Sub titlul Anti-damblale și motto-ul „Mintea e o boală a omului. (Gheorghe Paște, taximetrist bucureștean)”, Radu Cosașu adună în cel mai nou volum al său câteva zeci de texte scrise post-89, toate pastile desăvârșite de anti-dambla, anti-radicalizare și pro-umanism. Trecând prin literatură, cinema, o călătorie și câteva atacuri de panică la Moscova în 69, o radiografie tandră și lucidă a partizanatelor din lumea de după căderea comunismului, identitatea problematică a unui evreu în România și-o odă adusă conjuncțiilor (mai ales adversativele ;), descriindu-se drept „ipohondru moral, speriat de orice junghi al vanităților, de orice hemoragie a remușcărilor, m-am temut mai ales de dambla – damblaua megalomaniei”, Radu Cosașu face ceea ce se cheamă un tur de forță, dar și unul de onoare, trecând cu agilitate intelectuală și grație psihologică prin fricile și exaltările noastre recente. Am citit Anti-damblalele în câteva ore, bulimic, cu lăcomia cuiva care are nevoie de o gură de aer în mijlocul unei explozii toxice. M-am încărcat un pic de umanitate și spirit auto-critic din paginile lui Radu Cosașu, pe care-l consider unul dintre cei mai inteligenți și fermecători scriitori din literatura română. Anti-damblale tocmai a apărut la editura Polirom, o găsiți în librării. Vă așteaptă acolo tot felul de comori textuale, cum ar fi asta, dintr-o vară de-acum nouă ani, despre o vară încă și mai veche. (Luiza Vasiliu)
Tot ce am citit mai frumos în vara lui ’99
Am citit cea mai frumoasă poveste a verii – fiecare anotimp își caută povestea lui, lucrează și aici o ordine secretă –, ca de atâtea ori, într‑un Le Monde, la rubrica scrisorilor de la cititori. Iat‑o:
Sunt un medic francez, evreu. La începutul lunii iunie 1942, mă găseam la Paris, sub ocupație germană. Purtam deci steaua galbenă, așa cum mă sileau legile de la Vichy. Într‑o după‑amiază, către orele trei, pe strada Kléber, atunci când ieșeam din librăria Fără Egal unde eram abonat, am observat un ofițer german. Venea spre mine. Ajuns în dreptul meu, m‑a salutat militărește. Apoi și‑a continuat drumul. Am privit în jurul meu: strada era pustie! Acest eveniment m‑a tulburat. Și m‑am întrebat multă vreme ce semnificație putea să aibă acel gest.
Astăzi am 91 de ani. La mai mult de 50 de ani de atunci, am povestit acest episod într‑o scurtă istorie a vieții mele, scrisă pentru copiii, nepoții și strănepoții mei. Din gură în gură, întâmplarea aceea a fost cunoscută de toată familia mea, ca într‑o zi de aprilie a acestui an să‑mi telefoneze unul dintre strănepoții mei. Povestea mea îi evoca o însemnare din Jurnale pariziene al lui Ernst Jünger, un mare scriitor german, erou al războiului din 1914, făcându‑și serviciul la Paris, în iunie 1942, ca ofițer în Wehrmacht. Am luat imediat cunoștință de acel jurnal. Astfel, la 7 iunie 1942, autorul scria: „Am întâlnit pentru prima oară, pe strada Regală, un grup de trei fete care purtau steaua galbenă… m‑am simțit imediat stânjenit de uniforma mea”. După citirea acestor rânduri, am simțit imediat că trebuie să‑i povestesc lui Ernst Jünger întâmplarea mea. M‑am încredințat că e încă în viață și l‑am rugat pe editorul său francez, Christian Bourgois, să binevoiască a‑i trimite scrisoarea mea. A făcut‑o cu grăbire, prevenindu‑mă totodată că Ernst Jünger e un domn în vârstă de 101 ani care primește multe scrisori. Prin urmare, nu mă așteptam deloc la un răspuns, când, în urmă cu câteva săptămâni, am primit o carte poștală de la Ernst Jünger, scrisă în franceză. Am aflat astfel că ofițerul german care m‑a salutat acum 54 de ani, pe strada Kléber, era el! Iată textul răspunsului său: „Iubite Domn, m‑ați văzut pe strada Kléber intrând în librăria doamnei Cardot, o prietenă de‑a mea, evreică; al Dumneavoastră, Ernst Jünger.
P.S.: Am salutat întotdeauna «Steaua»”.
Astăzi sunt cât se poate de fericit salutându‑l, la rândul meu, pe cel care, într‑o vreme de restriște, mi‑a redat, o clipă, speranța în Om.
Georges Sée, Paris.
De ani și ani de zile știu că găsesc cele mai frumoase povești în ziarele bune ale lumii. Le Monde este printre ele, îl citesc de o viață ca pe o carte de povești și, oricât îmi enervez amicii profund realiști, nu văd în acest tip de lectură nimic rău, un colaborator permanent al ziarului, Alain Rollat, putând scrie, cu câteva luni în urmă, ceva și mai și, anume că „omul inteligent ar trebui să învețe a privi la televizor ca și cum ar citi un roman”. Firește, ca un căutător tenace de povești, știu foarte bine cum mi se poate lua și aceasta, a doctorului Sée. Există o poftă desfrânată de a ni se confisca, fura sau, mai ales, demitiza tot ce ne place și ne interesează. Aud limpede frazele acelea de‑a gata, care abia așteptau finalul: „Eee, dacă toți nemții ar fi fost ca Jünger al dumitale” sau: „Eee, dacă toți evreii ar fi ca doctorul dumitale”. În afara unei împroprietăriri mai amuzante ca nicio alta, e aici una din cele mai bătrâne prostii care trece, fără de odihnă, prin mintea bipezilor; biruie greu, foarte greu – e de mii de ani poveste – adevărul care face ca orice basm să se bazeze și să pornească de la unul care, sistematic și feeric, nu e ca toți.
Addenda după 20 de ani: la apariția acestui text, domnul Alexandru Paleologu mi‑a telefonat ca să‑mi spună că e foarte emoționat.
Fotografie: Tânăr din cartierul evreu din Paris purtând steaua galbenă obligatorie. După iunie 1942. Biblioteca de Istorie a Orașului Paris. United States Holocaust Museum.
