Pentru Scena9 pe hârtie #1, Cristian Iftode a dezbătut problema altruismului, mai exact, cum poate un om să facă bine mai departe de casa și familia lui.
Nu ştiu alţii cum sunt, vorba povestitorului, dar mie, problema altruismului mi-a măcinat creierii de la primul text de filosofie morală pe care a trebuit să-l studiez în anul I şi continuă să mă macine şi acum, ajuns profesor de etică. Nu dacă altruismul este posibil: mila pe care ţi-o stârneşte un cerşetor bătrân, indignarea spontană, însoţită de impulsul de a interveni, atunci când vezi pe stradă un copil maltratat sau chiar şi un câine bătut, sunt dovezi suficiente pentru existenţa altruismului. Nici măcar nu trebuie să fie vorba de fiinţe reale: un roman sau un film pot trezi în noi aceleaşi emoţii. Dar cum e posibil ca un om să facă ceva ce nu este în niciun fel palpabil în interesul său propriu, doar de dragul altora? Cum poate fi interesul meu unul de ordin moral, odată ce presupunem că interesul moral e sinonim cu o neglijare a interesului propriu?
Istoric vorbind, prima lecţie a eticii filosofice e că emoţiile şi impulsurile nu sunt de ajuns pentru a face binele. Cerşetorului căruia astăzi îi dau de pomană, simţindu-mă milostiv, mâine aş putea la fel de bine să-i strig să meargă la muncă, deoarece am plecat de acasă spumegând de furie, după o ceartă în familie. La fel ca în atâtea alte domenii, şi în viaţa morală e nevoie de consecvenţă: o consecvenţă pe care numai controlul raţional o poate imprima existenţelor noastre. Emoţiile sunt fluctuante, sunt înşelătoare: să facem binele din principiu sau calculând lucid consecinţele, aceasta pare să fie alternativa cu care ne confruntă filosofia morală modernă. Şi totuşi inima, „planetă misterioasă”, vorba poetului, cu ea ce facem?
Când eşti student în anul I, doctrina egoismului psihologic e foarte tentantă. Pe scurt, aceasta susţine că şi cele mai nobile motivaţii umane se arată a fi, la o analiză lucidă, tot egoiste: până la urmă şi Gandhi, şi maica Tereza, au făcut ceea ce îşi doreau sau le plăcea mai mult să facă. O asemenea teorie e uşor de demontat: diferenţa între o persoană egoistă şi una altruistă nu ţine de faptul că numai prima face ceea ce îşi doreşte sau îi place să facă, ci de obiectul diferit al dorinţei, în cele două cazuri, sau de ce anume îţi produce ţie o satisfacţie. Altruistul nu e un egoist deghizat, ci tocmai persoana care îşi doreşte mai mult – găsind, aici, şi un veritabil sentiment de împlinire – să salveze o viaţă cu aceşti bani, decât să-i cheltuiască pe un costum scump.
Moralitatea, în înţelesul ei comun, rămâne înrădăcinată în empatie, iar neurobiologia contemporană pare să fi identificat chiar şi suportul fizic al empatiei: oamenii de ştiinţă vorbesc de un „mecanism” derivat din grija maternă, funcţionând pe baza neurotransmiţătorului şi hormonului oxitocină. Această abordare naturalistă înţelegea moralitatea ca un fel de răspuns al evoluţiei la problema asigurării cooperării în interiorul grupurilor umane, însă vine la pachet cu o uriaşă provocare: înzestrarea noastră biologică ne-ar face, în general, apţi pentru cooperare în interiorul grupului nostru, dar inapţi pentru cooperarea la scară globală.
În 1841, filosoful american Emerson adresa celor implicaţi în acţiuni caritabile o întrebare teribil de cinică, la prima vedere, ce suna cam aşa: Nu-mi spuneţi că am obligaţia de a asigura o situaţie bună pentru toţi săracii din lume; sunt, oare, săracii mei? Înainte de a ne lăsa cuprinşi de indignare morală, e cazul să ne amintim că Emerson a fost, el însuşi, un adept al perfecţionismului moral puternic angajat în lupta pentru cauza nobilă a abolirii sclaviei. Cântărită la rece, întrebarea sa viza dificultatea deopotrivă filosofică şi practică de a identifica obiectul grijii mele concrete cu umanitatea ca întreg, viziune dominantă în filosofia morală a vremii. De fapt, oricât de natural ne-ar părea acest imbold de a trăi pentru ceilalţi, trebuie spus că noţiunea filosofică de altruism e elaborată abia pe la 1840, de către pozitivistul Auguste Comte, ca versiune seculară a iubirii creştine pentru aproapele nostru şi în contextul unei lumi care se deschidea tot mai mult şi în care se putea călători tot mai uşor, graţie progreselor tehnologice. Însă tocmai acest „departe” devenit deodată „aproape” ascunde problema moralităţii comune.
Astăzi, unii susţin cu înverşunare că moralitatea ca dispozitiv biologic prin care pot să pun, în anumite situaţii, interesele noastre mai presus de interesele mele nu are cum să genereze decât morale închise, tribale, „parohiale”. Argumentul filosofic e discutabil: dacă e adevărat că altruismul are o bază naturală, aceasta nu înseamnă că are şi un obiect determinat, adică un anumit Noi. E firesc ca altruismul să se manifeste cu precădere faţă de cei cu care interacţionezi în mod constant sau cu care tinzi să te identifici; dar dacă eşti altruist, în principiu eşti aşa în relaţie cu oricine. Să recunoaştem, însă, că, gândit în cheie biologică, altruismul rămâne o resursă limitată: nu e rezonabil, atunci, să ceri cuiva să se îngrijească de toţi săracii lumii şi, dacă se poate, în egală măsură!
Două direcţii importante se deschid, în zilele noastre, pornind de la aceste constatări. Una pledează pentru utilizarea mijloacelor biomedicale pentru ameliorarea noastră morală, ca unic mod de a garanta supravieţuirea speciei umane în „satul global”. Auzindu-i pe „transumanişti” (adepţii ameliorării umane prin recurs la noile tehnologii) discutând despre oportunităţile pe care le oferă psihofarmacologia, despre intervenţii/implanturi chirurgicale menite să producă un creier moral mai bun sau despre manipulare genetică, e firesc să fim cuprinşi de angoasa „minunatei lumi noi” imaginate de Aldous Huxley, chiar dacă argumentele lor sunt demne de luat în considerare.
O altă direcţie se concentrează pe întrebarea clasică a eticii utilitariste: care este cel mai mult bine pe care pot să-l fac în prezent? Mişcarea mondială a „altruismului eficace” (effective altruism) îşi are punctul de plecare în gândirea celui mai influent (şi controversat) filosof moral din ultimele decenii: australianul Peter Singer. (Lucrarea sa Altruismul eficient. Ghid pentru o viaţă trăită în mod etic a apărut în traducere română la editura Litera, în 2017, dar versiunea mai corectă, în limba noastră, cred că e „altruismul eficace”.) În primul pas, această doctrină implică să ne deschidem inima la problemele grave şi la suferinţele semenilor noştri de pe mapamond. Însă pasul al doilea pare că ne solicită să devenim un fel de roboţi morali, calculând cu răceală cele mai eficace moduri de a ajuta şi a face donaţii, inspiraţi de siteuri de monitorizare a organizaţiilor caritabile, precum givewell.org sau thelifeyoucansave.com.
Fiecare dintre noi întâlneşte zilnic persoane ce ar avea nevoie de ajutor. Dar care este cel mai eficace mod de a-ţi ajuta semenii? Unul dintre exemplele favorite ale lui Singer e următorul: cu 40000 de dolari, costul estimat în SUA pentru antrenarea unui câine însoţitor, precum şi a persoanei nevăzătoare care să beneficieze de acesta, poţi vindeca între 400 şi 2000 de persoane nevăzătoare care suferă de trahom, dintr-o ţară în curs de dezvoltare.
Donaţiile caritabile reprezintă un sector uriaş: numai în SUA, suma totală donată anual pentru acte de caritate ajunge pe la 350 de miliarde de dolari, ceea ce face salutară existenţa acestor siteuri de orientare şi monitorizare. Să reprezinte, atunci, altruismul eficace sabia care taie nodul gordian al atâtor dileme etice menite să tulbure viaţa îndestulată a occidentalului de succes? Lucrurile sunt departe de a fi atât de simple, zic unii.
Mai întâi, ne confruntăm cu întrebarea incomodă a lui Emerson: de ce ar fi orbii din Africa orbii mei? Puţini ar mai adresa-o, astăzi, în public, dar mulţi şi-o adresează în gând. Dintre oamenii dispuşi să ajute persoane pe care nu le vor întâlni niciodată, cei mai mulţi continuă să creadă că întreţin relaţii etice speciale, privilegiate, cu familia, prietenii şi comunitatea, ceea ce complică foarte mult calculele privind alocarea adecvată a banilor de care se pot dispensa. Apoi, e limpede că nu ne-ar fi atât de greu să ne reducem cheltuielile individuale, dar cât de mult ar trebui să doneze fiecare, pentru a avea conştiinţa împăcată? Sunt moral dacă mă întreb unde să mă opresc? Sunt moral dacă încerc să-mi liniştesc conştiinţa donând bani pe Internet, în loc să mă implic efectiv în acţiuni caritabile? Sunt moral, în condiţiile în care accept (şi întrucâtva aştept) recunoaşterea publică a binelui pe care l-am făcut? (Singer şi-a făcut un obicei din a elogia impactul major pe care l-au avut acţiunile caritabile ale unor miliardari ca Gates sau Buffett, lăsând la o parte întrebarea dacă asemenea averi colosale au fost realizate întru totul moral.) „Rădăcina” creştină, nu atât biologică, a altruismului nostru şopteşte că binele veritabil se face, mai degrabă, în taină: să nu ştie stânga ce face dreapta, spune Evanghelia...
Dacă tot veni vorba de ce spune stânga (fie ea post-marxistă sau social-liberală): „pomana” nu rezolvă problemele structurale din societate. Nu e vorba că mişcarea altruismului eficace nu ar face mult bine, ci că nu are cum să ţină locul unor politici generale menite a combate sărăcia şi injustiţia socială, degradarea alarmantă a mediului, suprapopularea multor regiuni de pe glob. Pentru a diminua „cantitatea” de suferinţă umană, pe termen lung, nu e de ajuns să ajuţi punctual: e nevoie de investiţii în infrastructura statelor aflate în curs de dezvoltare, în edificarea instituţiilor democratice. E nevoie de politici publice vizând educaţia şi planificarea familială în mediile subdezvoltate economic.
Dar pentru a încheia, în miezul altruismului eficace cred că rămâne problema care m-a obsedat încă de la primul seminar de etică din anul I: interesul moral rămâne, şi el, o formă de interes propriu, doar că de alt tip decât acela care te împinge să apuci cea mai mare felie din tort. Oricât de mult s-ar axa pe ceea ce numeşte „punctul impersonal de vedere”, atunci când vine vorba să ne convingă să devenim altruişti eficace, Singer repetă ceea ce anticii ştiau, probabil, mai bine decât modernii: să dăruieşti te împlineşte, să simţi că eşti de folos celorlaţi e singura soluţie la „problema lui Sisif”. Problemă care nu e, în fond, diferită de dilema consumatorului: ce sens are viaţa, dacă doar munceşti ca să consumi, munceşti mai mult ca să câştigi mai mult ca să consumi şi mai mult, până mori şi eşti aruncat de pe „banda de alergat hedonică”?
