Queer, adaptarea lui Luca Guadagnino după Burroughs, e un totem alcătuit din imagini febrile care, uneori, parcă prind viață.
Nădușeală, transpirație, unsoare: Queer lucrează cu material din zona asta. E un film fierbinte care aspiră să facă cald în jurul său. Efortul lui Guadagnino se dovedește adesea prea vizibil, dar asta nu-l dezonorează. După Challengers (2024), petarda lui tenisexistică, un film mai mult imbecil decât distractiv, cineastul revine la lucruri mai serioase, luându-și iar mantia de experimentator pop un pic supralicitată. Dar face bine să păstreze o anumită frivolitate, ba chiar o autoderiziune, de parcă ar fi înțeles că îi iese mai bine prosteala isteață decât inteligența sforăitoare. Tema e dorința, la fel ca în Call Me by Your Name (2017), filmul care a impus un mini subgen despre inițierea sexuală a băieților lăsați pe mâinile unor domni respectabili și versați. Doar că în locul icoanei sculpturale și precise, Guadagnino face aici artă dintr-o materie mult mai murdară și mai instabilă – chit că, la finalul zilei, tot așa de imatură. Queer e un film-haos căruia îi trebuie mult, enorm de mult ca să se adune, funcționând intermitent și prin fulguranțe. Dar, pe cale de consecință, pare și un film mai riscant, ajungând până la final cât de aproape se poate de o artă poetică a lui Guadagnino, în care acesta ne lasă să-i privim cutia magică de scule.
Burroughs: sex, adicții și impunitate cu carul. Compus din trei segmente și un epilog, filmul rezultat e un fel de călătorie bramburită către iluminarea profană. Prima parte (și cea mai lungă), petrecută în Mexicul anilor ‘50, e o glamourizare nerușinată a vieții de huzur și bețivăneală dusă de expații americani gay en mal de distracții imediate. (În sensul ăsta, adaptarea liberă a lui David Cronenberg din 1993, Naked Lunch, e un film mult mai transgresiv și mai alarmant.) Îl urmărim aici pe William Lee (alter ego-ul lui Burroughs, jucat de un Daniel Craig o idee prea try hard) cum se prelinge de la o masă la alta în costumul său răspurtat, cu fața mereu boțită și părul slinos, în căutarea unui pahar, a unei doze sau a unei partide de sex. Până la urmă îi pică cu tronc un tip mai tânăr (Drew Starkey) care reușește, totuși să îl țină la respect pe acest vulpoi bătrân – tot filmul va rămâne o prezență relativ opacă –, în mod evident preocupat să își acorde favorurile femeilor (care, altminteri, nu există în acest film exclusiv masculin). Împreună cu acesta va pleca, cum-necum, într-un periplu către inima Americii de Sud, dar numai după îndelungi tergiversări – prilej pentru Guadagnino să fixeze cu destulă admirație acest mediu decadent al intelligentsiei blazate care transformă Mexicul într-un decor anonim de viață bună. De altfel, filmat pe platourile Cinecittà, filmul practică voluptuos acest joc al artificialității – cu marinarii săi torizi, referința inconturnabilă este Querelle (1982) al lui Fassbinder; de altfel, unul dintre localurile frecventate de alde Lee se cheamă „Ship Ahoy” – în care trupuri doritoare de bărbați baletează pe străzi de mucava și pe fundaluri cu apusuri sfâșietoare.
Evident, Queer e un film mult mai trivial decât predecesorul său, dar asta și pentru că alege să cupleze la tot pasul dorința cu neputința. Tragismul îi este necunoscut, Craig jucând aici un personaj antipatic și, la limită, burlesc. Dificila penetrare este obsesia lui, ceea ce va conduce la revelație – și la durere – abia în scena de climax a împreunării fuzionale undeva adânc în junglă, sub impulsul binevenit al ayahuascăi. În același timp, deși aparent laborios, Queer e destul de fun; se simte ca un film făcut cu plăcere, fără morgă. Guadagnino se distrează alăturând o poezie cam emfatică – primele scene de sex, în întunericul unei spelunci, pe muzica unor Trent Reznor și Atticus Ross, sacralizează păgubos operațiunea – și un umor demolator, venit din zona panaramei. Alăturarea pare exotică doar în primă fază; odată acceptat modus operandi-ul filmului, devine clar că cineastul s-a dedat unui festival de găselnițe mai bune sau mai proaste, mai inspirate sau mai lame, care totuși îl mențin în priză, mereu imprevizibil. Când în sfârșit abandonăm decorul mexican, filmul pare că își pierde dintr-odată prestigiul look-ului: recurge la imagini computerizate, iar amestecul acestei himere cu corpurile reale ale actorilor periclitează ancorarea poveștii pe sol. Când, la capătul unui periplu picaresc, răpciugoși și – în ce-l privește pe Lee –, chinuiți de sevraj, cei doi ajung la destinație, acolo unde o șamancă (Lesley Manville) și soțul ei (un acolit tăcut jucat de cineastul Lisandro Alonso) experimentează cu plantele medicinale, filmul și-a pierdut demult carcasa de imersiune retro și a năvălit în plin teren de fantezie comică.
Ideea e justă: tot mai drogat – într-un plan-secvență îl vedem cum își pregătește tacticos seringa –, Lee poartă filmul înspre un teritoriu unde devine neclar, de la un punct încolo, cât din ceea ce vedem e real și cât e pură plăsmuire. Recurgând copios la CGI, filmul aspiră să redea „fidel” această experiență a ieșirii din corp, iar coregrafia de pe ayahuasca, cu trupurile care se topesc unul în celălalt, se aleargă, își schimbă brutal viteza de reacție, se pierd în supraimpresiuni peisagistice, nu e doar inventar de giumbușlucuri cu efecte speciale, e strădania de a „transcrie” cinematografic o experiență psihedelică a priori incomunicabilă. Ajuns aici, scepticismul care mă însoțise de la început se diluase, treptat, aproape cu totul. Iar când, a doua zi, cei doi părăsesc cocioaba taumaturgăi și se pierd în desișul verde, apoi Lee cade din cer, în echilibru, pe o plajă, ca personajul lui Tati, iar filmul ne anunță simplu că au trecut doi ani, eram deja cu totul cucerit de întreprinderea hazos-temerară a lui Guadagnino. Însă, necitind cartea lui Burroughs, nimic nu mă putuse pregăti pentru epilogul plin de melancolie al filmului: căci, în ciuda juisării hedoniste care servește poveștii drept motor, filmul nu e chiar decerebrat. Lee, tot mai singur, tot mai bătrân, e surprins acolo pradă halucinațiilor – Queer sfârșește prin a se simți tot mai lichid, ca o pastă audiovizuală infinit modulabilă –, încercând să recupereze, printr-o ultimă sforțare, intensitatea acelei amintiri evanescente a nopții din pădure. Trip-ul a făcut loc unei lumini crude, imposibil de privit cât ești viu. O încheiere lucidă și, simultan, o deschidere definitivă spre măreția cosmosului.
Queer rulează din 21 martie în cinematografe.
