Pe 27 iulie, Sorin Stoica ar fi împlinit 41 de ani. Dar a murit la 28 neîmpliniți, pe 6 ianuarie 2006. Pentru generația scriitorilor lansați în anii 2000, Sorin Stoica a fost și a rămas o legendă, atât ca personaj, cât și ca autor. Și-a găsit vocea, o voce inconfundabilă pentru cine i-a citit măcar un text, de la primul volum, publicat la 22 de ani. Prozatorii reușesc rareori să atingă maturitatea înainte de 30 de ani. Sorin Stoica a reușit. Bibliografia lui numără proză scurtă (Povestiri cu înjurături, 2000, Aberații de bun-simț, 2007), romane (Dincolo de frontiere, 2002, O limbă comună, 2005), un jurnal (2016), plus câteva volume publicate în colaborare (proze scurte, istorii orale). L-am recitit integral și m-am trezit subliniind pasaje în neștire. O parte dintre ele sunt reproduse în continuare.
A. Autofinanțare
Primele două volume ale lui Sorin Stoica, Povestiri cu înjurături și Dincolo de frontiere, au apărut la Editura Paralela 45 în regie proprie. Adică autorul a suportat costurile de apariție. Așa că Povestiri cu înjurături începe printr-o secțiune de mulțumiri:
„Pentru apariția acestei cărți, autorul ține să mulțumească familiei sale, doamnei Sanda Maria Mocuța (Fundația «Speranța copiilor»), părintelui Mihai Militaru, domnului Daniel Nedelcu (Anacom 99 SRL), domnului Viorel Braco (PIS SRL) și chiar și domnului Cătălin Brișcariu. De asemenea, adresează mulțumiri deosebite domnului Sorin Preda.“
Așa erau timpurile. Autorii români așteptau cu anii să găsească o editură. Editurile erau interesate în primul rând de traduceri.
B. Biografism
Situația scriitorilor români a evoluat spectaculos în 2004, când Polirom a lansat o colecție – „Ego. Proză” – care a schimbat regulile jocului. O bună parte din cărțile care au apărut acolo exploatau un filon (auto)biografic. Sorin Stoica, care nu făcea excepție, a publicat în „Ego. Proză” O limbă comună (2005), al doilea său roman după Dincolo de frontiere.
Trivia: în acea colecție a debutat și Dragoș Bucurenci cu romanul Real K. Iată ce nota Sorin Stoica despre aceasta în agendele publicate postum: „O carte ratată (...). Bucurenci pozează. Cameleonic.”
Cartea lui Bucurenci era despre droguri, un subiect care devenise la modă prin 20000 și ceva. Tot Sorin Stoica:
„parcă văd la prea mulți obligația de a mărturisi prin textele lor: «Știți, și io am fumat un joint!» Adică, aveți grijă cu cine discutați! De parcă ar vrea să elimine dubiile. Și culmea e că mulți dintre durii de azi sunt, de fapt, niște foști copii cuminți ținuți din scurt care acum bravează pentru a se simți integrați. Vorbesc despre droguri, deși unii, după o bere, încep să tușească și au probleme cu pronunția consoanelor. Am tot respectul pentru golanii veritabili, cei care doar maimuțăresc golănia devin caraghioși. La mulți dintre ei e un fel de golănie livrescă.”
C. Cosașu
Dintre scriitorii consacrați, Radu Cosașu a fost cel care l-a susținut pe Sorin Stoica încă de la început cu un entuziasm generos.
D. Dialog
Până la Marfa și banii (2001), dialogurile din filmele românești sunau, în medie, ca dracu. Și proza românească a descoperit în anii 2000 o formă mai autentică de oralitate. Deși Sorin Stoica avusese probleme cu auzul de la primele luni de viață (detaliu exploatat în romanul O limbă comună), principala calitate a prozei lui, remarcată de toată lumea încă de la început, este formidabila ureche a autorului, care captează și transcrie toate posturile – o galerie nesfârșită de inși din tot felul de medii, vorbind care de care mai colorat. În plus, cam toate textele lui Sorin Stoica sunt texte de voce: naratorul se adresează în permanență cititorului, incluzându-l în dialog.
E. Eu
Totuși, Sorin Stoica nu folosea aproape niciodată „eu”, ci doar forma „io”. A explicat de ce într-un interviu luat de Florin Lăzărescu:
„Transcriind istorii orale, mi s-a părut că «io» era ceva mai expresiv. De fapt, chiar așa vorbesc oamenii. «Eu» pronunță doar indivizii bolnavi de importanță. Într-o istorie orală dădea fals să-l folosești printre, vorba aia, «agramaticalități» inerente discursului oral. În plus, prin «io» se subînțelege că un pic de umilință nu strică. Importat e însă că «io» nu se referă doar la persoana mea, nu am monopolul folosirii lui. În afară de asta, româna este o limbă fonetică și atunci «io», și nu «eu» ar trebui să fie corect.”
F. Fotbal
O pagină despre echipa de fotbal din Bănești (satul în care s-a născut și a crescut Sorin Stoica):
„Echipa Băneștiului era cam așa. În poartă, Hașu, iar de când ăsta a bărbierit mingea într-un meci de Cupă și au dat ăia golul victoriei, a fost înlocuit cu Kalimero, care avea o Dacie roz. Hașu n-avea decât o chelie destul de pronunțată.
Fundaș dreapta era Rică, fi-su lu’ Ghiță Căpățână, care avea vreo 16 ani când a debutat la prima echipă și promitea mult. A ajuns căpșunar în Spania, ba chiar intermediar, ceva, pentru că de curând am auzit pe cineva plângându-se că Rică l-a furat la bani. Rică l-a înlocuit acolo, pe dreapta, pe Gică Discotecă. Unul care dădea discotecă și filme la video. Concurentul său se chema Bibi, dar ăsta nu juca fotbal.
Fundași centrali erau frații Matache, plus Petre al lui Harapu, care îi înlocuia pe rând pe fiecare. Și unul Vali mai juca libero, dar nu știa să faulteze, era mai intelectual, dăduse la facultate, venea mă-sa cu el la meci. Mai mototol. Fundaș stânga era Ness, unul care părea tot timpul beat și uneori chiar cred că era mangă. De-aia și porecla de Ness. Venea la meci trotilat și îl tratau antrenorii, adică Mucea și nea Sandu, cu ness, să se mai pună pe picioare. Tot pe stânga a mai jucat Pendulă, unul despre care se zvonea că îl ia Petrolul, dar l-a luat doar Plopeniul. Și mai juca și unul Ion al lui Pârțan. Un nume bășinos, dar băiatul era talentat.
La mijloc era, pe dreapta, Victoraș, un individ mai în vârstă, mare glorie a Doftanei. Se zvonea că avusese oferte de la Ciuperceasca și Pietriceaua, chestie care nu e de acolo, dar el nu și nu, că doar la Doftana se poate realiza. Odată am venit la meci mai devreme și, împreună cu Victoraș, am pus plasele porților, le-am fixat acolo. Iar de atunci toată lumea s-a uitat cu alți ochi la mine și la Tarabă, care și el întinsese de plase.
La mijloc mai jucau Listu, cu care am o poveste pe care o voi desfășura altă dată, și Dinescu, singurul, cred, afară de Matache, care avea dreptul la nume de familie. Era un om mai serios.
Pe stânga juca Motoreta, care alerga, așa, cu pași mărunți ca Arjen Robben. După asta, Motoreta a îmbătrânit și a venit Boncu, fratele lui Victoraș, care joacă și azi la Poiana Câmpina, în Divizia B. Apoi, Pistol a jucat un pic. Fra-su era bișnițar și un element extrem de util în echipă.
În față juca sigur Gheonoiu, care nu prea știa fotbal, dar avea un fel de nebunie care, din când în când, îl mai făcea să o înfigă n ațe. Romică mai juca. Numărul 10, o valoare. Știu că am fost foarte dezamăgit când, întorcându-mă odată din Câmpina de la filmul Pompierul atomic, uite că mi-am amintit și prostia asta, l-am văzut pe Romică înghesuindu-se cu navetiștii în rată. Și am fost foarte derutat. Dacă o vedetă… Și Olteanu mai juca în față. Ăsta era mai mare ca mine cu câțiva ani doar, vreo cinci-șase, și în curtea școlii era bâtă. La Doftana, acolo, era însă vedetă. Și nu înțeleg cum.
Plus ăștia mai mici, Vaica, Chichiroiu, Danezu, Model, Sasu. Dar ăștia au apărut după ce s-a înființat echipa de juniori.”
G. Gay
Din păcate, literatura lui Sorin Stoica nu e scutită de acele forme de abuz împotriva homosexualilor în care crescuse (și) generația lui. Iată un pasaj din Dincolo de frontiere care pornește de la drepturile fumătorilor (o chestie care, dacă mă iau după Facebook, e din nou în actualitate). Unde ajunge – acolo e problema:
„Toți ăștia proști sunt și ai dracului. E o lege a compensației. De exemplu, Balena nu-i lăsa pe ăștia să fumeze în budă. Io nu fumez, dar fumătorii mi se par niște personaje mult mai simpatice decât restul. Stau mai mult cu ei. D’aia când ajung acasă ai mei încep să mă miroasă. Nu fumez, domn’e, ce dracu’, trebuie să mă jur? Nu putem să mergem pe încredere? Și chiar nu înțeleg de ce sunt discriminați. Și în State, e o ipocrizie, în fond, pe poponari îi lași să mărșăluiască pe străzi și pe fumători, săracii, îi sui pe acoperiș?”
I. Internet
Citind agendele lui Sorin Stoica, publicate în volumul de opere complete Dincolo de frontiere (Casa de Pariuri Literare, 2014), se poate remarca detaliul că autorul, care stătea cu chirie în București, plătea pe „cablu” (adică pe internet) cam la fel de mult ca pe chirie. Internetul încă era scump, așa cum și calculatoarele erau încă foarte scumpe pentru posibilitățile unui student la începutul anilor 2000.
Iată însă, apropo de internet, câteva observații făcute de Sorin Stoica:
„Când fiecare om din țara asta își va putea alcătui o pagină pe Internet, în care să spună cine e el, ce cată pe lumea asta, cât poartă la pantofi, atunci, cu siguranță, presa va da în primire. Și comunicarea se va duce naibii. Pentru că excesul de informații, spune Baudrillard, duce la dispariția comunicării.
Oamenii cred că ei se cunosc cel mai bine. În fapt, noi nu știm absolut nimic despre ființa noastră. Nici ce voce avem nu știm. De aceea ne vine destul de greu să admitem că vocea înregistrată pe bandă ne aparține.
Nici cum mergem n-am știut vreodată. Nici cum arătăm. Oricât ne-am privi în oglindă, nu vom putea observa mai mult de 50% din suprafața corpului nostru. Cel mai mare dezavantaj e că nu ne putem supraveghea, nu ne putem observa în timp ce acționăm, în timp ce facem ceva. Și, de aceea, zbang, cu piatra în oglinda ce nu-și face decât meseria.
Internetul îți dă dreptul să spui că ești înalt, blond, chiar dacă ai un metru jumate cu detentă și te piepteni cu prosopul. Doar în comunism era posibil așa ceva. Atunci comunicarea se afla în mâna a doar doi-trei inși. Numai doi, de fapt. Cuvântul era la ei și făceau cu el ce doreau.
Situația se repetă, întrucâtva, cu Internetul. Spui ce vrei. Nu mai există responsabilitatea cuvântului. Dacă în trecut un cuvânt însemna deja o ideologie, azi el nu mai înseamnă nimic. E nevoie de cenzură. Unde nu e cenzură, nu se poate vorbi nici de libertatea informației. O cenzură eficientă, o cenzură a bunului-simț. De asta e nevoie.”
J. Jurnal
Câteva dintre pasajele citate anterior provin din jurnalul lui Sorin Stoica, publicat postum în 2006. Acolo am găsit și câtva note de lectură despre un jurnal mai celebru, acela al lui Mircea Cărtărescu. De remarcat accentul pus de Sorin Stoica pe „a trăi” în raport cu „a visa”:
„Am terminat de citit Jurnalul lui Cărtărescu și mi se pare că totuși conține parcă prea multe văicăreli atunci când nu e cazul și nu are niciun motiv să fie nefericit. Sigur, înțeleg ce e perfecționismul, totuși Cărtărescu exagerează.
Sunt pasaje superbe, ziceri, scene memorabile, dar, cu toate astea, Jurnalul îți lasă o senzație de in-uman. Mai ales din pasajele în care spune că nu-l interesează oamenii, că nu-i înțelege, abia își aude propria voce, care oricum i se pare mai importantă. Nu știu cum să spun, dar întotdeauna mi-am dorit să fiu o muscă mică și fâșneață care să se strecoare terorizată de plici în cine știe ce cotlon de cameră și să audă ce mama dracului tot vorbesc oamenii, cum se comportă ei, cum respiră.
De-aia zic, e prea multă autosuficiență la Cărtărescu. Asta, firește, nu înseamnă că n-ar fi un scriitor mare.
Totuși, e o vorba bătrânească destul de învechită, dar care merge în contextul ăsta, dacă te vaieți așa când totul îți merge ca uns, îl mânii pe Dumnezeu. Când ți se bagă în traistă premii, bani, juma’ de miliard pentru De ce iubim femeile, nevastă cu douăj’ de ani mai tânără, plus un copil ciubuc, și tu continui să bocești și să spui că nu ești apreciat suficient, asta chiar aduce a inconștiență măgărească. Părerea mea, cum ar zice un fost prim-ministru.
Ce m-a intrigat sunt paginile în care vorbește despre elaborarea lui Orbitor 2. Scrie cu conștiința faptului că e o carte ilizibilă, scrie aparent fără un proiect, după care își înjură cititorii că ignoranții ăia nici măcar nu vor depăși zece pagini citite și vor abandona volumul. Păi, dacă asta le oferă, ei ce să facă, săracii?
Un om care a visat mai mult decât a trăit. Dacă ar fi trăit cât de cât ceva, Cărtărescu ar fi fost un scriitor imens. Oricum, rămâne un scriitor mare. Dar in-uman.”
L. Liceu
Jul, protagonistul din Dincolo de frontiere (cea mai bună carte a lui Sorin Stoica), este elev la un liceu din Câmpina, unde face naveta din satul lui cu „autobuzul ăla aproape pustiu unde eram cu conțăranii mei, Broască, Mapeț și Sifonu”.
M. Manuale
Mă-ntreb dacă în manualele de literatură de până acum a intrat vreun text de Sorin Stoica. Și dacă da, dacă avea poză. Și dacă avea poză, dacă a mâzgălit-o cineva, cum se făcea pe vremea lui Sorin Stoica (și a mea):
„Deschid cartea de istorie și încerc să găsesc niște fotografii nemâzgălite. E greu, toate au adăugiri, îmbunătățiri.”
N. Nedelciu
Relația douămiiștilor cu optzeciștii a fost cu dus și întors, ca și relația optzeciștilor cu șaizeciștii. Dar, după cum s-a remarcat de la început, Sorin Stoica se trage din literatura lui Mircea Nedelciu. După cum declara singur:
„Aveam 14 ani când am descoperit Amendament [la instinctul proprietății]. O vârstă critică, la care nu-ți mai place nimic în literatură. Nu l-am înțeles foarte bine la vârsta aia, dar mi-a fost foarte clar că e o proză sinceră, scrisă cu sânge, cu miez. Și era o căldură extraordinară în prozele astea. Dacă la alți scriitori mă enerva preocuparea de a ocoli viața adevărată, la Nedelciu mă șoca și mă încânta decizia de a încorpora în textele lui lucruri care în mod normal nu pot fi spuse. Lucruri dintr-o realitate pe care o cunoșteam destul de bine, hipnotic, semiconștient, cum deja spuneam.”
O. Olteni
O pagină despre olteni din Jurnal:
„Una dintre cele mai interesante chestii care mi s-au întâmplat în ultimul timp s-a petrecut în spital, unde am avut coleg de cameră un oltean. (...) Olteanul nu venise singur, ci împreună cu nevasta, nora, fiul și încă un nepot care avea mașină să-i aducă pe toți cinci. Oltenii sunt o nație de cuceritori, putem detecta la ei o tehnică aparte de ocupare a teritoriului. Cum au intrat, au umplut salonul. Toți cinci, ca să nu se simtă capul familiei singur. Și stăteau în permanență cu el. De fapt, nu stăteau, cum spuneam, ci forfoteau, olele, ce e, mânca-ți-aș, balta aia? Lacul Fundeni! Olele, vericule, tre’ia să venim să dăm la pește!
Noaptea, cei doi masculi au dormit în mașină, în curtea spitalului, printre hoituri de câine putrede, iar nevasta și nora s-au înghesuit în același pat dintr-un salon alăturat. Veniseră de acasă pregătite cu halat, papuci. Tot spitalul parcă se transformase într-un spital oltenesc. Doar la țigani am mai văzut așa ceva, la cardiologie, când se opera un bulibașă și venise tot tribul să bocească la nevoie sau să chefuiască dacă supraviețuiește ăla bătrân.
Culmea a fost că oltenii ăștia, deși stăteau până noaptea la 11-12 cu capul familiei, mâncau pe pat, acolo, spărgeau câte o ceapă de parcă erau pe câmp, la un moment dat mi s-au confesat (nora, mai precis) că e prea multă vânzoleală prin spitalul ăsta, prea mulți care n-au nicio treabă și nu-și dau seama că sunt oameni bolnavi aici totuși și au nevoie de liniște.”
Și în continuare: „N-am nimic împotriva oltenilor, dar, vorba aia, nici în comun. Sper să se înțeleagă că oltean nu are aici o accepție geografică.”
P. Povestitor
Sorin Stoica se considera înainte de orice povestitor:
„Eu nu sunt scriitor ci, mai repede, povestitor. Asta fac.
La altceva nu mă pricep. Povestesc. Povestesc atât de mult, mint atât de mult. Uneori nici nu mai știu ce-am trăit eu și ce-am inventat. Genealogii fantaste. Ce-am colportat, ce-am furat de la altul. Oricum, poveștile altora, intrate pe sub piele, m-au transformat în altcineva.”
R. Rock
În anii 90, accesul la muzică era mai complicat decât acum, dar asta nu-l făcea mai puțin intens. Rivalitate dintre rockeri și depeșari (fanii Depeche Mode) a inspirat un titlu de carte: Rock & Depeche (1993) de Ioan Mihai Cochinescu.
În Dincolo de frontiere, Jul e pasionat de muzică și are o formație de rock:
„Toți erau ba repări, ba depeșari. Io cu Gogu am decis atunci că suntem sepulturiști. Metaliști. Așa ne-am hotărât noi într-o după-masă. Ne duceam unul la altul, puneam muzica la maxim și dădeam din pleată ca disperații. Mamă, ce mișto, dar nu înțelegeam nimic. Mă mai durea și ceafa ca la balamuc. Gogu zicea că e rocker atuncea. Între timp i-a trecut. Acum e o mândrețe de cocalar.”
Un pasaj memorabil e cel în care găsește nume de trupe în Cioran:
„Dacă te forțezi nițel, găsești la Cioran niște nume de trupe de nu se poate. Și ca titlu de album, ce, nu merge Pe culmile disperării? Uite, un capitol din cartea asta se numește Sentimentul sfârșelii și al agoniei. Tradus ar veni The feeling of… and agony. Bestial. Cum se zice «sfârșeală»? E un cuvânt prea românesc, totuși. Trebuie ceva să fie înțeles peste tot. Nu are și ăsta un dicționar la el în cameră! (...)
Ia uite – Grotesc și disperare. Titlu de album de moare lumea. Sau de piesă. Insatisfacția totală. Mânca-ți-aș! Total insatisfaction. Așa se zice? Numai nume supărate. Ia, ce fățău avea Cioran ăsta! Cum l-or fi strigat ai lui? Milică? Mirel? Un nume destul de banal. Uite, e la costum. Bine, așa era pe vremea aia. Ia să ni-l închipuim puțin pe Cioran cu plete. Să-i mâzgălim cartea. Să-i desenăm un cercel. Chiar mai mulți. N-are nimic, nu se supără Bârnică dacă-i mâzgălesc cartea. Ce, el nu mi-a ars coperta de la Dark side of the moon cu bricheta? Și era mândru ce poantă a făcut el!
Întoarcerea în haos. Un adevărat, Cioran ăsta. Principiul satanic în suferință. Aha, era satanist d’ăla care se duce cu gagicile în cimitir. Drink-uia pe-acolo, jupuia pisici. Precis. Pun pariu că și Death, Cannibal Corpse au citit Cioran. Ăsta cred că a fost cel mai periculos filosof din istorie. Și Nietzsche, dar de la ăla n-am citit decât câteva fragmente, de ce să mint?”
Trivia: când Metallica a revenit în 2008 la București, organizatorii au pus în boxe înainte de concert o oră de Depeche Mode.
S. Sat
Sorin Stoica a scris pagini memorabile despre satul românesc din anii 90 (pe cel din anii 2000, care deja începuse să-și schimbe structura prin emigrație, zicea că nu-l mai cunoaște atât de bine; între timp stătuse mai mult în București). Avea o problemă cu scriitori bucolici ca Sadoveanu și Ion Pillat. „În afară de Marin Preda, n-a-nțeles nimeni ce-i aia să trăiești la țară”, zicea el.
Din Jurnal:
„Aseară am vorbit la telefon cu cineva care mă întreba îngrijorat dacă aici, la țară, am căldură, am gaze, apă. Și, de fapt, cam la fel se întâmplă cu majoritatea celor care m-au vizitat în ultimul timp. Rămân surprinși că nu e un sat ca alea despre care au citit ei în ciclul primar la școală, cu cocioabe dărăpănate, că stau într-o casă destul de civilizată, nu urlă lupii pe străzi.
Și asta mă face să cred că mulți habar n-au ce e aia satul românesc, să zic pentru a fi semănătorist. Că afară de București nu mai există nimic.
Am apă caldă, încălzire centrală, îmi lipsesc multe altele, dar asta e.”
T. Troiță
În 2004, un articol de Sorin Stoica (Povestea troiței din Burluși, publicat în revista „Cultura” în luna iulie) a provocat un scandal de dimensiuni naționale. Era vorba de troița adusă la Muzeul Țăranului Român de Horia Bernea. Sorin Stoica scrisese un reportaj care consemna, într-un stil indirect liber, reacțiile sătenilor care au reclamat furtul troiței (deși aceasta fusese recoltată, potrivit Muzeului, respectându-se toate procedurile legale). În fine, reportajul era foarte ambiguu și foarte kafkian, așa că mai toată lumea s-a supărat, începând cu MȚR (condus pe atunci de regretabilul istoric Dinu C. Giurescu), unde Sorin Stoica era angajat pe perioadă determinată, și ICR, care edita revista „Cultura”.
U. Underground
În anii 2000, cărțile lui Sorin Stoica au apărut la Paralela 45, Polirom, Curtea Veche. Printre scriitorii din generația lui, era o celebritate. Cumva, trăisem până de curând că această notorietate i-a supraviețuit. Însă cel mai probabil m-am înșelat. În ultimul deceniu, cărțile lui Sorin Stoica au fost reeditate la Casa de Pariuri Literare, o editură indie importantă, dar nu foarte vizibilă. Acolo a apărut și volumul de opere complete pe care l-am amintit mai înainte (o carte de aproape 1200 de pagini, cuprinzând volumele antume și postume de proză, jurnalul, disertația de master despre mitul poetului bețiv în literatură, corespondența, publicistica, plus un dosar consistent de referințe critice). În ce măsură însă textele lui Sorin Stoica au continuat să circule, atingând generații noi de cititori, dincolo de douămiiști ca Marius Chivu care n-au încetat să scrie cu afecțiune despre prietenul lor mort la 28 de ani?
V. Violență
Din Jurnal:
„Mă amuză impresia acută și penibilă că acum s-a descoperit gaura la macaroană referitor la violența din școli. Violența a existat în forme diverse dintotdeauna în școli. Doar că acum a prins niște manifestări ceva mai sofisticate. Înainte, erau ceva mai primitive și pe astea voi încerca să le descriu, pentru a ne aduce aminte câte ceva ce nu trebuie să uităm.
În școala mea, un punct nodal era buda, unde tronau grupuri de interese sau de prestigiu formate din repetenții consacrați ai instituției unde învățam. Pentru fete, era absolută nevoie să meargă la budă în timpul orelor și mai ales atunci când repetenții pomeniți nu chiuleau pentru a fuma în acest restaurant ad-hoc. Pentru a avea liniște, altfel erau în imposibilitatea de a înfăptui o firească necesitate.
Pentru cei mai slabi de constituție, era chiar traumatizant. În momentul în care ajungeau acolo, trebuiau să treacă niște probe. Cea mai imaginativă dintre ele era alcătuită pe următorul calapod. Cei mici erau întrebați: «Facem pariu că micționez pe tine și nu te umectez?» Sigur, nu chiar în limbajul acesta li se adresau golanii. Iar puștilor nu le venea să creadă așa ceva, așa o lege a fizicii bizară. Fugi, măăă! Se supuneau probei, ieșeau umectați fleașcă din ea. Poanta grosieră era că golanul îl și premia pe naiv. Premiul era un șut în fund. Un șut în fund era un fel de parolă. Un gest de simpatie, în fond. Atât de frecvente erau șpițurile astea! Îl prindeai pe unul că stătea pe vine și-i trăgeai un bocanc spunând «Hep!». Și el nu se supăra, pentru că era dreptul tău să-l plesnești. Nici azi nu am aflat cum se traduce «Hep!» ăsta.
Toate instituțiile, toate organizațiile presupun astfel de probe, unele penibile, altele extrem de dure și care lasă urme, pentru că, repet, cred că printre cei mai emotivi elevi s-au găsit puzderie care să rămână cu sechele în urma anilor petrecuți în școală și a probelor de felul ăsta.
Nu mai vorbesc despre vama care trebuia plătită la intrarea în școală. Nu e vorba neapărat despre o vamă materială, care exista și ea, cât despre una simbolică. Să pupi mâna unui staroste, să-i spui că e deștept. Depindea, după toanele sale, trebuia să-i cânți ceva, să iei un pumn fără să crâcnești. O singură dată m-am nimerit printre cei ce vămuiau. Crescusem și era privilegiul meu. Și am lovit pe cineva. Am dat cu o poftă care îmi face rușine acum, dar mi-a crescut cota simțitor. Am lovit și m-am simțit foarte în rândul lumii.”
Z. Ziar
Sorin Stoica a fost și un publicist extraordinar. O bună parte din textele lui au apărut „într-o tipăritură câmpineană numită «Partener». Câmpina a fost o vreme terenul meu antropologic.” Acolo au fost publicate prima dată texte reluate ulterior ca proze scurte. Unele pasaje au fost valorificate în romanul O limbă comună.
