„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” e o frază rostită de Mihai Antonescu în Consiliul de Miniștri, în iulie 1941, într-o intervenție în care propunea „descătușarea etnică” și „purificarea neamului nostru”, justificând ideologic carnagiul pe care l-a dus la bun sfârșit armata română la Odessa în toamna aceluiași an.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” e și cel mai nou film al lui Radu Jude. După cum declara regizorul într-un interviu pentru Suplimentul de cultură, „e un film despre cum cinemaul poate discuta istoria și care sunt limitele unui demers de acest tip”.
Mariana Marin, o regizoare interpretată tenace&seducător de actrița Ioana Iacob, lucrează la un spectacol-reenactment mai puțin ortodox al masacrului de la Odessa, inclusiv al unui episod în care militarii români îi duc pe evrei într-o baracă, unde le dau foc. Mariana se contrează în câteva scene excelente cu domnul Movilă, funcționar la primărie, jucat briliant de (regizorul de teatru) Alexandru Dabija, un avocat mucalit al diavolului care îi pune constant bețe în roatele argumentelor ei istorice și morale. E unul dintre felurile lui Jude de a-și chestiona propriul demers: Oare chiar așa a fost? Ce rost mai are să vorbim despre asta? Nu mai bine făcea ceva frumos, să placă la toată lumea?
Am luat câteva dintre replicile personajului Movilă și le-am transformat într-o serie de întrebări pentru regizorul și scenaristul Radu Jude. Ele formulează multe dintre obiecțiile care sunt ridicate în general când vine vorba de participarea activă a României la Holocaust, dar și de opțiunea unui regizor de a face un film care să atace relația noastră delicată cu istoria recentă.
Filmul poate fi (și trebuie) văzut în cinematografele de la noi începând de vineri, 28 septembrie. Spun „trebuie” pentru că nu cred că există un moment mai potrivit ca Centenarul pentru a privi în urmă fără mânie, dar cu spirit critic.
Citește eseul Veronicăi Lazăr și al lui Andrei Gorzo și cronica Georgianei Mușat despre „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”
„380 000 de mii [de evrei uciși de români], ați spus? Fix? Nu e cam mult? Eu știam de mai puțintei. Poate ați numărat așa, ca Pristanda. Doi la primărie, doi la prefectură, doi la școala de fete…”
De multe ori, când se aduce în discuție această aritmetică a crimelor în masă, lucrurile eșuează în grotesc. Pentru că, evident, cifrele exacte nu pot fi cunoscute. Și, de fapt, nici nu contează. Că sunt 380.000, 200.000, 1.000, 1, lucrurile mi se par la fel de grave.
De ce un film despre antisemitismul românesc și nu unul despre închisorile comuniste? „Și astea sunt lucruri necunoscute, politice, de care se vorbește prea puțin. Și tineretul, da, trebuie educat.”
Michael Shafir a scris o carte foarte bună și multe articole despre așa-numita „martirologie competitivă” - de cele mai multe ori, doar o strategie cvasi-negaționistă de a evita discuția despre acest subiect. Vrei să vorbești despre crimele regimului nazist, foarte des răspunsul care vine e: „dar comunismul a făcut mai multe victime, deci hai să discutăm despre ele”. Dincolo de faptul, din nou grotesc, de a compara grămezile de cadavre, de cele mai multe ori e o strategie de a evita discuția. Da, evident că trebuie vorbit de crimele dictaturilor comuniste, dar de ce asta trebuie să însemne că nu putem discuta despre celelalte?
E o exagerare că la Odessa au fost omorâți 18 500 de evrei. „Poate 18 500 cu tot cu ăia care au fost deportați ulterior în Transnistria.”
Aceeași problemă de aritmetică și aici, cifrele vehiculate diferă și nu sunt precise. Dacă am ales acest număr, este pentru că el apare în stenogramele de la procesul lotului Antonescu. Tot acolo, generalul Pantazi spune că nu au știut cu exactitate câți oameni au fost uciși la Odessa în 1941. El ar fi aflat abia la un dineu din Odessa, în 1942, că fuseseră omorâți între 15.000 și 20.000 de evrei. Generalul Pantazi i-a comunicat cifra Mareșalului Antonescu și, susține el, acesta „a fost foarte surprins” . Și mai interesant e că, la aceleași audieri, generalul Pantazi consideră că unul dintre cei care s-au ocupat cu organizarea propriu-zisă a masacrului, generalul Tătăranu, „trebuie să fie țigan, așa executa cu o cruzime grozavă” – e clar cea mai bună explicație! Raportul comisiei Wiesel dă un număr mai mare, la Raul Hilberg numărul e mult mai mare, la Alex Mihai Stoenescu e mult mai mic (normal!). Repet, nu mi se pare că schimbă cu ceva situația.
„Apropo, de la câți în sus se cheamă că e masacru? De la 10, nu. 100, poate?”
Ideea acestei replici mi-a venit citind cartea lui Alex Mihai Stoenescu Armata, mareșalul și evreii, unde se discută la un moment dat masacrul de la Dorohoi, din 1940. Autorul sugerează că acolo nu a fost vorba de un masacru – („masacru” vine de la „masă”, iar „întrebările acestea oarecum insensibile nu și-ar fi avut rostul dacă nu întâlneam termenii pogrom și masacru în incidentul de la Dorohoi, consacrați prin uz în toate lucrările pe această temă, fără a li se judeca și compatibilitatea” (pag 187-188, editura Rao, 2010). Mie mi se pare un fel de variantă cinică a koan-ului Zen „de la cîte boabe de mazăre în sus ai o grămadă?”, dar cu oameni uciși în loc de mazăre și cu scopul de a disculpa – în definitiv, un „incident” e altceva decît un masacru).
Dar „n-ați fost acolo, n-ați fost dvs, n-ați fost în război, n-ați fost să vedeți exact despre ce a fost vorba, n-ați fost pe frontul de Est.”
Mare parte din cunoașterea umană nu vine din experiență proprie, ci este mediată, mai ales cînd e vorba de trecut. (Gorzo și Veronica Lazăr amintesc de asta în eseul lor despre film). Faptul că nu ai fost de față la un eveniment nu înseamnă că nu poți cunoaște destule despre el (sigur, cunoașterea umană e întodeauna imperfectă), iar participarea nu garantează nici obiectivitate, nici înțelegere exhaustivă. Dar și argumentul ăsta („n-am fost noi acolo, să știm exact ce a fost”) apare, de multe ori, nu pentru a discuta despre failibilitatea cunoașterii umane, ci pentru a bloca tema dezbătută.
„Nici cu istoricii ăștia nu știu ce să zic. Uneori un fapt trece drept istoric doar pentru că poate fi găsit la sute de istorici, deși se poate dovedi c-au copiat unii de la alții. Și respectiva informație se bazează doar pe spusele unuia singur.”
Asta e o frază luată din Arta de a avea întodeauna dreptate a lui Schopenhauer. Inițial, proiectul meu era unul megaloman – vroiam să fac o serie de multe filme, fiecare pornind de la una dintre strategiile pe care Schopenhauer le descrie în cartea lui. Apoi am renunțat la această idee măreață și am hotărît să încerc să fac „doar” vreo 3-4 filme, fiecare dintre ele urmând să conțină câteva dintre strategiile lui Schopenhauer. N-am fost în stare nici de asta, așa că am renunțat și m-am gândit să fac un singur film, foarte lung, care să aibă mai multe povești și care să conțină toate strategiile. Nici aici nu m-am descurcat, am scris doar prima poveste – care a rezultat în filmul actual. Și în care, din giganticul proiect inițial, a rămas doar această biată frază. Care are o parte de adevăr, indiscutabil. Țin minte că, atunci cînd am făcut Aferim!, găsisem în mai multe cărți, articole etc. niște informații despre cântărirea sclavilor romi în târguri. Constanța Vintilă-Ghițulescu, consultantul istoric al filmului, nu a acceptat să le folosesc – toate duceau de fapt la un singur text, al lui Jean Bart, care nici nu părea foarte credibil, era o amintire din prima copilărie.
„Până la urmă, ce e adevărat în panarama asta de reconstituire pe care o faceți aici?”
Conceptul de adevăr se aplică doar până la un punct operelor artistice. Un film, un tablou, o poezie, nu sunt „adevărate” în sensul în care e adevărat că 2+2=4 în matematică. Iar în reconstituirea din film, informațiile care sunt comunicate sau care stau la baza ei sunt dovedibile ca fiind adevărate (în sensul imperfect în care vorbim despre „adevăr istoric”).
„Pe bune, ce e adevărul și ce e adevărat?”
Dacă personajul Movilă are o problemă cu definiția adevărului, ar trebui să o scoată la înaintare și când afirmă el ceva. Or, nu face asta - când afirmă ceva, vrea ca ceea ce spune să fie considerat „adevărat” în sensul comun al cuvântului, nu mai ridică probleme de epistemologie.
De ce n-ați făcut „ceva frumos, să se bucure prostimea? Să ne aplaude lumea la sfârșit. Ăsta e scopul. Nu să-i oripilăm, să-i enervăm pe banii lor, că e pe bani publici. Că de educat... Asta e o iluzie… comică.”
E tipul de argument pe care îl auzim foarte des – cine plătește lăutarii are dreptul să le ceară ce să cânte. Și, până la un punct, e de înțeles, mai ales dacă vorbim de bani privați, istoria Hollywood-ului e plină de povești cu producători care așa au pus problema (e drept că Godard în Histoire(s) du cinéma face elogiul lui Irving Thalberg, dar nu sunt multe excepții ca Thalberg). Când e vorba de bani publici, problema e mai nuanțată, penru că arta, înțeleasă ca serviciu public (și aici pot fi acuzat că e o pledoarie pro domo, și poate chiar e, măcar în parte), are și alt scop decât cel de pur entertainment: de a educa, de a critica, de a testa limitele unor teme din societate, de a explora lumea sau de a o descrie cu mijloace proprii, de a experimenta, de a căuta noi direcții etc. Mi s-ar părea foarte bine ca publicul să taxeze arta proastă, dar mi-e teamă că, dincolo de relativitatea conceptului, pentru asta e nevoie de un tip de educație care nu există în România (și nu numai). Așa că o să tot auzim voci supărate de „cum e posibil ca, pe bani publici, regizorul X să îl pună în scenă pe Caragiale în halul ăsta și regizorul Y să facă un film cu o privire critică asupra unor episoade istorice” etc.
„Vă e confortabil să vă așezați de partea bună a lucrurilor? E confortabil să stai pe canapea și să denunți masacrul de la Odessa? Ajută pe cineva chestia asta? Mai învie vreun mort? Stăăm și aruncăm cu rahat în ăia de acum o sută de ani. Maare curaj.”
E bună întrebarea. Mi-o pun și eu, atât în ceea ce mă privește, cât și atunci când văd unele filme sau spectacole de teatru social sau politic, a căror unică virtute pare a fi că sunt „de partea bună a lucrurilor”. Și cred că asta nu ar trebui considerată o calitate în sine. Pe de altă parte, nici invers nu cred că se poate. Țin minte că Lucian Raicu se întreba dacă o lucrare literară extraordinară, scrisă minunat, inovatoare etc., în care autorul ar face apologia camerelor de gazare, ar putea fi considerată literatură bună. Și răspunsul lui era nu. Îmi vine să spun că așa e, dar nu știu, sînt chestii care scapă. Poate propaganda să fie artă bună? Leni Riefenstahl are momente incredibile în filmele ei, iar S.M. Eisenstein (și nu, nu îl compar cu Riefenstahl) e printre regizorii și teoreticienii pe care îi admir cel mai mult, dar până și capodoperele lui, Potemkin, Greva, Linia generală sau Octombrie, sunt, cel puțin în parte, opere de propagandă. Dar sunt extraordinare. (Ce mi-ar plăcea să putem vedea filmul lui, Lunca Bejinului, distrus din ordinul lui Stalin!) Așa că nu știu cum să răspund până la capăt.
„Cât denunțați dvs masacrul de la Odessa, 1941, mai sunt câteva mii omorâți acum. În Siria, Boko Haram, ISIS. Pe astea nu le mai denunțați?”
E adevărat. Dar se poate aplica la orice, oricând, oriunde. Până și celor care fac acte de caritate se găsește cineva să le aducă aminte că mai sunt multe alte chestii nerezolvate în altă parte.
