Cineastul Radu Jude a tras linie și și-a adunat scurtmetrajele ultimilor ani. A rezultat un film de cinema fără cap și coadă, dar plin de idei.
Pe plan autohton, Radu Jude e singur în practica lui. De unde, poate, și nevoia să o intensifice printr-o prezență constantă pe cât mai multe formate (scurtmetraj, metru întreg) și cât mai multe genuri (documentar, ficțiune și chiar un fel de proto-animație). Pe de altă parte, deși în continuare finanțată, filmografia lui s-a emancipat de câțiva țăruși care o priponeau în loc. Jude face acum o artă unde Istoria cu majusculă servește drept plot, personaje sunt referințele culturale și sociale care-i transformă filmele într-un intertext fără sfârșit, iar tema o reprezintă însuși cinemaul, gândit cu o seriozitate aplicată care amintește de pionierii mediului și de cei, puțini la număr, suficient de măcinați de subiect pentru a reîncepe totul de la zero. Jude poate părea un cineast intimidant, preocupat de subiectele „grele” ale vremurilor, însă dispozitivul său ascunde o plăcere aproape infantilă, de gustat și de către cei – sau poate mai ales de aceia – pentru care filmul încă n-a ajuns să fie formatat de un sistem de reguli prestabilite.
Una dintre îndeletnicirile mele preferate, în confruntarea cu aceste scurtmetraje înșelătoare care compun Almanah Cinema, e să caut cinemaul acolo unde nu-i. Într-adevăr, în afară de Potemkiniștii și, până la un punct, Cele două execuții ale Mareșalului, celelalte patru titluri din omnibus par să ajungă la cinema pe ușa din dos, cu sfială, dar și cu un entuziasm al descoperirii care nu mai transpare din producțiile cu mulți bani. E vorba că Jude a reluat „a șaptea artă” de la stadiul copilăriei: un racord, o tranziție, o schimbare de scară sau de unghi. Efectul produs poate părea nesemnificativ (două cadre „legate”), dar, în economia acestor filme scurte, el are aerul unei adieri printr-un peisaj nemișcat: schimbă totul. Poate de aceea mă simt atras, dintre toate, de acest Plastic semiotic cu care se încheie grupajul: voluptatea de a face cinema dintr-un alt univers (jucăriile) la fel de mobilat ca realitatea noastră, dar totuși rămas neexplorat, e aici atât de palpabilă și de vie – singurul element întrucâtva juvenil al acestui film „pentru oameni mari” –, încât mă face să preîntâmpin sprâncenele mirate și să răspund direct: „Da, acesta este un film”, de două ori – întâi pentru că înregistrează ceva dat, și-apoi pentru că dă viață acestui ceva prin câteva trucuri simple ale omului de imagine. Jude face aici compoziții, fixează distanțe față de obiectiv, concepe scenografii, creează sens și continuitate – muncă tipică pentru orice regizor, aproape înduioșătoare prin calitatea lucrăturii (găsim aici chestii foarte corecte, și deci non-judiene în corectitudinea lor), dar care își păstrează aerul proaspăt pentru că sunt aplicate unui material frivol și pop. Sunt cei doi poli între care, sub o formă sau alta, regizorul evoluează de câțiva ani buni, și n-ar trebui ca unul să-i ia fața celuilalt pe motiv de „legitimitate culturală”.
Căci astăzi e de găsit mai mult „film” în opera unui cineast care gândește și regândește operațiunile „date” ale cinematografului decât în opera unuia care le ia de bune, sărind direct la schema cu povestea. Cele șase filme scurte incluse în Almanah Cinema nu sunt povești, ci investigații despre imagine: nimic mai adecvat în această lume a mutațiilor audiovizuale, în care „arta” în sensul clasic al cuvântului e de găsit din belșug și în afara sălilor obscure. Paradoxul este că, deși poveștile s-au democratizat, înțelegerea pe care o avem despre cinema și audiovizual a rămas în urmă. Să nu ne mire deci că, în Plastic semiotic, o figurină de indian emoționează pentru că undeva, cândva, am văzut un western de John Ford, un soldat călare pe o păpușă Barbie are puterea de evocare a unui Redacted de Brian de Palma, iar un elicopter de plastic care zboară „la apus” amintește – cu costuri minime – de proiectele megalomane ale New Hollywood.
Există mai multă coerență în acest Almanah Cinema decât s-ar zice la o primă vedere. E, întâi de toate, coerența unei conștiințe de artist pentru care înșiruirea unor referințe personale de preț echivalează cu o confesiune la persoana I. Găsim așa ceva în momentul în care Alexandru Dabija aduce vorba, în Potemkiniștii, de landoul scăpat pe scările Odesei într-o secvență cult din capodopera lui Serghei Eisenstein Crucișătorul Potemkin, lucru corelat – arc peste timp probabil involuntar, dar pe care ideea lungmetrajului îl desăvârșește – cu un căruț de jucărie lăsat să atârne pe niște mici trepte de lemn în Plastic semiotic. Și-apoi există coerența unei preocupări pentru trecut și pentru modurile în care acesta ajunge, obligatoriu refractat prin medii, până la noi. Respectul lui Jude pentru mostra timpului – pentru istoricitate, mai bine zis – este remarcabil, dovadă acest film de 30 de minute, compus numai din fotografii ale unui soldat din Armata Română mobilizat în 1941 pe frontul de Est: imagini mute lăsate să vorbească pentru ele.
Acest refuz al vulgarității contrabalansează în mod straniu fabula crudă și porcoasă care e Plastic semiotic. Ea expune totodată filmul riscului sterilității, când curgerea fotografiilor pe ecran nu se mai susține prin detaliile rebele pe care le dau la iveală: e găselnița inspirată a lui Jude și a istoricului Adrian Cioflâncă, cu genul reportajului balansând aproape neverosimil între vacanță în locuri străine și documentare a atrocităților de război, totul inclus, adesea, într-o singură fotogramă. Trebuie menționat că nu toate părțile din Almanah Cinema ating nivelul de bogăție semantică sau de echilibru formal din Potemkiniștii și Plastic semiotic. Însă reunirea lor sub o aceeași banderolă elimină simultan nevoia (vană?) de a cântări de la caz la caz, plasând fiecare titlu deopotrivă în dialog cu celelalte și într-o constelație de idei regizorale materializate mai strălucit sau mai căznit, dar care au fermentat la un moment dat. În ultimii cinci-șapte ani, Radu Jude a împins practica cinemaului pe drumuri mai puțin umblate la noi, conferindu-i prestigiul de a pune întrebări explicite (politice, estetice, artistice) și dezbărându-l semnificativ de morgă (vezi umorul nelipsit). Chiar atunci când vorbește despre trecut – Caricaturana, cel mai fragil exercițiu al grupajului, are ca punct de plecare o serie de litografii de secol XIX – Almanah Cinema este inconfundabil o operă ancorată printre noi: o animă intuiția clar perceptibilă a exploziei formatelor audiovizuale, ca și nevoia de a privi mai atent imaginile din jurul nostru și modul în care reflectă ele lumea.
