Înainte ca Facebook să devină (și) un spaţiu al tensiunilor de tot felul, rolul acesta îi revenea radioului. În anii '80, pulsul timpurilor se lua în talk-show-urile radiofonice, în special cele nocturne, în care se revărsa umanitatea în formele ei cele mai puţin încântătoare: singurătăţi, obsesii, frici. În Statele Unite, apar diferite modele de star radio (bonom, informal, protocolar etc.), unul dintre cele mai atractive fiind shock jock, un cinic agresiv, chiar jignitor faţă de ascultători, care îşi foloseşte umorul pentru a provoca şi ultragia audienţa. Unul dintre reprezentanții acestei tipologii în România a fost Andrei Gheorghe.
La Craiova, la finalul anului trecut, regizorul Bobi Pricop a făcut un spectacol fascinant despre demenţa patologică a lumii cu un text de Eric Bogosian, Talk Radio, premiat cu Premiul Pulitzer în 1987 şi ecranizat de Oliver Stone în 1988. E surprinzător să vezi cum o emisiune radiofonică de aproape două ore, redată ca atare pe scenă, devine atât de palpitantă și pe plan vizual.
Radio prezintă talk-show-ul lui Barry Champlain, un shock jock (personajul pare inspirat de Alan Berg, doar că Bogosian susţine că a aflat povestea acestuia după ce a scris piesa), a cărui causticitate inteligentă în conversaţiile cu ascultătorii i-a adus o creştere semnificativă a rating-ului. Champlain abordează subiecte de la politici naţionale la ştiri de tip tabloid, le tratează dintr-o perspectivă antisistem şi le aruncă în „arena” ascultătorilor. Şi aceştia răspund, dar nu neapărat pentru a comenta informaţiile, ci pentru a se elibera de propriile încărcături emoţionale. Fiecare vorbeşte despre ce îl frământă - radioul exploata nevoia omului de a se exprima şi iluzia de a fi relevant - şi, uneori, asta se reduce exact la persoana lui Barry. Relaţia ascultătorilor cu Barry devine eminamente personală şi patetică, sunt fani şi detractori, simpatia sau antipatia acestora se manifestă efervescent în timp ce Barry se menţine în propriul său „studio de fildeş” şi ofensează în mod egal pe toată lumea. Personajul de la microfon nu e diferit de persoana „reală”, se poartă la fel de prost şi cu operatorul (Cătălin Vieru), şi cu şeful (Marian Politic), ba chiar şi cu iubita - producătoare (Romaniţa Ionescu). Că Barry pare să-şi fi luat rolul prea în serios până la a deveni personajul pe care îl livrează sonor publicului este clar, dar asta nu îi justifică întru totul mizantropia şi furia care stau să explodeze.
Ce se întâmplă, de fapt, cu Barry? Expus îndelung agresivității ascultătorilor - emsiunea prezentată este o platformă sugestivă de dejecţii mentale, de la singurătăţi patologice la rasism, antisemitism, homofobie, schizofrenii generate de alcool şi droguri -, el devine un aspirator de mentalităţi toxice care îi fermentează creierul şi îi trezesc reacţii virulente. Unele interacţiuni depăşeşc limita sonoră: primeşte un steag cu zvastică şi se trezeşte cu un ascultător dezaxat în studio astfel că cinismul şi declaraţiile sale scandaloase sunt forme de autoprotecţie în faţa acestor asalturi. De-a dreptul sclipitor în spectacolul lui Bobi Pricop este faptul că sunt, practic, doi Barry. Mai precis, unul despărţit în două trupuri. În timp ce Sorin Leoveanu ţine două ore de spectacol aşezat pe scaun, clocotind pe dinăuntru, dar fără explozii fizice sau orice alt tip de emoţionalitate efervescentă, devenind tot mai caustic şi rezistând, vizibil, tot mai greu valului de nebunie ce i se revarsă în căşti, muzicianul Eduard Gabia redă exact tumultul interior al acestuia. Plasat într-un spaţiu întunecat din fundal, Gabia face un jam session de două ore la tobe prin care materializează sonor furtuna emoţională a lui Barry. Fost dansator, Gabia bate ritmul interior, ghidat de vocea lui Leoveanu, improvizând la tobe cu aceeaşi dezinvoltură cu care performa pe vremuri în avangarda dansului contemporan autohton. Gabia este conştiinţa spectrală a lui Barry.
Pentru a-i atenua caracterul static şi monoton, spectacolul a fost dezvoltat în diferite direcţii, fără însă a-l complica prea mult. Scena mare a Teatrului Naţional din Craiova este folosită integral. Scenograful bulgar Nikola Toromanov, un constructor ingenios de decoruri care îmbracă scene imense, imaginează o arhitectură care îmblânzeşte dimensiunile inconfortabile ale spaţiului. A creat nu doar un studio de radio, ci şi spaţiile adiacente din clădire şi din afara ei, plus cel din interiorul lui Barry (în care stă Gabia). În prim planul scenei sunt trei spaţii orizontale: cabina tehnică şi studioul de emisie, iar alături, un bar. În spatele primelor două, se observă holul şi uşa spre biroul directorului, iar dincolo de ele este hăul întunecat în care bate toba Gabia. Se creează astfel o alternanţă de texturi, cu buretele opac din studio şi pereţii de sticlă, şi de lumini, cu penumbra din cabina tehnică şi lumina plină sau strălucitoare din celelalte. Personajele sunt voci care se aud live în emisie şi capătă corp în bar. Pot fi identificaţi sau nu, spectacolul lasă această oportunitate la îndemâna spectatorului. Unul dintre ei se individualizează, Kent, cel care ajunge în studio un pic alcoolizat şi mai mult drogat, personaj pe care Vlad Udrescu îl face de-a dreptul simpatic, plasându-l la intersecţia dintre candoare, prostie şi dezinhibare agresivă.
Radio este un spectacol cu o structură clară, chiar simplă, perfect funcţională şi cu un efect extraordinar. Deschiderea spectacolului se face cu un buletin de ştiri, prezentat live de o vedetă reală a FM-ului (la premieră, a fost Bogdan Şerban de la Radio Guerrilla), şi care conţine o panoramă a realităţii anilor '80. Ştirile reverberează însă în prezent (una este despre Donald Trump, de exemplu) şi asigură fundalul real pe care se ţes obsesiile personajelor. Este frisonant faptul că, deşi textul nu a fost semnificativ contemporaneizat, cam tot ce se vântură astăzi prin mentalul planetar, de la sărăcie la discriminare, de la intoleranţă la adicţie, de la singurătatea recunoscută ca maladie la nevoia de idoli, chiar şi criza climatică, erau foarte prezente şi anii '80. Nu poţi să nu te întrebi, pe de o parte, cât de inerți am fost atunci, şi pe de alta, cât de inerți suntem acum.
*
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
Radio
de Eric Bogosian
Traducerea: Silvia Nastasie
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Nikola Toromanov
asistent scenografie: Gabi Albu
Percuţie live: Eduard Gabia
Sound design: Alexandros Raptis
Cu: Sorin Leoveanu, Cătălin Vieru, Claudiu Mihail, Romaniţa Ionescu, Angel Rababoc, Gabriela Baciu, Marian Politic, Vlad Udrescu, Ştefan Cepoi, Tamara Popescu, Cătălin Miculeasa, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu, Geni Macsim, Ramona Drăgulescu, Iulia Colan, Constantin Cicort
Următoarele reprezentaţii sunt în 2 şi 8 februarie 2020.
