Extremismul s-a normalizat, s-a mutat dinspre margine spre centrul sistemului politic, devenind atât de seducător încât este emulat și de lideri politici ai partidelor coaliției guvernamentale. Una dintre schimbările fundamentale care a contribuit la acest reviriment e transformarea sferei publice. Astăzi, prin digitalizare, social-media și inteligență artificială, avem o nouă sferă publică, preponderent digitală.
Discursul extremist a fost mereu prezent în societate după 1989, doar că opinia publică nu i-a dat atenție decât atunci când s-a cuplat cu succesul politic. După epoca de aur a PRM și PUNR, între 1990-2004, extremismul s-a refugiat la marginea politicii, sub forma unor partide cu denumiri pompoase, ridicole și irelevante pentru scopul lor, în societatea civilă neliberală, reacționară, radicalizată, cea care are planuri insurgente față de democrație și valorile liberale, și în societatea necivilă, după cum descrie Stephen Kotkin grupurile din interiorul statului care susțin ideea de guvernare autoritară, naționalistă, neo-tradiționalistă.
Odată cu apariția AUR în Parlament, din 2020, și a POT, din 2024, vorbim din nou și mai îngrijorați despre pericolul extremismului. Așa cum au arătat și alegerile prezidențiale, pericolul vine nu doar de la partidele parlamentare radicale, cât mai ales din faptul că radicalismul a devenit o mișcare. Extremismul s-a întărit, sub radar, tocmai în vremea în care nu avea succes politic, în societatea civilă neliberală și în societatea necivilă, adică în țesătura societății și în aceea a statului. Referendumul pentru familie din 2018, impus de jos în sus de o congregație de organizații ultraconservatoare, ortodoxiste, naționaliste și beneficiind de complicitatea partidelor de sistem și a unor instituții, a fost un mare semnal de alarmă.
Acum avem în peisaj și partide extremiste parlamentare, și o mișcare anti-sistem în ascensiune. Extremismul s-a normalizat, s-a mutat dinspre margine spre centrul sistemului politic, devenind atât de seducător încât este emulat și de lideri politici ai partidelor coaliției guvernamentale.
Ascensiunea radicalilor a profitat de câțiva factori favorizanți de la nivel internațional: Brexit-ul, venirea la putere a lui Trump în 2016 și întoarcerea lui de acum ca un Mesia al iliberalismului, pandemia, războiul din Ucraina, ascensiunea mondială a partidelor populiste și extremiste, finanțarea clandestină a acestora de către actori statali ostili, precum Rusia, China, Iran etc. În România, au mai contat scandalurile de corupție și incompetență, sufocarea scenei politice prin crearea alianței hegemonice de guvernare între principalele partide de sistem, creșterea costurilor vieții și războaiele culturale care vin din trecutul nostru problematic.
La nivel mondial, s-a mai schimbat ceva, rapid și deconcertant: natura sferei publice. Cum se știe, în formularea clasică a lui Jürgen Habermas, din 1962, sfera publică era acel spațiu neutru de dialog și negociere dintre stat și societate, care, prin rațiune, critică și egalitate, a dus la nașterea democrației. Sfera publică a migrat din saloane, cafenele, piețe publice, prin presă scrisă spre mass-media și opinie publică structurată. Astăzi, prin digitalizare, social-media și inteligență artificială, avem o nouă sferă publică, preponderent digitală. Aici se joacă meciul acum. Transformarea este atât de profundă, încât venerabilul Habermas a simțit nevoia să publice, în 2022, o aducere la zi pentru noua sferă publică. Cartea – purtând în traducerea engleză titlul A New Structural Transformation of the Public Sphere and Deliberative Politics – ar merita o traducere și în limba română pentru că include numeroase avertizări și soluții, utile în debusolarea și surescitarea de acum.
Habermas observă, pe de o parte, că sfera publică digitală oferă oportunități semnificative prin faptul că lărgește cadrele de acces la comunicarea publică și deliberarea politică. Oricine poate intra în joc instantaneu, de pe poziții egale, la nivel local, național sau global, fără filtre (editoriale, profesionale, ideologice), fără a parcurge proceduri de verificare și aprobare într-o ierarhie sau domeniu de expertiză. Diminuarea importanței autorității (politice, sociale, epistemice etc) și a „portarilor” comunicării deschide calea pentru noi forme de mobilizare, deliberare și incluziune, la toate nivelurile. Pe de altă parte, observă Habermas, alături de alții, aceleași caracteristici ale sferei publice digitale duc la fragmentarea extremă a publicului în nenumărate spații de comunicare semi-publice, care tind să se izoleze în camere de rezonanță sau să intre în competiție acerbă și conflict. Dispariția filtrele face ca oricine, indiferent de legitimitate și expertiză, să se simtă împuternicit să comunice și să decidă. Articularea rațională a discursurilor pentru a construi înțelesuri și valori comune este mult mai complicată, pentru că sfera publică este supraîncărcată, în permanentă și rapidă schimbare, ușor de manipulat. Validarea este obținută prin viralizare și încărcătură emoțională, pe platforme deținute de tehno-monopoluri private sau actori statali. Deținătorii guvernează netransparent aceste platforme prin culegerea și prelucrarea continuă a unor mari cantități de date despre utilizatori și prin construirea unor modele matematice – faimoșii algoritmi („weapons of math destruction”, cum le numește Cathy O’Neil) – menite a spori angajamentul emoțional și viralizarea.
În ultimii 20 de ani, s-a scris enorm în Occident pe tema impactului rețelelor sociale și a lumii digitale asupra democrației și sferei publice. La început tonul era dat de lucrările care lăudau noile medii pentru contribuția avută la subminarea tiraniilor, mobilizarea opoziției democratice, la combustia protestelor sociale și a revoluțiilor din toată lumea. Criticile inițiale vizau, cu precădere, designul platformelor orientat spre profit comercial, individualism, entertainment și consum emoțional. Între timp, cu precădere după 2016, după ce actori statali și mișcări extremiste au învățat să se folosească de funcțiile platformelor sociale și de vulnerabilitățile sferei publice digitale, a explodat numărul cărților care analizează amenințările la adresa democrației.
O idee recurentă este că noua sferă publică digitală multiplică împuternicirile și dezactivează mecanismele existente de control democratic. Actori publici noi, care se reprezintă pe sine sau diferite triburi digitale, își atribuie dreptul de a influența radical – urmărind schimbarea politică, escaladarea unor confruntări culturale sau chiar militare, inițierea de proiecte de inginerie socială etc – fără a respecta regulile legitimității, transparenței și intermedierii instituționale, fără a se lăsa auditați și a-și asuma responsabilitatea. Instituțiile democratice tradiționale sunt ocolite sau atacate, laolaltă cu instituțiile media care filtrează conținuturi pe baza unor politici editoriale consacrate în democrațiile liberale și cu instituțiile care conferă autoritate epistemică. Oricum, schimbările radicale și rapide care se produc prin intermediul platformelor digitale contribuie la decredibilizarea instituțiilor pentru că acestea par în permanentă desincronizare față de ce se întâmplă în jurul lor. În fața comunicării masive și instantanee, reacțiile instituțiilor, care vin după consultări și parcurgerea unor proceduri și ierarhii, par târzii și insuficiente.
Viteza este nu doar o însușire a noii lumi, ci și un fetiș și o armă politică. După ce a doua administrație Trump, asistată de marile tehno-corporații în frunte cu intempestivul Elon Musk, a luat cu asalt, rapid și brutal, instituțiile democratice americane, democrațiile occidentale și ordinea internațională, analiștii au căutat precedente și inspirații ideologice. Mai multe articole din presa internațională au făcut trimitere la tehno-fascismul interbelic și la variante actuale ale acestuia. Printre acestea, „acceleraționismul”. Acest bizar „ism” are origini intelectuale de stânga, trecând prin Marx și G. Deleuze – F. Guattari, plecând de la ideea că ordinea capitalistă lucrează, prin excesul care îi este caracteristic, la propria prăbușire. Acceleraționismul de stânga propune ca metodă de luptă împotriva capitalismului nu opoziția frontală, ci participare la precipitarea schimbărilor sociale și tehnologice până la implozie. Conceptualizarea contemporană s-a conturat începând cu anii ’90, într-un grup de filosofi, activiști și artiști de pe lângă Universitatea Warwick din Marea Britanie (Cybernetic Culture Research Unit). Unul din fondatori, Nick Land, a migrat în anii 2000 spre extrema-dreaptă, devenind un teoretician al gândirii neo-reacționare și al Iluminismului întunecat. Land și alții împreună cu el consideră că democrația, liberalismul și egalitarismul sunt disfuncționale și pledează pentru tehno-capitalism agresiv, post-uman, pentru guvernare autoritară după model corporatist, controlată de tehnocrați și mașini (gov-corp), pentru „hiper-rasism” și eugenie, pentru o cunoașterea bazată pe „hiperstiții” (adică idei care promovează schimbarea radicală, a căror circulație este favorizată tehnologic și care se auto-validează prin impactul extins) etc.
Multe din scenariile acceleraționiste sunt revoluționare, într-o variantă apocaliptică, nihilistă, preocuparea principală nefiind transferul de putere, redistribuirea bogăției sau restructurarea instituțiilor, ci distrugerea lumii existente prin tehnologie și reacționarism. Idei din această zonă ideologică au influențat grupări și curente extremiste din toată Europa, inclusiv din România.
Mai mulți oameni din anturajul lui Trump (între care Steve Bannon și J.D. Vance) sunt apropiați de teoreticieni sau militanți ai acceleraționismului, autoritarismului tehnocratic și capitalismului anarhic. Documente programatice precum Proiectul 2025 și Agenda 47 reflectă acest lucru. Musk supervizează destructurarea instituțiilor americane urmând comandamentele vitezei, eficienței și ierarhiei corporatiste, precum și criterii dictate de algoritmi și inteligență artificială. Statele Unite au fost, decenii la rând, cea mai importantă putere normativă pentru democrațiile liberale, dar, odată cu instalarea lui Trump, au devenit cel mai important furnizor de instabilitate iliberală.
În România, discursul radical actual este un hibrid care combină, în diferite formule, naționalism (în special, rasism și suveranism autarhist), conspiraționism, anti-știință (în special, anti-vaccinism), SF, ocultism, New Age, dogmatism religios, antisemitism de toate tipurile (legionar, cuzist, antonescian, anti-sionist) și negaționism, anti-occidentalism, anti-globalism, anti-Ucraina, anti-ecologism, anti-feminism, discurs îndreptat împotriva minorităților (etnice, sexuale) și imigranților etc. În AUR, SOS și POT găsim toate variantele. Mai multe studii realizate pentru Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România și Școala Națională de Studii Politice și Administrative arată că moștenirea naționalistă și antisemită reprezintă o sursă de inspirație esențială pentru radicalii actuali, că oameni din societatea civilă iliberală și din societatea necivilă sunt cei mai înverșunați activiști și că rețelele sociale sunt principalele vehicule.
Aparent, radicalismul din România este defazat, restaurator și paseist. Se revendică, în mare parte, de la un trecut estetizat și imaginează un viitor care restaurează acel trecut. Dar, așa cum știm din istoria interbelică, fascismul este, în același timp, restaurator și revoluționar. El pune în mișcare, după cum formulează Jeffrey Herf, un „modernism reacționar”, asemănător cu neo-reacționarismul actual. Ideologiile radicale nu se jenează de lipsa de coerență. De exemplu, legionarismul din România a început prin a fi reacționar și a devenit, din a doua parte a anilor ’30, revoluționar. În fapt, radicalii nu doresc restabilirea ordinii trecute, ci doar o aprobă, cu tot cu campaniile genocidare, și o folosesc ca alibi în timp ce proiectează anularea schimbărilor liberale și distrugerea ordinii democratice actuale.
Versantul autoritar din gândirea radicală actuală își imaginează că destabilizarea va putea fi controlată. Alții, așa cum am văzut, mizează pe forța anarhiei și a actorilor parastatali. Cert este că, odată declanșată această dezordine, va avea nenumărate efecte neintenționate.
Scenarii dintre cele mai sumbre sunt schițate de Robert D. Kaplan. Acesta profețește de 30 de ani, inclusiv în Waste Land, ultima carte, că distopiile viitorului nu vor lua forma autocrațiilor clasice, ci vor fi o combinație de tiranie și anarhie. Un amestec între controlul totalitar descris de Orwell și haosul imaginat de Hobbes. Noul Leviathan va fi un arhipelag de „ordini” într-un ocean de anarhie. În acest scenariu sumbru, puterea va fi exercitată prin satrapi care privatizează statul și controlează tehnologii avansate, rețele de oameni, ziduri, piețe negre și armate private.
Între efectele neintenționate ale schimbărilor la care asistăm se pot număra și scenarii pozitive. Mobilizarea iliberalilor produce și mobilizarea liberalilor, după o perioadă de pasivitate în care democrația și pacea păreau singurele realități în vigoare. Neo-reacționarii nu sunt foarte deștepți și nici prea carismatici, așa că forța lor normativă este limitată. Autocrație și anarhia nu seduc decât pe unii. Lumea de astăzi trebuie să se realfabetizeze digital pentru a învăța să facă față amenințărilor care vin prin ecrane. Sfera publică digitală are un imens potențial pozitiv, cu condiția să fie reglementată, încetinită și curatoriată în acord cu valori umaniste și liberale.
Foto: Pexels
