La trei ani de la declanșarea invaziei Rusiei în Ucraina, rămâne dureros de important să nu uităm de acest război și, mai ales, să vorbim cu ucrainenii. Pe fondul turbulent al ascensiunii extremismului de dreapta și al regimurilor autoritare, actori de rea-credință împing mai abitir ca până acum mesaje care fac jocul Kremlinului. Pe cele cu aromă locală probabil le știți, le-ați auzit. Ucrainenii primesc bani de la țara noastră fără să facă nimic. Primesc mai mult decât românii! Ucrainenii nu vor să muncească. Ei se îmbogățesc, își fac vacanțe și-și cumpără mașini scumpe, iar noi sărăcim. Din cauza lor, că nu vor să facă pace cu Putin, viața e din ce în ce mai grea. Și probabil „preferata” mea: Oricum, Zelenski a început războiul!
Cei care dau mesajele astea mai departe, din convingere sau din interes, lovesc în oameni reali, civili fără nicio vină, care au pierdut deja multe. Agoniseala de-o viață. O casă. Un oraș. O parte din familie, rămasă acolo. Fii, tați, frați, veri, vecini, prieteni. Fiecare ucrainean știe pe cineva care-a murit în război, mi-a spus prietena mea din Kyiv în iunie, când am mers împreună la înmormântarea unei tinere care fusese medic pe front. Ucrainenii din Rădăuți nu fac nici ei excepție. Citiți ce au de zis despre război, despre România, despre muncă, bani și a-ți lua viața de la capăt.
Conform celor mai recente date ale Organizației Națiunilor Unite, în țara noastră mai trăiesc circa 180.000 de refugiați ucraineni. Din cele câteva milioane de cetățeni ai țării vecine care ne-au trecut granițele în ultimii trei ani, majoritatea au plecat înspre alte zări, iar mulți dintre cei rămași s-au îndreptat către orașele mari, unde pot găsi mai ușor de muncă. Câteva sute, însă, au ales să rămână în orășelul sucevean Rădăuți, care are o populație de doar 24.000 de locuitori. Vama Siret, granița cu Ucraina, e la jumătate de oră cu mașina.
Anul trecut am fost la Rădăuți – o urbe bucovineană pe care o parcurgi la pas, dintr-un capăt în altul, în puțin peste o oră. Am găsit-o așa cum mă așteptam: un centru mic, destul de adormit, în care mai vezi urme ale trecerii habsburgilor peste arhitectură, amestecate cu blocuri joase, construite sub socialismul românesc, și case cu curți verzi. Nimic neobișnuit aici – câteva supermarketuri, centrul decopertat pentru reasfaltare, într-un puseu de elan preelectoral al primarului, case de pariuri, farmacii, câteva terase.
Undeva în acest centru, într-o casă de final de secol XIX cu un etaj, se întâlnesc săptămânal zeci de ucrainene și ucraineni, la sediul Asociației Rădăuțiul Civic. Învață româna și engleza, fac activități cu copiii, gătesc, pictează, fac lucru manual. În mijlocul lor, ca un centru magnetic care-i adună la un loc, stă Marina Iliuc, o ucraineancă cu cetățenie română, fostă profesoară, astăzi antreprenoare și oengistă. Am întrebat-o pe Marina „de ce Rădăuți?”, iar ea mi-a dat răspunsurile ei. Apoi m-a așezat la masă cu „doamnele ei”, cum le spune afectuos, ca să-mi explice mai pe larg „de ce Rădăuți”. Și să-mi povestească de unde le-a adus războiul, ce le-a furat, cum s-au adaptat cei doi ani de România și ce le lipsește încă.
În prima parte a acestui material am scris povestea Marinei, profa de română care le-a „vânat” pe ucrainencele din Rădăuți ca să le aducă laolaltă, să le ajute fără preget și, în cele din urmă, să creeze o comunitate despre care spune că e ca o familie. În cea de-a doua parte le-am lăsat pe „doamnele ei” să-și povestească viețile și să-și spună păsurile.
„Era o linişte totală. Nu ştia nimeni ce să spună... Toţi au aplecat capul şi, încetul cu-ncetul, am trecut vama.”
Marina are 34 de ani și e o prezență caldă, ca o învățătoare sufletistă și mămoasă — are un glas dulce, cu care ar putea oricând să-ți citească basme, și zâmbește des, chiar și când în ochi încep să-i sclipească lacrimi. E din Iordănești, un sat „de români” din Ucraina, aflat la o jumătate de oră de vama Siret. La Cernăuți, unde a trăit și a muncit până să înceapă războiul la scară largă în țara vecină, a lucrat 13 ani ca profesoară de română la clasele primare și opt ani ca traducător autorizat. Străbunicul ei era din satul Sucevița din România, iar acasă toată familia vorbea românește.
Deși mass-media și opinia publică spun adesea, în mod eronat, că agresiunea Federației Ruse în Ucraina a început pe 24 februarie 2022, este important de reținut că aceasta a început în 2014. Atunci, după revolta pro-europeană sângeroasă din capitala Ucrainei, Maidan (supranumită și Revoluția Demnității), Rusia a ocupat în mod ilegal Peninsula Crimeea la final de februarie, iar în aprilie a invadat Donbasul, o regiune din estul Ucrainei formată din oblastiile Donețk și Luhansk.
Pe 24 februarie 2022, Marina era însărcinată în luna a opta. Pentru că sarcina o reținuse acasă, se uita la știri toată ziua, așa că a văzut la prima oră spitale bombardate, mame gravide și copii evacuați din spitale. Spune că a fost dintre cei care au dat crezare zvonurilor și a înțeles că războiul va avea loc. „Noi mereu eram cu frica, ştiam că este război [în Ucraina încă din 2014]. Eu, cum am doi fraţi şi tatăl, mereu erau chemaţi la război.” Din cauza asta, frații ei au plecat înainte de 2022 din țară, și-au făcut studiile în România și acum muncesc în Europa. Spune că din satul lor românesc mai mulți bărbați au fost luați în armată și nu s-au întors vii – părinți ai elevilor ei, vecini, cunoscuți. „Îi ajutam mereu, le trimiteau soldaților mâncare, haine, ce aveau nevoie. Cu copilaşii strângeam.”
Pe la ora 6-7, în seara zilei de 24 februarie 2022, Marina a ajuns la granița cu România. Totul era deja blocat, rânduri peste rânduri de mașini, pe ambele sensuri ale drumului, toate îndreptate în aceeași direcție. Spune că celor cu mașini le-a fost mai greu să iasă din Ucraina; ea a trecut granița singură, pe jos. „Era o linişte totală. Aşa, parcă au înghiţit toţi... Au luat apă. Nu ştia nimeni ce să spună, ce să vorbească... (...) Toţi au aplecat capul şi, încetul cu-ncetul, am trecut vama.”
După ce a pășit în România, s-a trezit înconjurată de mulți voluntari care voiau să o ajute, pentru că era foarte însărcinată. „Atunci când am văzut lumea cât de îngrijorată era faţă de noi, am avut aşa nişte emoţii, că am început să plâng – şi până am ajuns pe loc am plâns.”
Deși efortul voluntarilor români la vama Siret fost exemplar și s-au mobilizat în timp record, Marina e conștientă că Rădăuțiul, primul oraș după granița Ucrainei cu România, era în „prima linie”, în acele zile de final de februarie 2022. În orașul copleșit de un număr uriaș de refugiați, femeia își amintește cum băteau ucrainenii la propriu pe la uși ca să ceară ajutor. „Cu copilaşii în braţe: «Daţi-ne, vă rog, o gură de apă.» Sau: «Putem să ne încălzim un pic?» Asta era... nu pot să spun cât de greu şi de dureros.”
Are și amintiri luminoase din acele prime zile. S-a înregistrat fără probleme la medic și a născut la Suceava. Apoi a început să caute chirie împreună cu soțul ei. „Comportarea a fost foarte frumoasă din partea tuturor, m-au ajutat toţi cu ce au putut, sunt foarte mulţumită. Și câte persoane am întâlnit, chiar din Ucraina, care erau toţi bucuroşi şi simţeau susţinerea. Adică nu erau probleme că nu înţeleg limba sau... Din contră, toţi au spus că a fost minunat.”
„Când afli istoria fiecăruia, începi să te gândeşti mai mult la viaţă şi să preţuieşti totul”
Primul răspuns la întrebarea „De ce au ales câteva sute de ucraineni Rădăuțiul?” e simplu de intuit: e foarte aproape de graniță, la nici 25 de kilometri de vama Siret. Dar nu e singurul, explică Marina. Femeia spune că mulți refugiați au venit aici din orașe mai mari din România (București, Constanța) și chiar și din alte țări (Portugalia, Germania, Cehia, Polonia), pentru că informația a călătorit de la un om la altul. „Suceava, Rădăuţi, ne înţeleg mai bine, ca ucraineni. Noi am fost mereu vecini. Eu sunt din Cernăuţi, mereu românii veneau la noi la piaţă, la oraş, la restaurante, în excursie. Ne cunosc cultura noastră, mâncarea, comportarea, ne înţeleg pe noi.” Marina i-a întrebat pe mulți dintre refugiații din orășelul sucevean dacă nu vor să se îndrepte către orașe mai mari, poate cu mai multe oportunități de muncă. „«Nu, noi vrem aici pentru că aici oamenii sunt buni, înţelegători». Și ei simt asta.” Povestește că, recent, a asistat la supermarket la un moment în care două doamne mai în vârstă au cerut brânză în ucraineană, iar vânzătoarea le-a răspuns în română, fără nicio umbră de reproș sau neînțelegere. „Mi-o plăcut când vezi dintr-o parte cum se comportă lumea.”
Acum, Marina se gândește chiar să se stabilească în România cu familia, pentru că și ea și soțul ei se așteaptă la o criză financiară uriașă în Ucraina, după încheierea războiului. Cei doi sunt din generația care a prins hiperinflația din 1992, când, după colapsul Uniunii Sovietice, inflația în Ucraina nou independentă ajunsese până la o rată lunară de 285,2%.
Deși spune că adaptarea n-a fost o mare problemă pentru ea, la început Marina s-a simțit, totuși, străină. I-a luat cam o jumătate de an să se obișnuiască. Mai ieșise din Ucraina și până atunci, dar nu locuise niciodată în afara țării. „Când trăieşti e una, când călătoreşti e alta.” Iar printre „doamne”, beneficiarele ei ucrainene care vin la activitățile de la sediul Rădăuțiul Civic, se numără „multe femei care prima dată în viaţă au ieşit peste hotare [din cauza războiului], care nu au fost niciodată nicăieri”.
Rădăuțiul Civic, inițial un grup de inițiativă locală, coagulat în vara lui 2016 în jurul lui Luca Ciubotaru și a altor tineri rădăuțeni, a luat naștere ca ONG în 2018. Au proiecte de mediu, educație, bună guvernare locală, istorie și cultură, iar din februarie 2022 s-au implicat puternic în ajutorarea refugiaților ucraineni sosiți la Vama Siret.
La Rădăuțiul Civic, sau „la centru”, cum îi spun Marina și celelalte beneficiare, a ajuns pentru că a fost recomandată ca profesoară cu multă experiență în predarea limbii române pentru ucraineni. Spune că în Cernăuți, „la doi pași de România”, era chiar ciudat să nu știi și limba română. A rămas la ONG probabil pentru că știe că nu mai există altcineva la fel de capabil și dispus să-și ia pe cap atâtea responsabilități, griji, probleme – și să le și poată naviga în limba română.
În ce-o privește pe ea, pare că nu există situație în care să nu se descurce – sau măcar să încerce. Predă română la grupuri de circa 20 de ucraineni adulți per ședință, și-a deschis o mică afacere cu paturi și lenjerii de pat pentru copii mici, are, la rândul ei, un copil de doi ani și jumătate, și, peste toate astea, e în contact constant cu circa o sută de ucraineni stabiliți în Rădăuți, care știu că o pot suna ori de câte ori au o problemă. Adesea, așa își începe săptămâna: însoțind pe cineva la medic, la avocat sau la notar, pentru că majoritatea încă nu se pot descurca singuri în hățișul birocratic românesc, dublat de bariera de limbă.
Când Marina vorbește despre toate situațiile în care a ajutat, simți că ar fi mai simplu să-ți spună ce n-a rezolvat. Înscrierea copiilor ucraineni la școală, deschiderea de conturi la bancă pentru adulți, depistarea de apartamente pentru refugiați, negocieri cu proprietarii, joburi găsite, documente traduse, diplome echivalate, firme deschise și asociații înființate. Cine mai crede că refugiații primesc totul de gata sau că e ușor să-ți iei viața de la capăt într-o țară străină ar face bine să stea de vorbă cu Marina.
„Noi fără tine nu facem nimica aici!”
Uneori, cei pe care îi ajută Marina o întreabă dacă nu vrea să plece din Rădăuți. O dată le-a spus că ia în calcul o mutare la Suceava, așa că i-au zis că vin și ei cu ea. „«Noi fără tine nu facem nimica aici!» S-or obişnuit că când au ceva nevoie – Marina.” Majoritatea refugiaților ucraineni din Rădăuți sunt, de fapt, refugiate ucrainene, aflate aici fără soți, care fie nu mai sunt, fie nu au putut ieși din țară din cauza legii marțiale.
Adevărul e că și Marina s-a obișnuit cu ele și zice că a devenit „mai emoțională”. „Pentru că, când afli istoria fiecăruia, începi să te gândeşti mai mult la viaţă şi începi să preţuieşti totul.” Refugiatele ucrainene din Rădăuți îi arată Marinei poze cu casele lor distruse, îi povestesc cum au rămas fără nimic. „Văd lacrimi în ochi şi trebuie să fiu şi eu tare în faţa lor şi să le susţin. (...) Am ajuns să le fiu şi psiholog şi traducător. Unde aud că se oferă ceva pentru ucraineni, mereu mă stărui să le ofer informaţii, consultaţii, le duc de mânuţă”, spune fosta profesoară și, deși emoționată, râde.
„Sunt persoane cu experienţă de viaţă, care au avut profesie, au fost cineva. Dar acuma, cum ei spun, «suntem nimeni, suntem amărâţi, supăraţi...»” De la greutatea în a-și găsi locuri de muncă pleacă toate supărările refugiaților ucraineni din Rădăuți, spune Marina. De doi ani aceștia învață româna la Rădăuțiul Civic, unde li se oferă și cursuri de engleză, de croitorie, de coafură. „S-ar apuca de orice: de cusut, de spălat, de măturat, de tot ce trebuie, măcar că că au fost şi șefă şi profesoară şi medic.” Soțul ei, care a fost chirurg în Ucraina (pe un salariu de 120 de euro), așteaptă să dea din nou examenul de rezidențiat în România. Studiile lui nu sunt recunoscute aici, așa că singura lui șansă de a profesa este să redevină rezident, cu bani de-acasă, într-o țară cu o acută lipsă de personal medical.
Una dintre ucrainencele din Rădăuți a fost atletă, de două ori selectată în lotul care a reprezentat Ucraina la Jocurile Olimpice. Acum sparge lemne ca să se încălzească peste iarnă – orașul ucrainean din care era nu mai există. Pentru cei mai nevoiași și mai în vârstă dintre refugiați, Marina spune că ar fi extrem de necesare și binevenite donațiile în alimente din partea marilor lanțuri de hypermarketuri, de pildă. Despre unele dintre femeile din Rădăuți, Marina a auzit că au stat și patru zile fără să aibă ce mânca. După sărbători, la cursurile de limba română pe care le predă, femeile mai în vârstă i-au spus că n-au avut bani să-și facă un coș cu care să meargă la biserică. „M-o durut sufletul (...) cum au povestit ele că «De când îi război, n-am nici Paşte, nici Crăciun». (...) Să fi ştiut, le luam şi eu câte-un colac. Dar ele tac, se ruşinează, nu povestesc, foarte greu scot din ele de ce au nevoie.”
„Mergi, ucraineanule, acasă la război, ce stai aici?”
Nici Marina nu e foarte dornică să vorbească despre situațiile de discriminare și abuz la care a asistat sau de care a auzit, din Rădăuți și alte locuri din România. Soțului ei, care a reușit să vină în România cam la o lună după ea, ar fi auzit de la unii români: „«Mergi, ucraineanule, acasă la război, ce stai aici?»”. Niște ucrainence venite la Rădăuți din București i-au spus că le-au fost goniți copiii de pe terenul de joacă. Altele că nu mai știu unde să-și parcheze mașinile cu numere ucrainene, fiindcă au fost luate la trei-păzește strict pentru că vin de unde vin. „Se străduiesc să nu atragă atenţia.”
Această discreție pe care o descrie Marina îi face, din păcate, pe ucrainenii refugiați în România vulnerabili la abuzuri – atât din partea statului român, cât și a unora dintre cetățeni. Într-o discuție cu cercetătorii în istorie orală alături de care am fost la Rădăuți despre programul guvernamental 50/20, care deconta masa și cazarea refugiaților, Marina amintește de cazuri în care proprietarii români le-au luat cardurile bancare refugiatelor pe care le găzduiau și au păstrat toți cei 70 de lei pe zi per refugiat primiți de la statul român. „Dar ele nu ştiu cum să vorbească, să explice la poliţie. Eu le-am întrebat: să mă adresez sau nu?” Au rugat-o să nu, pentru că le era frică că vor pierde chiria, pe care o găsiseră oricum cu foarte mare dificultate.
Programul 50/20 s-a încheiat, de facto, la 1 iulie 2024. Și oricum se schimbase din iulie 2023, condiționând sprijinul financiar acordat refugiaților ucraineni de un contract de muncă pentru adulți și înscrierea într-o formă de școlarizare pentru minori, după prima lună. În plus, dincolo de strategiile de extorcare aplicate de mai mulți proprietari români refugiaților, el nu a funcționat niciodată ca pe hârtie. Plățile s-au făcut mereu cu întârzieri de luni de zile – iar acesta e poate principalul motiv pentru care peste 60.000 de ucraineni au părăsit România în ultimul an. Marina spune că a avut și ea niște rude din Odesa, o familie cu doi copii, al căror tată lucra în construcții în România. Cât plățile se făceau cât de cât la timp, reușeau să-și acopere chiria, „aveau un picuţ de mâncare şi le ajungea să trăiască, adică se descurcau în familie. Dar când s-au oprit plăţile nu se descurcau, era dezastru, nu ştiau ce să facă. Chiar salariul pe care îl primea soţul nu le ajungea de toate cheltuielile.” S-au întors în Odesa, chiar dacă locuiesc într-o zonă la risc de bombardamente, pentru că spun că nu mai au unde să se ducă. „În Europa (...) parcă s-au şi săturat, ştiţi?, de ucraineni.”
Marina crede că publicul tinde să-i vadă doar pe cei bogați, cu mașini scumpe, care trăiesc bine în România, și să-i ignore pe cei mai mulți și mai necăjiți. Are exemplul unei doamne din comunitate care are un băiețel cu probleme de sănătate și un salariu de 350 de euro. E nevoită să-și lase copilul de 7 ani singur în casă cât merge la muncă, pentru că nu are absolut nicio alternativă de a le asigura traiul. „Nicio persoană, chiar din centru, aici, niciodată n-o cerut nimic. Pur şi simplu o susţinere – ajută-mă, tradu-mi –, niciodată nu mi-o cerut cineva bani sau de mâncare sau de îmbrăcat. Stau şi ţin în ei şi nu spun nimica. Dacă le dă cineva ceva, primesc, dar nu cer, ştiţi?” Însă e conștientă că unii români se gândesc „că vin ucrainienii şi toţi le dau bani, mâncare, şi ei trăiesc bine – și alții nu.”
„Aș vrea și aici să nu fie așa o discriminare în naționalitate”
Deși sprijinul financiar acordat refugiaților ucraineni în România nu e nici pe departe un râu de lapte și miere, tema asta e una dintre preferatele actorilor politici locali care-și iau lumina de la Moscova. Sunt cei care nu pregetă să răspândească dezinformare, de tip „ăștia primesc bani de-a gata de la români” sau „copiii ucrainenilor iau 3.700 de lei alocație!”. Realitatea e că majoritatea ucrainenilor apți de muncă pe care i-am întâlnit la Rădăuți, și nu numai, își doresc să lucreze la noi în țară – dar se pare că românii nu-i vor.
Marina întărește că refugiații din comunitatea ei sunt refuzați de mulți angajatori pentru că nu știu limba română – chiar și cei tineri, care vorbesc engleza bine. Înțelege că refugiații sunt speriați de limbă, fundamental diferită de ucraineană, dar spune că are rude care au mers la muncă în Italia și, cu timpul, în câteva luni, au reușit să învețe. „Mi-aş dori foarte mult să audă toată România că aceste femei ar putea să-şi însuşească şi limba mai bine dacă ar fi luate în colectivele lor [de muncă].” Marina vede situația ca pe un cerc vicios: fără să muncească printre români și să-și exerseze cunoștințele de limbă, refugiatele rămân și fără bani și fără integrarea socială de care au nevoie pentru a se adapta în România.
Cum-necum, situația profesională a tinerilor se mai rezolvă (adesea prin joburi online, adesea pentru angajatori străini), dar refugiații între două vârste, care nu sunt la fel de alfabetizați digital și nu știu engleza, au acces la mult mai puține oportunități. Și chiar și când reușesc să se angajeze, nu sunt tratați întotdeauna corect. Unele femei din comunitatea ei, explică profesoara, au mai lucrat la curățenie sau la bucătărie, pe la privați ori prin hoteluri din zonă, însă au constatat că primesc mai puțini bani decât colegele românce. Când au descoperit că diferențele la salariu ajung până la 100 de euro, au renunțat și au căutat în altă parte – unde, din păcate, s-au lovit deseori de aceeași problemă.
Dacă e ceva ce Marina își dorește cu ardoare este să le amintească românilor care practică o astfel de discriminare că și ai lor pleacă la muncă peste hotare. „Nu cred că dacă eşti român, ucrainean sau de o altă naţionalitate, la acelaşi loc de muncă îți dă cu 100 de euro mai puțin. La toți la fel le dau, n-are importanță ce naționalitate eşti. Și aș vrea și aici să nu fie așa o discriminare în naționalitate.” Și mai are un mesaj pentru români: „Să nu aibă frică [de ucraineni]. Sunt oameni ca şi noi. Adică au şi ei nevoi, dar sunt gata să facă orice.”
Unde cei apți de muncă se mai descurcă, refugiatele ucrainene de vârsta a treia, care ar trebui să se bucure acum de odihnă la pensie, o duc cel mai greu. „Nu mai au putere să lucreze, le dor picioarele, au probleme cu inima…” Unele sunt din zone aflate acum sub ocupația rușilor, iar accesul la pensia și-așa mică (în medie, circa 88 de euro) poate fi complicat birocratic, de la caz la caz. Pe unele le mai ajută copiii sau soții, dacă mai au pe cineva în viață. Dar altora timpul sau războiul le-a omorât soții și au rămas complet singure. „Ucrainenii care suntem aici, la centru, le mai cumpărăm de mâncare, le mai întrebăm de ce au nevoie şi le ajutăm cu ce putem.”
Când stăm de vorbă, la mai bine de doi ani și jumătate de la începutul invaziei totale a Rusiei în Ucraina, programele pentru ucraineni s-au împuținat, spune profesoara. Salvați Copiii și-a încheiat misiunea la Rădăuți, la fel și Norwegian Refugee Council, care le-a asigurat refugiaților asistență juridică individuală. Mai rămâne un ONG german care achită serviciile unei psihologe, cu care „doamnele Marinei” fac activități, consiliere, sau pur și simplu discută diverse probleme. UNHCR și un lanț de farmacii ajută cu produse de igienă și alte donații în bunuri de primă necesitate. Și, între timp, cu sprijin de la Rădăuțiul Civic, Marina a înființat Asociația Ucrainenilor Activi în aprilie 2024. Au aplicat la trei proiecte de finanțare europeană încă din prima lună de existență. Încă nu au luat niciunul, dar Marina are încredere că e ceva ce pot să învețe cu timpul.
Marinei îi rămâne, însă, gândul, la tatăl ei, la Cernăuți și la soarta întregii ei țări. Da, regiunea Cernăuțiului e una dintre cele mai liniștite din Ucraina și mulți bărbați s-au strămutat intern acolo, ca să fie cât mai departe de front. Însă, spune Marina, când merge acasă, „satele-s pustii, lumea stă ascunsă”. Bărbații se tem că dacă se duc la serviciu pot fi reținuți la unul din multele filtre militare de pe străzi și trimiși la război. „Mai mult stau acasă, trişti.” Pe tatăl ei, obișnuit să lucreze în afara țării, în Italia, războiul l-a prins în satul lor de lângă Cernăuți, cât făcea pauza de iarnă de la muncă. Acum a rămas fără niciun venit. Nu poate nici el să plece, pentru că are sub 60 de ani. „Legile se schimbă și-s foarte stricte, că dacă ești obligat să mergi la război, au dreptul să-ți ia casa, mașina, orice. Dacă tu refuzi, îți luăm totul şi rămâi fără nimic.”
Despre soarta războiului, Marina nu e câtuși de puțin optimistă. „Ei tot spun că se termină la primăvară, se termină la iarnă, se termină la toamnă, mereu spun lucrul acesta, dar... În ziua de Paști, se spune, încă mai tare au bombardat decât în alte zile. (...) Mie mi se pare că ei până nu ocupă tot teritoriul, nu se opresc.” Continuă să se uite la știri, urmărește toate canalele de informare online și s-a obișnuit ca prietenii ei să nu mai posteze ce mai fac și cum o mai duc – doar ce rude mai îngroapă, ce au mai distrus rușii sau ce bani mai strâng pentru câte un soldat „rămas fără picioare, fără mâini, ceva strașnic.” „Îmi pare rău că noi nu putem schimba nimic. Noi ajutăm, susținem, avem și noi cunoscuţi la război, dar cât pot să faci? (...) Ei par că trăiesc cu ziua de azi. (...) Aşa sunt de disperaţi, spun: N-am nevoie de nimic, am totul, nici nu ştiu dacă ajung până mâine. De fiecare dată așa au răspuns.”
Pare că Marina, la fel ca mulți alți refugiați ucraineni, își ia forța dintr-o comunitate renăscută în afara granițelor, pe fundalul unui război. Spune că în mai bine de doi ani la Rădăuți nu a prins nicio ceartă. Dimpotrivă, oamenii ajunși aici s-au împrietenit ca frații. Dacă o ucraineancă reușește să-și deschidă cont la o anumită bancă, merg toate acolo, să o susțină pe o a doua în demersul birocratic adesea complicat, râde profesoara. Povestește că o prietenă mai tânără remarca că viața dinainte de război era „familie, serviciu, familie, serviciu. Nu mai aveam prieteni. De când am venit aici, am prieteni cu care vreau cu adevărat să ne ajutăm, să ne întâlnim, să discutăm. Acum se preţuieşte altceva, parcă... nu lucrurile materiale, dar comunicarea, susţinerea, înţelegerea.”
Acest reportaj-portret despre profa de română din Ucraina, care reconstruiește vieți de refugiați la Rădăuți, face parte din proiectul „Oameni, nu cifre”.
