„Stay in the shadows/Cheer at the gallows/This is a round-up/This is a low-flying panick attack”. Burn the Witch a aterizat la scurtă vreme după ce Radiohead își șterseseră site-ul oficial și postările de pe platformele de socializare. Câțiva dintre fanii vechi primiseră, prin poștă, un mesaj scurt: “We know where you live”. Androidul paranoic de pe unul dintre albumele adolescenței mele, OK Computer, părea bine-mersi și la fel de îngrijorat ca întotdeauna.
Clipul Burn The Witch seamănă periculos de mult cu Trumpton, un serial britanic de animație și cu un film-cult din 1973, The Wicker Man. Cântecul, la rândul său, sună foarte familiar: coarde în progresie amenințător-sinistră, un bleep-două pe dedesubt, falsetul lui Thom Yorke. Versuri ambigue (dar care-ți lasă mintea să zburde spre fricile prezentului: halul în care sunt tratați refugiații sirieni, Donald Trump(ton?), scandalul Snowden).
Și încă: Ful Stop, cu percuția sa krautrock, și Identikit (instrumente tradiționale jucîndu-se de-a sintetizatorul) ne erau cunoscute din turneul de promovare a precedentului album, The King of Limbs. Bossa nova din Present Tense aduce aminte de Atoms for Peace, unul dintre proiectele extracurriculare ale vocalistului, dar și de Blow Out, piesa care închide albumul de debut, Pablo Honey. True Love Waits, la rândul ei, are o vârstă onorabilă – a fost auzită în public pentru prima dată în 1995. Oarecum surprinzătoare sunt o excursie prin Melody Nelson-ul lui Gainsbourg-tatăl (The Numbers) și Decks Dark: dac-ai auzi doar negativul, ai jura că-i asculți pe franțujii de la Air.
Totul sună, firește, fără greș: fiecare modulație e unde trebuie, fiecare cinel e lovit exact la momentul potrivit, fiecare bolboroseală l-ar putea face pe fanul vechi care-a primit cartea poștală cu “We know where you live” să-ți explice toată noaptea că, de fapt, e vorba de un comentariu profund asupra înstrăinării - mult nu mai e și finalul de la Daydreaming, în care vocea e distorsionată până când vorbele devin ininteligibile, o să aibă un forum de dezbatere dedicat numai lui:
Și totul sună – o spun în calitate de fan - a ciorbă reîncălzită: e făcută cu drag și cu grijă, potolește foamea, dar nu are cine știe ce gust. Până și lansarea precipitată, menită să-i lase pe critici cu ochii în soare, are un aer paseist: se-ntâmplase încă din 2007, când cu In Rainbows, iar între timp aproape c-a devenit norma în mainstream. Hashtag: no alarms and no surprises.
În aceeași categorie intră, mă tem, colaborarea cu Paul Thomas Anderson, poate cel mai important regizor american de film al momentului: clipul Daydreaming e absolut în regulă, dar după ce-ai văzut Junun, There Will Be Blood și The Master (la toate trei omul a lucrat cu chitaristul Jonny Greenwood) nu prea ai cum să te declari suprins. E de-nțeles dacă nu ești cu adevărat impresionat: unul dintre tehnicienii de sunet care-au lucrat la A Moon Shaped Pool promitea la un moment dat „ceva ce n-ați mai auzit”. Vast program, chiar și pentru o trupă ca Radiohead! Dar, cine știe?, poate că “if you think it’s over, you are wrong”: pe site-ul trupei au apărut – chiar în duminica în care se lansa Scena9 - două posibile coperți nou-nouțe, sub trei cuvinte mici: Dead Air Space.
Suntem, cu alte cuvinte, in limbo, în purgatoriu: am putea să mai căpătăm ceva, am putea să nu. Dar, chiar așa, își mai aduce cineva aminte de In Limbo, de pe KidA? Un album care tăia cam toate punțile cu trecutul, lansat în mod traditional, dar fără clipuri și fără single-uri? Doamne, cum îți mai pârâie neuronii şi cam cât de proaspăt şi de curajos poate să sune şi-acum! Ştiţi ce, mă duc să-l ascult încă o dată.
