Manualele filozofiei continentale sunt în general hermeneutice, adică trebuie să te plimbe prin toți filozofii esențiali și prin textele lor. Ale filozofiei analitice sunt propedeutice și ele, dar nu hermeneutic, ci plecând de la probleme și încercând să le arate în lumina lor cea mai simplă. Nu există, cum ar veni, posibilitate de simplificare a filozofiei continentale în aceeași măsură în care există simplificare a celeilalte. Și asta pentru că în cultura continentală postbelică, se așteaptă de la cunoscători să cunoască bine tradiția filozofică, fiindcă problemele teoretice și istoria sunt cumva legate. Să faci filozofie înseamnă să faci măcar în parte istoria filozofiei și să faci istoria filozofiei înseamnă să citești mai mult decât vrei și poate chiar mai mult decât e bine. Firește că asta este valabil și pentru filozofia analitică, în măsura în care orice tradiție de gândire devine scolastică și trebuie să se întoarcă asupra propriului trecut când atinge masă critică, dar parcă aici nu se întâmplă în aceeași măsură.
Poți încă lua o antologie de filozofie analitică, deschide un articol mai mult sau mai puțin la întâmplare și reacționa la el în termenii problemelor așa cum sunt expuse acolo. Nu trebuie, cum ar veni, să recapitulezi de fiecare dată întreaga istorie a problematicii, de la presocratici la momentul t1, ca să te poți orienta în privința chestiunii pe care articolul o tratează; nu-ți pierzi ani pe harta obscură a referențialității academice, unde te așteaptă la fiecare cotitură leii afabili ai digresiunii. Sunt cărți și în școala analitică unde necunoașterea discuției te pune în dificultate – Filosofie și oglinda naturii a lui Rorty e așa, îmi zic, dar analiticii au încurajat totuși o abordare în care tradiția poate fi suspendată, măcar operativ. Mircea Flonta povestește în cartea lui de memorii cât de impresionat a fost de întâlnirea cu filozofia analitică, la 40 de ani, după două decenii de dogmatism marxist și că ce l-a impresionat era tocmai vocația asta pentru simplitate și claritate.
Ce este filosofia?
În fine, distincția analitic / continental e mai obosită azi decât era acum patru sau cinci decenii, și sunt mulți în chiar inima postmodernismului francez care-i citeau pe Chomsky sau Searle la prima mână, așa cum există o bună tradiție de universitari francezi (ca Canguilhem sau Bouveresse) care au înțeles ce se întâmpla peste mare și ocean, așa că n-a fost niciodată o distincție complet curată. Deleuze însuși e un foarte bun cunoscător al tradiției filozofice, mai bun decât Quine în orice caz, inclusiv a celei de secol XX, și trage în Ce este filosofia? concepte din Russell și Wittgenstein. Cum le folosește și, mai ales, în ce stil, care nu poate decât să pară iresponsabil – acolo se văd cel mai bine distanțele dintre ei.
Bref, ce face filozofia pentru acești doi (patru) protagoniști?
Pentru Deleuze și Guattari, ea creează concepte. Conceptele n-au neapărată legătură între ele, deși pot să formeze familii și au istorii; în orice caz, filozoful le creează așa cum creează artistul opere de artă sau, mai bine spus, senzații tari și afecte. Ele sunt fabricate și de obicei fabricate pe un plan de imanență. Nu e limpede de la bun început ce e un plan de imanență, dar tradus, e ceva de genul: un filozof se plimbă prin lume și lumea este populată de oameni, de obiecte, de obiceiuri. În această lume, alți oameni îi șoptesc la ureche despre zei, despre cutume, despre „cum se fac lucrurile”, despre „ce-ar trebui să se creadă”, dar filozoful ia distanță de tot acest haos al părerilor și impresiilor și aruncă peste el o plasă de siguranță, care este planul de imanență. Planul de imanență e un soi de declarație: decizia că, de-aici încolo, privești lumea doar în termenii a ceea ce este și nu în termenii inventați ai unui alt plan, metafizic, „de transcendență”.
Au făcut-o grecii, foarte imperfect, când au spus că lumea este numai apă, numai foc, numai schimbare, numai permanență. O face Spinoza, filozoful par excellence pentru Deleuze, când spune că este doar natură și doar substanță. O fac empiriștii când spun că există puține alte lucruri dincolo de percepție etc. Esențial este ca, postulând un plan de imanență, să refuzi dedublarea platonică a lumii între un aici și-un acolo. Când ai un aici și el e stabil și nu te mai păcălești că există un dincolo, începi să produci concepte, să te joci cu ele. E neclar de ce gânditorii care gândesc un transcendent nu sunt filozofi deplini, dar cred că e pentru că nu-i plac. În fine, nu e nimic rău în asta, nici lui Quine nu-i plac, și ăsta e unul dintre puținele locuri în care se întâlnesc: în râvna lor antimetafizică.
Conceptele astea ca niște sume neuniforme de gânduri. Deleuze insistă că ele nu sunt menite discuției – fiindcă filozofia nu discută, da?, nu e comunicare sau marketing. El o gândește mai degrabă ca fabrică de doctrine care rezistă unui număr de iluzii: iluzia că lucrurile ar fi eterne, iluzia că ar exista lucruri universale, iluzia că ar exista un transcendent etc. Totuși, ceva din concept scapă istoriei și nu e atât de imanent pe cât se crede; experimentând cu conceptele, filozofia bate la porțile unei eternități hegeliene, dar nimeni nu-i deschide ușa.
În această creație liberă de gânduri, filozofia seamănă cu arta și științele, care atacă din direcții proprii realitatea haotică, producătoare de iluzii, de evenimente, de urgențe. Știința trage mereu evenimentele înspre starea lor de lucruri, le forțează într-un „sistem de referință” (vs plan de imanență) și le obligă să fie exprimabile în propoziții descriptive. Dar, în esență, și știința, și arta, și filozofia sunt gândiri – nu echivalente, ci paralele, dar mergând în aceeași direcție. Ele „vor ca noi să scufundăm firmamentul și să ne scufundăm în haos. Numai cu acest preț vom putea să-l învingem.” E o concluzie cam apoteotică, dar decurge oblic din ce s-a spus până aici.
Altfel, cartea e plină de lucruri pe care nu le înțeleg și care nu cred că pot fi înțelese. Sunt pasaje pe care le citești mai mult sub regimul invenției și exaltării. Sokal, într-un text nu foarte îngăduitor cu ambițiile erudite ale postmodernismului francez și care n-a fost tradus poate și pentru că ar pune într-o lumină proastă obediența francofilă a culturii române, spune că este vorba de nonsensuri și de „terminologie savantă prost digerată”. Quine și Ullian ar fi de acord și ar adăuga că ce fac Deleuze și Guattari nu este nici măcar greșit.
Țesătura opiniilor
Asta pentru că Ce este filosofia? încalcă toate cele cinci sau șase reguli ale rezonabilității, pe care le prescriu Quine și Ullian în Țesătura opiniilor. Pentru aceștia doi, de câte ori spui ceva nou despre lume, trebuie măcar să te asiguri că:
a. ce spui nu contravine cu totul lucrurilor care deja s-au spus și sunt demonstrate – conservatorism
b. noile afirmații nu spun mai mult decât e nevoie – modestie
c. ce spui e reductibil la elemente puține și recognoscibile – simplitate
d. și e. e măcar parțial generalizabil și, la o adică, conține în sine posibilitățile propriei verificabilități.
Deleuze se joacă cu astea ca la popice și nu mai rămâne niciuna în picioare. Nu e simplu, și nici complicat, cât mai degrabă obscur; e vorba de celebrul „obscurantism terorist” de care-l acuza Foucault pe Derrida, care face să nu fie foarte clar ce ataci când ataci ceva din filozofia unui postmodernist francez, pentru că poate oricând să-ți arate un alt paragraf în care spune contrariul a ceea ce pretinzi tu că e atacabil. Asta e diferența principală dintre cele două texte și tradiții, una de metodă, în sensul că metoda unora există.
O alta este că Quine și Ullian nu sunt interesați de ce e filozofia ca proces istoric, și ca atare nu o fetișizează cum fac Deleuze & co. Ei sunt interesați de cum te asiguri că lucrurile pe care le scoți pe gură sunt rezonabile. E un scop nu mai modest, ci mai ambițios, de fapt, decât o definire istorică a practicii filosofice, fiindcă caută garanții generale ale adevărului propozițional în interiorul filozofiei. Deleuze pare să creadă că asta nu e posibil și de altfel desconsideră logica fiindcă i se pare că încearcă să transforme filozofia în știință. Or, pentru el, nu se poate. Filozofia trebuie să-și păstreze libertatea de a „confecționa” concepte, care sunt gândite doar parțial în logica verificabilității. Ayer și Quine s-ar uita la lucrurile astea și ar zice: dragă Gilles, tu faci literatură. Sau: tu ești „misled by the superficial grammatical feature of your language” și te bâlbâi.
A, mă bâlbâi? ar întreba Deleuze. Dar „dacă spunem despre un tip conceptual că se bâlbâie, nu mai este vorba despre un tip care se bâlbâie într-o limbă, ci despre un gânditor care face întregul limbaj să se bâlbâie” (p. 82). Ceilalți ar ridica din umeri și ar spune că nici măcar nu înțeleg ce se întâmplă și i-ar cere să-și clarifice întrebările înainte să înceapă să producă răspunsuri pentru ele.
Și cred că e mai simplu într-adevăr și mai curat să intri într-o problemă filozofică printr-o întrebare clară decât printr-o bibliografie exhaustivă. Poate că Noica avea dreptate în Jurnalul filozofic și în cele din urmă, de oriunde începi, va trebui să ajungi și la Kant, dar nu prea are rost să te grăbești să ajungi nicăieri când încă nu știi ce lucruri te interesează. Modelul paideic continental a lăsat impresia că, orice ai face, trebuie să știi marile fire de gândire care-l leagă pe Heraclit de Heidegger, and everything in-between, dar e un prost sfat, în măsura în care formează mai degrabă generaliști cu gânduri generale și nu căutători cu curiozități autentice, care sunt cu atât mai autentice cu cât nu există un răspuns pre-pregătit pentru ele. Și asta se și vede adesea în ce scriu continentalii, care e mai ales hermeneutică, și încă hermeneutică la ce a fost deja suprahermeneutizat.
Există firește posibilitatea ca, obligând pe cineva la aceste șpagaturi de lectură, să se întâmple ca ceva din întreaga tradiție a filozofiei occidentale să cadă cum trebuie pe un spirit autentic de investigație, dar tot mi se pare că e mai mare nevoie în filozofia românească de spiritul filozofiei analitice, fiindcă aici – chiar și printre intelectuali tineri – nici nu intri bine într-o discuție cu cineva, că încep să invoce pe Platon, Parmenide, Duns Scotus și Schelling, de parcă până și fenomenologia trecutului străzii până la frizer și a deschiderii ușilor cu clanța are nevoie de o trimitere luminoasă la câte un pasaj obscur din fragmentele stoicilor. It's all very boring și am văzut destule auditorii de veleitari dând ochii peste cap în extaz în fața acestor semne de înaltă cultură, care însă îmi par fără viitor. O metodă mai bună ar fi: spune-mi ce întrebări ți-ai pus și ce-ai făcut ca să aproximezi un răspuns pentru ele și hai să vedem dacă e ceva de capul lui și eventual ce mai trebuie citit ca să ajungi unde trebuie să ajungi. Dacă răspunsul e că trebuie citit tot, atunci e limpede că nu știi ce cauți.
În concluzie, nu știu exact care dintre ele trebuie recomandată: cred că Quine e filozoful superior din tandem, dar m-am distrat mai mult cu prima. Problema ei e că e o falsă introducere; trebuie să fi citit foarte multe ca s-o înțelegi și funcționează mai degrabă ca o concluzie pentru cariera filozofică a lui Deleuze decât altceva.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
