Acum câteva zile, la Gala Premiilor Gopo, mica familie a cinemaului românesc se reunea din nou, de data aceasta „pe gazon”, pentru a-și autocelebra isprăvile din anul precedent. Refren știut, cu prea puține faze notabile „în fața porții”, de n-ar fi fost omagierea prozatorului și gazetarului Radu Cosașu (n. 1930), care să ne reamintească faptul că până și criticii de film, progenituri nedorite ale industriei, au totuși locșorul lor rezervat, undeva mai în spate și la margine. Domnul Cosașu n-a putut ajunge la Gală, iar din videoclipul de prezentare al momentului festiv doar jurnalistul Cristi Luca a discutat, țintit, despre o carte de cinema a autorului – adică despre obiectul concret al omagiului. Chiar așa – s-ar fi putut întreba unii mai tineri, ca mine –, cum sunt cărțile despre film concepute de Cosașu în alte vremuri? Se mai „țin” și azi, când sunt omagiate?
Pentru a nu ține galeria în suspans, hai să răspundem din start: da. Ba chiar aș catadicsi să spun că articolele autorului se numără printre vârfurile pe care literatura română le-a dat apropo de cinema, ascunzând rânduri incandescente despre un Humphrey Bogart, un Fritz Lang sau un Eisenstein. Atunci când nu-și scria ficțiunile autobiografice (culese în seria Supraviețuirile), Radu Cosașu mergea la cinema. În fapt, relația acestuia cu „a șaptea artă” – nu o întâlnire fulgerătoare, ci o bucată de drum parcursă braț la braț, comparabilă doar cu pasiunea sa pentru fotbal – a fost fructuoasă: îi datorăm scenariul unui film minunat, Un film cu o fată fermecătoare (1966) în regia lui Lucian Bratu, câteva decenii de publicistică (în principal între 1967 și 1987, în Revista Cinema) și două cărți: Viața în filmele de cinema (Ed. Meridiane, 1972) și O viețuire cu Stan și Bran (Ed. Eminescu, 1981). Lucru deja mirabil în cultura noastră care, atunci când nu a ignorat superior cinemaul, s-a grăbit să-l diminueze, să-l trimită la colț, să facă paradă de caraghioslâcuri pe seama sa, pe scurt să spună toate prostiile despre el. Spre deosebire de o țară precum Franța, unde – pe urmele lui Gilles Deleuze – a ști două sau trei lucruri despre filme a cam intrat în fișa postului de intelectual, la noi lucrurile stau tocmai invers, și nu de ieri, de azi: „nu există artă mai disprețuită și mai necunoscută de scriitorul nostru, ca aceea a filmului”, deplângea Radu Cosașu în cartea sa din ‘72. S-a schimbat ceva de atunci? Până azi, comentatorii români de film competenți veniți din afara ariei de specialitate rămân numărabili pe degetele unei mâini ciunge.
Or, chestia asta eu n-o aduc în discuție doar din „capriț” personal. Ci și pentru că de multe ori, am impresia, discuții aplicate pe textele criticilor importanți de la noi, care să îi încadreze în tendințe, fixându-le punctele forte și limitele, lasă locul unor aprecieri care îl privesc doar pe omul în carne și oase din spatele acelor texte: cum era „în realitate”, ce amintiri păstrează cutare și cutare în compania lui. E un trend care, în cazul celui mai cunoscut critic de film român, Alex. Leo Șerban, s-a generalizat (după cum remarca un alt critic, Andrei Gorzo), astfel încât, pentru a ajunge la textele lui ALȘ, trebuie defrișat prin osanale și anecdote care n-au cum să-i deschidă opera spre cititori noi și tineri. E un risc care pândește și opera lui Radu Cosașu. Dar, s-o spunem clar, prin cele două cărți ale sale dedicate filmului, care ar merita redescoperite cu prisosință, Cosașu demonstrează că e un mare scriitor de cinema, fără ca asta să aibă ceva din aplombul ostil, demn de un „profesionist”, al demonstrațiilor uzuale. Altfel spus, a nu-i cunoaște scriitura despre film e o pierdere. Ce înseamnă să fii scriitor de cinema? Aș zice că cel puțin două lucruri: să știi că o frază condusă frumos e întotdeauna preferabilă unei limbi de lemn și să înțelegi că filmul înseamnă ceva mai mult decât literatură + imagini cu funcție ilustrativă.
E ceva interesant la destui mari critici de film care, trecând de-un prag al vieții, simt nevoia să facă bilanțul pornind de la „începuturi”: primele amintiri de cinefil, prima senzație conștientă a sălii întunecate, primele texte critice ale altora... Chestie pertinentă, căci cinemaul e, într-un fel, copilăria artei. Uite-l pe Serge Daney (în cartea Persévérance), vorbind despre rutina mersului la cinema alături de mama sa, un film de capă și spadă pentru el, o melodramă pentru ea. Uite-l pe Andrei Gorzo (în volumul Bunul, răul și urâtul în cinema), descriind amintirea încețoșată și caldă a unei vizionări în familie a filmului Jezebel. Similar, O viețuire cu Stan și Bran nu e nimic altceva decât o punere în ordine a preferințelor intime, o traversare în amonte a fluviului memoriei presărate cu filme, până la anii antebelici ai copilăriei, când puștiul Cosașu își atrăsese faima cartierului în calitate de saltimbanc și povestaș iscusit al filmelor deja văzute. Îmi place mult momentul când, tot scotocind prin filme pe urmele acelui public juvenil care îl asculta entuziast cândva, Cosașu ajunge să povestească o amintire cu mama lui, de mult mai târziu. Împreună, se uită la un film de Chaplin, care ajunsese să pară cam „de modă veche” în acei ani – mai puțin în ochii lui Cosașu, care, fascinat de grația bufă, îl consideră de neînlocuit. În fond, chiar mama lui îi face un hatâr, dar atunci când sună telefonul și prietena ei se miră de aceste gusturi neobișnuite, mama retează scurt, ridicându-și fiul în al nouălea cer: „Pe mine mă amuză!”
Această inocență regăsită – a cinemaului dintâi și a privirilor în care, de zeci de ani, se reflectă acesta – e misiunea de căutare a lui Cosașu. Eseistul nu caută filme „dăștepte”, ci filme care, cu mijloace diverse, își propun să dibuiască un adevăr al lor. Impresiile sale se pot schimba cu timpul, dar Cosașu rămâne fidel acestui adevăr intrinsec, pe care nu-l găsește mereu, și care se află undeva între Scylla ideologiei oarbe și Charybda manierismului fandosit. Nu e nimic mai pasionant decât să vezi cum, în falsul jurnal montat cu infinită dibăcie care e O viețuire cu Stan și Bran, „intrările” se încalecă și se rafinează de-a lungul paginilor: cine-ar fi zis că, expediat sumar în primele pagini, Pe aripile vântului va constitui, către final, sursa unui diferend (destul de comic) de viziune între autorul scârbit de „apologia Sudului reacționar” și mama sa, încă sensibilă la farmecele melodramatice ale acelui film? Cu prețul acestui amestec inflamabil dintre viața personală și viața filmelor, Cosașu poate trece totul la persoana I: urmărind felul în care anumiți autori l-au acompaniat permanent (de la Buster Keaton, la André Malraux) sau felul subtil în care cinemaul se răsfrânge mult dincolo de timpul de rulare, într-o istorie a femeilor pe care le-a „scos la un film” sau a redacțiilor din care, în primii ani ai regimului comunist în România, le-a comentat. Cu-acest preț al autobiografiei care nu-și iartă dubiile, oferind singurul prilej de-a afla cine ți-e prieten – acela care se emoționează la Stan și Bran, indiferent de apartenența ideologică – și cine nu, Cosașu își poate psihanaliza relația cu cinemaul fără să își lase și pielea acolo.
Acest exercițiu al sincerității, în care un scriitor pune pe tapet cinemaul care l-a format, are de ce să uimească: de pildă, nu-i puțin lucru să spui, într-un mediu de crispare intelectuală, că Malec (personajul lui Keaton) și Hegel ar trebui așezați pe poziții echivalente. Dar e asta suficient? Tot citind cronică de cinema, am ajuns la concluzia că un bun critic e acela care, nemulțumit doar cu expunerea propriilor gusturi, se dovedește capabil să transforme toată această pastă personală de referințe într-o etică (dincolo de o estetică) a artei. Cum ar veni, travling-urile țin de morală, iar cine refuză să vadă această evidență e naiv. Cosașu știe, la rândul său, care e pasul de nefăcut în cinema – cu deosebirea că, în cazul său (iar cazul său e mereu aparte), nici Jacques Rivette, nici Godard sau Luc Moullet nu i-au șoptit această limită, ci chiar o mătușă: „O imagine, un regizor, un scenariu care trezesc în om apatia față de o nedreptate, față de o cruzime, față de un semen care încearcă să evadeze – acelea sînt adevăratele nenorociri, în artă. Oricât s-au banalizat relele pe pământ, o lume în care ele n-ar mai „spune” nimic – pentru a nu cădea în melodramă sau mizerabilism – ar fi finită, deplin decăzută, rudimentară și goală.”
O viețuire cu Stan și Bran e o apariție insolită cum nu sunt două în toată literatura noastră despre cinema. Viața în filmele de cinema (titlu aparent pleonastic, vorba lui Romulus Rusan) e un specimen ceva mai recognoscibil nouă, o colecție de eseuri în care Cosașu se lansează ba în analiză de film, ba în analiză sociologică a cinemaului, apropiindu-l pe acesta din urmă de modă, întrebându-se de ce s-a ținut așa departe de fotbal șamd. E locul în care Cosașu își poate da întreaga măsură a inteligenței sale dispersate în cele patru zări și atentă la tot ce mișcă, ba omagiind un cunoscut critic român precum D. I. Suchianu, ba opinând vag-amuzat despre acei oameni care „sting acasă lumina, se afundă în fotoliile lor și în halat sau în papuci, privesc vechiturile mișcându-se pe un ecran mic și personal”: e vorba de apariția „Telecinematecii”. Și că veni vorba mai sus de fotbal, mai văd o lecție la Cosașu care n-ar strica să prindă rădăcini și în mediile noastre culturale: anume că un intelectual mare, un scriitor mare, își poate împrăștia mărinimos panseurile cele mai fine într-o gazetă pe care seara o mototolești și o arunci la gunoi, își poate distila dezinvolt talentul în mici truvaiuri-pastile care să te țină până mâine – și că în asta constă noblețea lui. Scriind despre fotbal sau despre cinema, Cosașu a simțit că trebuie să o facă lipsit de morgă și cu humor, fără ca prin asta să sacrifice ceva pe frontul preciziei, al ideilor pătrunzătoare, al exigenței etice.
P. S. Ce bine ne-ar prinde o retrospectivă, la Cinemateca Română, a cinemaului apărat de-a lungul vremii de Radu Cosașu! Am vedea acolo, printre altele, Octombrie al lui Eisenstein, cu podul său culisabil care ridică niște cai răniți către cer, Casablanca și balonzaidul de neuitat al lui Bogart, Un rege la New York de Chaplin, Trăim numai o dată al lui Fritz Lang, Speranța lui Malraux și Pământul se cutremură, în regia lui Luchino Visconti. Uneori, cel mai bun omagiu e atunci când „cinemateca de sub frunte” (ca să preiau una dintre expresiile lui dragi) o ia pe contrasens, ajungând înapoi pe ecran.
