză la trei, și din varză 
s-a făcut varză murată, 
te rog eu mult, să nu-l mai văd niciodată.

iarnă-primăvară iar

de atâta stat în casă zilele se scurtează,
ca vinietele într-o bandă desenată,
să sugereze un ritm mai rapid. 

noiembrie a fost ieri. nu, săptămâna trecută.
nu, e martie și încă ninge afară. 

dimineață, primii fulgi, mari, rari, 
învârtiți de vânt, ai fi zis că-s petale.
cădeau pe cimentul cu câteva grade (letale) prea mult 
și dispăreau în punctulețe negre după un timp.

cine ești, cine ai fost, cine
vrei, cine nu vrei, ce dacă nu vrei, 
ce dacă n-ai vrut niciodată.

uite ce puțin a luat.
uite cât de mult durează.

echipă completă
cu pase lungi și precise
și poate poate 
vreo două goluri anulate.

încerci reluări fanteziste. 
se termină în gol.
și bucuria la sol. 
cu îngrășământ, să reziste. 

*

de ce nu scrii despre asta sau cealaltă? încă
țin la oamenii care m-au rănit cel mai mult.
cred c-o să-ți placă să încercăm. se poate.
poate să nu. închide ochii. ce vezi? 
vezi ceva? cât ai luat? e mai mult ca ultima dată.
vărsăturile sau voma sunt expulzările
violente și spastice ale conținutului stomacal pe gură (wiki).
or fi, dar eu am vomitat lin, cristalin. 
te rog mult, ai grijă. de ceva vreme am grijă, am obosit. 
altceva decât grijă? uite, s-a făcut noapte.
nu s-a făcut noapte, ai tu ochii închiși.
sunt mai frumoși închiși sau deschiși, 
cum ți se pare? tu m-ai picta dormind? așază-te. 
liniștește-te. pune mâna aici. 
 

Pietricele în râu

Mama mea a murit când aveam zece ani.
Credeam că e un fel de răceală mai lungă,
sau că așa îi place ei în ultima vreme, 
să stea mai mult în pat și halat
și să se tundă scurt, băiețește.
Când cancerul a devenit nasol-nasol, 
pe mine m-au dus la țară. Îmi plăcea
la țară, cu animale și verișori mulți,
copil crescut în moalele blocului,
îmi plăcea să merg să iau vacile de pe câmp
și să stau seara la vorbă la poartă.
Când a venit și tata, m-am bucurat.
Îmi amintesc plimbarea cu el pe râu,
în care mi-a vorbit despre moarte
cuvinte frumoase, pe care
îmi pare rău că le-am uitat.
Am aruncat o vreme
pietricele în râu și am plâns.
Nu mai știu ce am făcut după, 
în ziua aia sau în zilele care au urmat.
Probabil m-am jucat mai puțin 
și am pierdut uneori socoteala timpului.
Într-o dimineață 
ne-am urcat în mașină și am plecat.

*

și ce ai mai făcut în ultimul timp?
nu cine știe ce,
m-am plimbat mult cu bicicleta.
am făcut chiftele cu spanac 
și feta.
am desenat în parc pe asfalt cu creta
și seara a plouat și fața aia cu urechi mari
s-a șters toată. 

*

Bonus: un clip realizat de Sorin Despot în care Radu Nițescu citește din „Satao”.