În 91 de ani trăiţi până acum, Radu Cosaşu a crezut în utopii politice, a fost salvat de cinema şi scrie de‐o jumătate de secol cronică sportivă. Mai presus de toate, s‐a folosit de orice prilej pentru a transforma viaţa într‐o tandră literatură autoficţională. Iar pentru mulţi dintre noi a devenit, cu trecerea timpului, ca o busolă de nădejde prin vremuri tulburi.

NOTĂ: Între autorul acestui text şi personajul său sunt aproape 70 de ani de viaţă, dar şi multă apropiere.

Încerc să‐mi înfrânez timiditatea şi sun la interfon. Urc până sus, la etajul 10. Îmi deschide uşa şi mă aşteaptă în casa scării cu pipa în mână, apoi mă conduce înăuntru, spre fotoliu, cu cuvintele: „pe la stânga, măcar de data asta”. E finalul unei alte veri mult prea calde, aşa cum sunt toate de la o vreme, iar eu stau acum alături de Radu Cosaşu în living‐ul luminos al apartamentului său, de la fereastra căruia Bucureştiul plat se citeşte până departe în zare.

În cei 91 de ani de viaţă, scriitorul s‐a lăsat în voia vânturilor politice, culturale, amoroase care au măturat România din interbelic încoace. A avut timp să creadă în utopii şi să poarte doliu în urma sfărâmării lor, să ţină un fel de jurnal sportiv reglat de ritmul actualităţii şi întins pe mai bine de jumătate de veac (publică şi azi în Gazeta Sporturilor, dictându‐şi textele la telefon), să împletească o poveste de iubire cu cinemaul şi, cel mai important, să facă din toată această magmă autobiografică eterogenă sursa unei literaturi jucăuşe, sprinţare, gata mereu să ţâşnească spre contactul cu realitatea imediată, care ascunde atâtea şi atâtea promisiuni.

Suma părţilor acestui destin – de la evreitate la cronică sportivă şi de la ideologie la literatură – nu poate depăşi întregul unui om care, pentru o mână de admiratori candizi ai ficţionarului, serveşte drept călăuză de nădejde prin vremuri tulburi. Ca astea de acum. Din dorinţa de a dibui omul fascinant prin toată această încrengătură de referinţe m‐am scufundat în viaţa frumos curgătoare a lui Radu Cosaşu, încercând să ţin seama de toţi afluenţii principali care o compun.

Adevărul unui om de stânga

Istoria nu a fost mereu blândă cu omul nostru. La începutul anului 1956, Radu Cosaşu, un tânăr gazetar în curs de afirmare la Bucureşti, încrezător în cauza comunismului, susţine un discurs în cadrul unui congres scriitoricesc. Apără cu fervoare „teoria adevărului integral” şi îşi invită colegii la transparenţă şi spirit intransigent în tratarea celor mai recente realizări comuniste, şi la abandonarea oricăror tertipuri propagandistice. Umblat prin uzine şi pe baraje, cântând vitejia muncitorului cu conformaţie atletică, Radu Cosaşu cerea intelectualilor – după cum spune într‐o carte din 2001, Autodenunţuri şi precizări – „să scrie cu toată sinceritatea ceea ce văd şi încep să înţeleagă, fără să ascundă dramatismul luptei dintre vechi şi nou, complicaţiile care minau schemele principiilor, încălcând ordinele cenzorilor.” Idealuri de bun‐simţ, evidente până la limita lozincii, care totuşi nu pică deloc bine în epocă.

În noiembrie 1956, scriitorul era exclus din redacţia Scânteii tineretului şi înfierat „ca javră mic‐burgheză”. I se interzice să mai lucreze în presă. Ceva important s‐a rupt atunci în viaţa acelui entuziast fără pată: credea că înfăptuieşte binele în numele unei societăţi cât mai drepte şi s‐a trezit deposedat de tot ce avea. „12 ani am stat fără nimic”, îmi zice Radu Cosaşu în 2021. „12 ani am fost nepotul mătuşii mele: mi‐a dat să beau şi să mănânc. Nu a fost prea uşor... Dar, vorba lui Caraion, de bază pentru mine: Domnu’ Cosaşu, 12 ani de şomaj nu sunt 12 ani la Aiud...!”

Scriitorul pătrunde în vârful picioarelor la revista Cinema în 1968 după ce scrie scenariul unui iconic film apărut în plină perioadă de relaxare ideologică şaizecistă, Un film cu o fată fermecătoare (1966), regizat de Lucian Bratu. O vedem acolo pe Margareta Pâslaru în rolul unei adolescente frumuşele, care hoinăreşte fără ţintă printr‐un Bucureşti „branşat”, legând şi dezlegând amoruri fără consecinţă şi amânând să‐şi ia viaţa în mâini, dintr‐o langoare existenţială cu nimic mai prejos decât a vreunei eroine londoneze ieşite din „swinging sixties”.

Apărută de nicăieri, oportunitatea muncii de cronicar e o izbăvire: acolo Cosaşu poate testa ipoteze, rafina sensibilităţi, pregăti intrarea cu arme şi bagaje în memorialistică. În vremuri de restrişte, cinemaul devine adăpost, mai cu seamă pentru dezorientaţii cu inima mare. În plus, cinemaul – mai ales cel occidental, cu formalismul lui dezlănţuit – e o deschidere, o gură de ventilaţie într‐o cameră îmbâcsită. Cosaşu povesteşte însufleţit cum, în calitate de colaborator al Studioului Sahia (specializat în producţia de documentare), profita mai ales ca să vadă filme străine. Aşa a văzut, pe sub mână, Aventura lui Antonioni şi alte filme „interzise”, în cadrul unor proiecţii la care participa până şi fostul prim‐ministru comunist Ion Gheorghe Maurer. Neafiliat politic – e singurul redactor de la revistă fără carnet de partid –, Cosaşu recenzează premiere bucureştene, participă sporadic la festivaluri, dar, mai ales, ţese cronica unei relaţii eminamente tandre cu cinemaul, fantazând graţios printre role de peliculă cu Stan şi Bran, balonzaiduri din Casablanca şi lumini palide care străbat filmele lui Ivan Passer. „Acolo am început să fac literatură”, conchide nonagenarul, premiat recent, în cadrul Premiilor Gopo din 2020, pentru activitatea de critic şi, dacă‐mi permiteţi, scriitor de cinema: într‐adevăr, puţine personalităţi vor fi reuşit o mai spectaculoasă reinventare pe un teren care nu le aparţinea decât marginal; şi mai puţine vor fi făcut din cinematograf matricea de bază a unui destin ca‐n filme, cusut cu o privire de estet şi o pricepere de stilist.

Firul roșu al scrisului

Cosaşu e ludic şi generos, preferă să discute despre epifaniile sale primitive – cum a început să citească Gazeta Sporturilor la 6 ani, de pildă, pe când cutreiera uliţele Bacăului natal, – decât despre realizările sale ca autor consacrat. Însă prin viaţa sa circulă firul roşu al scrisului, care ţine totul laolaltă, iar prin scris circulă firul roşu al Supravieţuirilor, o serie de volume memorialistice ce descriu, polemic şi plural, epoca comunistă, aşa cum a fost ea trăită la firul ierbii, printre filme străine văzute pe şest, amoruri clandestine la colţ de stradă şi directive de Partid aplicate în silă sau evitate cu graţie. Supravieţuirile e titlul care i‐a schimbat viaţa autorului său, căci însuşi Marin Preda, fermecat de primul volum al seriei, a decis să îl salveze de la cenzură.

Despre Viaţa ficţiunii după o revoluţie, un epistolar adresat „fiului inexistent” (personaj literar memorabil, plăsmuit de un tată fără copii), criticul Mihai Iovănel spune că e o capodoperă. Acolo am găsit un citat extraordinar prin care, de la adăpostul vremurilor, scriitorul reuşeşte să treacă totul prin foc şi sabie, fără prizonieri: „A ajuns şi la voi această corectitudine politică a dreptei care dispreţuieşte Le Monde pe bază de Le Figaro? Cum e cu corectitudinile politice la voi[...]? La noi, pe Dâmboviţa, pe Mureş şi pe Târnave, sunt două, dar numai una, cea de stânga, e pernicioasă, mai periculoasă, poate, decât topirea Groenlandei. Nimeni nu îndrăzneşte să spună pe faţă acest evident adevăr: şi dreapta are corectitudinea, conformismul ei, un conglomerat de idei fixe şi «juste» până la plictis; e ceea ce se numea pe vremuri, când mata abia erai pus la cale, «a fi pe linie», adică pe linia conformismului de partid.” Ideologic şi stilistic, sunt de găsit puţine cărţi româneşti mai echilibrate şi cu o arhitectură mai adâncă în tot ce s‐a publicat din 1989 şi până acum.

Descopăr în Cosaşu un om care ţine pe umerii săi fragilizaţi toată memoria lumii. Grea povară, pe care Cosaşu o rezolvă, în stilu‐i caracteristic, printr‐un joc al referinţei, printr‐o voluptate a citatului, printr‐o plăcere nedisimulată de a conecta universuri, scurtcircuitându‐le. Sunt uimit să văd cum, întrebându‐l despre tot soiul de teme grave de azi şi de ieri – de la identitate la fotbal, şi de la comunism la scriitură –, Cosaşu preferă să recurgă adesea la citate redate cu măiestrie, la nume de autori mari şi mici care au avut ceva de zis pe subiect, la împrumuturi din altă parte, contrându‐mi pornirea egoistă de a mă afla în situaţie 1 la 1 cu vorbele şi gândurile sale. Ca şi cum viaţa acestui ficţionar pursânge chiar ar fi devenit un soi de colaj de citate, o realitate alcătuită din cuvintele altora, sau peste care a ales să suprapună filtrele de înţelegere ale altora.

Ca o dovadă supremă de generozitate şi înţelepciune.

De altfel, mă macină şi acum cel dintâi lucru despre care am discutat faţă în faţă. Îl întrebasem cum a reuşit toată viaţa să jongleze cu toate aceste planete atât de diferite, când de exemplu eu, în săptămânile toride ale Turului Franţei, uit de orice altceva şi prind rădăcini în faţa televizorului. Fără preambul, Cosaşu decide să‐mi povestească despre cum a recitit în ultima vreme Antimemoriile lui Malraux. Malraux, ştiu bine, e unul dintre autorii de căpătâi ai acestui om îndrăgostit iremediabil de tot ce înseamnă Franţa. Totuşi, nimic nu mă pregăteşte pentru ce vine. „A citi în 2021 un Malraux pe care eu l‐am divinizat ca inteligenţă, ca talent, ca tot, şi să vezi cât e de depăşit, azi, chiar la nivelul acestor Antimemorii… L‐a depăşit realitatea pe pagină – pagini întregi despre fra‐ter‐ni‐ta‐te; fraternitatea ca o salvare. Cum să mai crezi astăzi în fraternitate, citindu‐l, când eu văd pe France24 că s‐a schimbat sigla: de la «liberté, égalité, fraternité» s‐a trecut la «liberté, égalité, actualité». M‐a şocat zile întregi. Varianta românească am auzit‐o pe un post de radio de la noi, în timpul unei şuete, şi mi se pare chiar că‐i mai inspirată: «liberté, égalité, santé». [Malraux] e o dezamăgire. Fiindcă la alţii nu ai sentimentul ăsta, al faptului că au fost depăşiţi. Totuşi e un om care încă mai crede că cea mai înaltă calitate a omului, dacă nu e animal, e capacitatea de a admira.”

Ciudat, îmi zic. În mintea mea, coroborat cu spusele altor admiratori, îl ştiam pe Radu Cosaşu foarte favorabil oamenilor. Capacitatea de a admira, intuiam, i‐ar putea rezuma întreaga viaţă. Cu siguranţă însă mă aşteptam la o discuţie mai solară. Dacă până şi el a ajuns descurajat, cu gândul poate la irelevanţa lucrurilor muritoare, în pragul de a‐mi spune, într‐un colţ de idee, că „totuşi e urât pe pământ...” Apoi a continuat: „Ce faci cu ideea asta azi? Pe cine să admiri azi? Eu nu pot să‐l admir azi – iubesc prea mult scriitorii – decât pe Shakespeare! O idee care astăzi nici măcar nu‐i prea frecventată e, de fapt, ideea mea de bază din Shakespeare. Nu e nici din Hamlet, nici din marile citate, nu: este o mică vorbă – deloc mică; foarte mare! – a lui Macduff din Macbeth, care spune un lucru probabil atât de prozaic, fără misterul lui «A fi sau a nu fi?». E o simplă formulă: «ca să aduni azi împreună, deodată, atâta rău şi atâta bine e peste putinţă.»”

Mă interesează omul Cosaşu în calitatea sa de evreu român născut în Bacăul anului 1930, ce întruchipează aproape exemplar tragismul adeptului trădat, care a încasat în plină figură iluzia comunismului, apoi şi‐a petrecut tot restul vieţii încercând să separe, cât mai meticulos, ce‐a fost vrajă de ce‐a fost pe bune, pentru a nu cădea în schematizări groteşti. Îl întreb, între două îmbucături din prăjitura cu caise pe care mi‐a oferit‐o, ce a însemnat comunismul pentru el. Îmi răspunde printr‐o anecdotă culeasă de departe, dintr‐o carte franţuzească – e un cititor formidabil, la curent cu tot ce apare peste hotare – intitulată Ivo et Jorge de Patrick Rotman, în care aflăm destule lucruri referitoare la prietenia dintre Yves Montand şi Jorge Semprun, printre care şi desfăşurătorul unei excursii pe care cei doi au întreprins‐o în Moscova anilor ’70. Văzând cu ochii lui URSS‐ul, Semprun ar fi concluzionat: „Ivo, comunismul n‐a fost tinereţea lumii. Comunismul a fost tinereţea noastră.” În ochii omului din faţa mea văd o sclipire în momentul când accentuează cuvântul „tinereţe”. „Ca să înţelegi”, îmi spune Cosaşu, „pentru mine comunismul a fost – îmi dau seama tot mai bine cu timpul – o experienţă culturală. Nu mi‐e deloc jenă să spun că m‐am format atunci. Şi tot din această experienţă face parte şi refuzul de a mai avea ceva comun cu ideile de acolo. În domeniul ăsta, unul dintre marile mele momente, ideologic vorbind, s‐a petrecut când am dat peste celebrul citat din Ecaterina a II‐a către Voltaire de la 1773, ea având în Voltaire pe cel care o învăţa să conducă imperiul: «E uşor să stabilim legi generale, dar ce facem cu detaliile?», îl întreba ea de la Moscova. Pentru mine aici e cheia problemei. Detaliile au fost marele necaz al tinereţii mele.”

Fundamental, Cosaşu a rămas un om preocupat de ideile şi idealurile stângii, adesea privind neputincios la destrămarea lor în tăvălugul istoriei. Pregătit să întoarcă la rândul său vesta, aşa cum era de bon ton, în primele zile ale lui 1990, s‐a gândit de două ori dacă merită să se fraternizeze cu mulţimea care îl trimitea cu vioioşie pe Ion Iliescu „la nevasta canceroasă”, apoi a făcut cale întoarsă. De‐atunci, a cultivat cu îndârjire virtutea dialogului, polemizând cu bonomie prin toate zonele moderate ale societăţii în care circulau idei, asemenea unui passeur discret, care trasează fire roşii între generaţii. Şi, mai cu seamă, a evitat să se mai regăsească vreodată în bătaia vreunui „adevăr integral”: nu degeaba el însuşi e creditat cu născocirea numelui Dilema, poate cea mai influentă publicaţie de cultură a României postcomuniste, remarcabilă multă vreme prin poziţia ei iniţială de pavăză împotriva extremelor de tot felul.

Dilematic de profesie, scriitorul şi‐a trăit anii tranziţiei spre capitalism căutând cărări de mijloc într‐o pădure de radicalisme. Astăzi ştie că se trăieşte foarte greu din cultură, cunoaşte monopolul de idei al dreptei din spaţiul românesc, dar afirmă că, pentru intelectuali, vremurile de acum sunt cu siguranţă mai bune decât ce a fost înainte.

Un om centrat  care a ştiut să se împrăştie în cele patru zări

Mă pot mândri, cred, că am ajuns la anti‐anticomunistul Radu Cosaşu, cel care avea să mă înveţe atât de multe despre măsura în toate, pe căi deturnate, aşa cum îi stă bine unui om atât de influenţat de viziunea cosaşiană. Mă plimbam într‐o după‐amiază pe faleza din Tulcea, alături de prietenul meu Dragoş Marin, tulcean şi critic de film la rândul său (combinaţie care îl dă gata pe Radu Cosaşu!), care a avut ideea, pentru a mă scoate din depresia sentimentală unde mă împotmolisem, să convoace subiectul fotbalului.

Despre fotbal nu mai formasem un gând coerent de ani buni – mai exact de când, copil de 10 ani fiind, mă uitam cu bunica la meciurile europene ale Rapidului antrenat de Răzvan Lucescu şi hotărâm că Rapidul e echipa mea preferată. Atunci, Dragoş a decis să‐mi vorbească exaltat despre Fotbal plus ai mei şi‐ai noştri, antologia de texte fotbalistice nouăzeciste publicată de Cosaşu în urmă cu câţiva ani. Am citit cu repeziciune acea carte, gândindu‐mă că genul reportajului jurnalistic ar trebui introdus în programa de liceu la limba română, iar gazetăria sa relaxat‐pătimaşă, care, modelând în plastilina cuvintelor, pune suflet fără să cadă în patetism, ar trebui să constituie textul‐suport.

Dincolo de cinema şi literatură, numele lui Radu Cosaşu va rămâne pentru mine mereu asociat cu lumea sportului. Astăzi, cronica fotbalistică e singura rubrică pe care şi‐o păstrează. Există, de altfel, un fel de dialog tainic între orice probă sportivă şi vigoarea oricăruia din textele sale publicistice, care tot de un challenge de tip sportiv – acela de a performa iute, în condiţii vitrege – lasă impresia că aparţin. Am scris cândva că nobleţea acestui autor constă în felul seducător în care şi‐a risipit cele mai preţioase idei umplând coloanele unor foi de ziar pe care cititorul le mototoleşte la finalul zilei şi le aruncă nepăsător la coşul de gunoi. Ne‐am încheiat întrevederea flecărind în jurul sportului: „mi‐e jenă să mă gândesc că au trecut mai bine de cincizeci de ani de când scriu cronică sportivă”, mi‐a spus miticul Belphegor, pseudonimul nelipsit al presei sportive din comunism. Căutam în el un model pentru ca textele mele să ajungă la cât mai mulţi.

Pe masă, sub protecţia de sticlă, am zărit o carte poştală cu un ciclist. Mi‐am amintit că ne‐am uitat împreună, eu la Tulcea, el la Bucureşti, la victoria cu numărul 34 din Turul Franţei a lui Mark Cavendish, cu care sprinterul de azi l‐a egalat pe Eddy Merckx, ciclistul legendar al zilei de ieri. La un moment dat, Cosaşu mi‐a spus însufleţit: „Eu am prins ciclismul lui Anquetil! Citeam cu nesaţ ultima pagină din L’Humanité, eram în armată! L‐am prins şi pe Coppi. Şi pe Bartali. Şi am scris mult despre ciclism.” A trebuit să îl citesc pe Cosaşu pentru a realiza că între eroii căţărărilor montane şi idolii artelor care ne preocupă nu există decât o diferenţă de formă: în rest, acelaşi extaz în faţa limitelor depăşite acompaniază performanţa rutierului care ajunge primul în vârf sau a cineastului care inventează feluri noi de a încadra peisajul.

Îmi place Radu Cosaşu dintr‐o mie de motive. Ca om de cinema, am fost frapat de metoda scriitorului, care dă ocol subiectului, fără a‐l epuiza, inventând în cele din urmă ceva nou – o deschidere – chiar în miezul său. Ca om care a căutat să elibereze cinemaul de lanţurile specializărilor prea stricte, am regăsit în Cosaşu nu doar un înainte‐mergător, ci un ghid plin de intuiţii, care nu se lăsa niciodată pe mâna planurilor, fie ele cincinale sau redacţionale. Cosaşu putea afirma, într‐o carte din 2017, Viaţa ficţiunii după o revoluţie: „Tot ce am scris cât de cât valabil se inspiră din articolele acelea insuportabile ale tinereţii şi nu o să‐ţi explic acum, aici, repede, cum de am putut să o slăvesc pe Michèle Morgan sau pe Marilyn, după ce am descris colectivizarea în Luna de Jos.” Aici, am impresia, e cheia autorului: un om centrat – extremist de centru, vorba lui –, care a ştiut să se împrăştie în cele patru zări, fără să piardă niciodată Nordul busolei etice.

Cosaşu nu uită că a crezut cândva într‐o himeră, la fel cum nu îi e ruşine să o noteze negru pe alb. Trebuie că există un palier secret al asocierilor magice născocite de scriitor, unde Luna de Jos şi Marilyn Monroe sunt două nume cu concreteţe la fel de lăptoasă: şi nu cumva există, între idealurile tinereţii şi dragostea de cinema, ca o corespondenţă la nivelul „ieşirii din tine, în căutarea celuilalt”? Orişicum, răfuiala cu trecutul nu se poate sfârşi niciodată, e aidoma unui război de uzură în care regimentul se subţiază pe zi ce trece – dovadă acest superb volum (fals‐)epistolar care e Viaţa ficţiunii..., unde Cosaşu se luptă cu amintirile politice şi cu ipocrizia prezentului, de la adăpostul unui bloc de gheaţă pe care a cam rămas singur. Căci a înţeles, poate, să‐şi creeze un refugiu departe de nebuloasa tranziţiei capitaliste, de unde să poată acţiona ca o busolă de echilibru şi să împrăştie, prin mici bilete aruncate prin presă, cunoaşterea sa enciclopedică faţă de lume, egalată doar de tandreţea lui faţă de tot ce mişcă.

Cel mai tânăr scriitor din România

Radu Cosaşu e un om liber. Cândva, a plătit acea libertate din plin, fiind tras pe linie moartă. Acum, că se bucură de o recunoaştere mai generoasă, încearcă să se fofileze printre oameni încărcaţi de ură – cunoaşte bine fenomenul din presa sportivă – şi de prejudecăţi, până înspre nucleul prieteniilor vechi şi noi. Tabăra lui e tabăra oamenilor înţelegători – altceva nu contează. Îl întreb cum rămâne cu ceilalţi – cu oamenii lipsiţi de dileme, mereu gata să pună la zid. Îmi răspunde simplu: „Îi priveşte!” Cuvântul preferat al lui Radu Cosaşu, acest om atât de preocupat de carnea mereu vie a limbii? Ajungem la el tot după un scurt detur (îmi dau seama ce nebunie ar fi fost Cosaşu pe post de ghid turistic!): „Am citit un scriitor francez recent, care nu prea e cunoscut în România: Philippe Delerm. Eu l‐am descoperit cu La vie en relief. E superbă, domnule. Ca claritate, ca inteligenţă, ca vibraţie comună... Delerm e un om care poate să scrie, negru pe alb: „am avut senzaţia că am fost copil, adult, bătrân. Nu‐i adevărat. Am fost copil, adult, bătrân à la fois!” Îmi sună chiar pe ideea mea, fiindcă eu îl ador pe „totodată”. Mi se pare că îţi trebuie o anume putere ca să poţi sta liniştit când îl auzi pe «totodată».”

Oare asta să fie cea mai poetică definiţie a antimaniheismului, noţiunea teoretică centrală a acestui gânditor fără pauză? Cosaşu îmi povesteşte cum a căutat la anticariate şi nu a găsit nicio carte pe măsura idealului său: lumi stranii, doldora de cărţi împăciuitoare şi nuanţate, încep atunci să prindă contur din fumul pipei sale. Mi‐ar plăcea să scrie chiar el acea carte antimaniheistă, fiindcă ştiu că în spatele paginilor sale ar pulsa o inimă, la ani‐lumină de morga academismului. Maniheismul, crede Cosaşu, e cea mai mare pacoste la români. Şi‐apoi, oarecum logic, cu mult haz: „În România, cea mai clară atmosferă e anticomunismul, pe care mulţi încă îl prizează. Dar nu se poate gândi aşa, maniheist: răul şi binele. E totuşi greu să le aduni împreună – foarte greu... Însă numai aşa trebuie văzute lucrurile, zic eu. «Numai aşa»: cam maniheist... Dar lucrurile trebuie văzute astfel: împreună. Domnul Shakespeare este de o rezistenţă formidabilă.”

Cosaşu iese foarte puţin din casă. Vârsta, pe de‐o parte. Ipohondria, care l‐a urmărit toată viaţa şi care n‐avea nevoie de vreo pandemie pentru a se reactiva, pe de altă parte. Dar apartamentul său – cum îmi spunea cineva – este universul. Cât îmi vorbeşte despre viaţa interioară a cuvântului „totodată”, preferatul lui, ochii îmi alunecă pe un Cahiers du cinéma lăsat acolo de prietenul nostru comun, regizorul Radu Jude, şi pe un număr foarte recent din L’Obs, dedicat revenirii la putere a talibanilor în Afganistan. Scriitorul se mândreşte că e posesorul celui mai vechi abonament din România la L’Obs, începând cu anii ’60. Ascult acum, a nu ştiu câta oară, înregistrarea conversaţiei noastre, şi mă uluieşte viteza cu care Cosaşu poate trece de la starul interbelic Charles Boyer la monumentul ridicat în memoria marelui ciclist Tom Simpson, mort în timpul unui Tur al Franţei din anii ’60, undeva pe Mont Ventoux, o căţărare nebună cu aspect selenar.

Împuţinat pe canapeaua lui, îmbrăcat într‐un short băieţesc, îl simt amărât pe Radu Cosaşu. Nici nu‐i de mirare: în ziua de azi cu toţii, în jur, ştiu mai bine ce a fost şi cum a fost, pregătiţi să taxeze şi să taie în carne vie, eliberând condamnări moralizatoare în stânga şi‐n dreapta. În amintirea acelui tânăr entuziast care a fost cândva, scriitorul are acum puterea să spună că o parte din el a fost orbită de marile idei politice, în timp ce o altă parte a văzut just miezul lor sclipitor, chiar dacă şi asta e, azi, la fel de inacceptabil. La un moment dat, afirmă tranşant: „Eu n‐am avut neruşinarea să spun că am terminat de la bun început cu comunismul. Ba chiar, un prieten excepţional al meu, Lucian Raicu, avea un anume dispreţ pentru cei care se laudă că au ştiut de la început. Înseamnă că n‐au ştiut nimic! Dar şi eu, în ’56–’57, mă lămurisem deja...”

Peste lumea lui Radu Cosaşu a început să cadă o umbră de crepuscul. Ciclismul s‐a rătăcit în scandaluri despre dopaj, fotbalul nu o mai scoate la capăt cu rasismul, iar publicistica este traversată săptămânal de rant‐uri orbite de rea‐credinţă, nu atât absurde, cât pur şi simplu previzibile. Cosaşu îşi culege vitalitatea prin firimituri ajunse la el de peste mări şi ţări: cărţi sau filme neanunţate, precum monumentalul Jurnal al israelianului David Perlov, film primit de la Radu Jude. E fericit, totuşi, aici, chiar dacă acest aici îi devine pe zi ce trece tot mai străin. La un moment dat, îmi spune râzând: „Deşi sunt evreu, rămân foarte mulţumit că nici nu mi‐a trecut prin cap vreodată să mă stabilesc în Israel la maică‐mea, la mătuşi‐mea. Poate aşa m‐a învăţat Partidul – Internaţionalismul proletar!”

În drum spre uşă, zăresc coperta istoriei literare a lui Iovănel. „Da, mie‐mi place Iovănel”, îmi zice Cosaşu. „E voie?” Cel mai tânăr scriitor din România, maestru într‐ale supravieţuirilor (mereu la plural), nu mă mai conduce în casa scării. Am învăţat drumul şi voi şti să mă întorc.

RAFTUL COSAŞU (SELECŢII)

O VIEŢUIRE CU STAN ŞI BRAN, în care Cosaşu îşi altoieşte propria biografie romanţată de aracul indispensabil al cinemaului, al proiecţiilor fantasmate, al idolilor marelui ecran.

CINCI ANI CU BELPHEGOR, o cronică sportivă nesfârşită, smulsă din peisajul gazetăresc al României anilor ’70.

Seria SUPRAVIEŢUIRILOR, care transcrie devenirea intelectuală şi afectivă a lui Cosaşu, într‐o lume aflată sub zodia ideologiei.

ALŢI DOI ANI PE UN BLOC DE GHEAŢĂ, unde scriitorul reuneşte o serie de comentarii ludice pe marginea unor ştiri ficţionalizate, marcă a interesului constant manifestat de autor pentru faptul divers de zi cu zi.

VIAŢA FICŢIUNII DUPĂ O REVOLUŢIE, un epistolar despre trecutul comunist şi prezentul tranziţiei, în care Radu Cosaşu dialoghează cu fiul său inexistent şi memorabil.