Am vorbit cu mai mulți activiști, scriitori, profesori, artiști și antropologi care trăiesc în SUA despre cum văd ei protestele din ultima vreme.
Totul a început în Minneapolis, pe 25 mai, ziua în care Derek Chauvin, un polițist alb, l-a omorât pe George Floyd, un bărbat de culoare în vârstă de 46 ani, după ce a stat cu genunchiul pe gâtul acestuia timp de 8 minute și 46 de secunde. Asta se întâmpla în timpul unei arestări, când Floyd, bănuit că ar fi folosit o bancnotă falsă, era deja încătușat și neînarmat, și nu opunea niciun fel de rezistență. În tot acest timp cât Chauvin l-a presat cu genunchiul („asistat” de alți trei polițișt), Floyd a strigat de 16 ori I can’t breathe („nu pot să respir”) și a cerut ajutor. Abia în ultimul moment, când ambulanța a ajuns la fața locului, polițistul a ridicat genunchiul, după ce paramedicul i-a cerut să facă asta.
Toată scena a fost suprinsă pe video de câțiva trecători, aceste filmări fiind cele care au scos oamenii la proteste în Minneapolis, și mai apoi în alte orașe din SUA. Derek Chauvin a fost arestat și acuzat de crimă de gradul trei și omor prin imprudență de gradul doi, iar ceilalți trei polițiști au fost acuzați și ei de complicitate (Chauvin avusese 18 plângeri făcute pe numele lui până atunci).
Aceste măsuri n-au avut însă efectul de dezamorsare pe care și-l imaginau autoritățile. În ultimele săptămâni au avut loc proteste în 140 de orașe din Statele Unite, iar Garda Națională a fost mobilizată în 21 de state, în unele dintre ele fiind declarată starea de urgență. Au avut loc revolte, confruntări cu poliția, care au dus la sute de arestări, dar și distrugeri și jafuri. S-a vorbit mult despre violențele din primele zile de prosteste, mediatizate intens în SUA și la noi, dar mult mai puțină atenție a fost acordată protestelor pașnice, care au adunat zeci de mii de oameni în multe orașe americane și europene. I can’t breathe a făcut înconjurul lumii ca un strigăt îndreptat contra violenței polițienești și rasismului, iar Black Lives Matter a devenit în scurt timp o mișcare de protest globală.
Cei care condamnă protestele și le reduc doar la ideea de „vandalism” ignoră un context mult mai complex, care nu se rezumă doar la cazul George Floyd, ci are de-a face cu istoria sumbră a sclaviei în America, cu sute de ani de crime și abuzuri, cu nenumăratele cazuri în care polițiștii omoară persoane de culoare neînarmate și rămân nesancționați. În plus, moartea lui George Floyd a venit într-un moment extrem de tensionat, într-o țară cuprinsă de pandemie (cu peste 100.000 de morți), cu 40 de milioane de șomeri și cu un președinte care a gestionat dezastruos criza provocată de COVID-19. Chiar și în rândul republicanilor se aud voci care îi reproșează lui Trump că, în loc să vină cu un discurs unificator în aceste momente grele, el instigă la violență și dezbinare. Emblematic rămâne momentul în care Trump a ordonat folosirea de gaze lacrimogene pentru a-i dispersa pe protesatarii pașnici aflați în Piața Lafayette din Washington. A făcut asta doar pentru a avea el culoar de trecere în drum spre biserica St. John’s, acolo unde Trump s-a dus să fie fotografiat cu Biblia în mână (ținută invers). Nu a intrat în biserică, nu a deschis Biblia, ci doar s-a pozat cu ea. Gestul a fost condamnat de mai mulți episcopi și membri ai clerului, revoltați de asocierea unei acțiuni polițienești violente cu exhibarea unui fals mesaj creștin.
E prea devreme pentru a trage concluzii legate de impactul pe termen lung al acestor proteste, dar e clar că e un moment de cotitură. Lucrurile dau în clocot peste tot în SUA, nu doar în orașele mari, ci și în orășele mici și în zone care până acum nu s-au confruntat cu astfel de revolte. Și, spre deosebire de protestele din 1968, cele de acum au un caracter multi-etnic mult mai pronunțat, iar solidaritatea cu Black Lives Matter vine din zone și clase sociale foarte variate.
Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă pe străzile din America, am invitat mai multe persoane care au ieșit la proteste, din diferite zone din SUA, români stabiliți acolo, dar și americani (profesori, scriitori, antropologi, activiști și artiști) să descrie ce au văzut & trăit zilele astea.
Au contribuit: Margareta Matache (directoarea Programului de Studii Rome, Harvard), Moustafa Bayoumi (scriitor și profesor), Dean Chahim (fotograf și antropolog), Mona Nicoară (regizoare de film), Teresa Pratt (sociolingvistă), Graham Trim (activist), Adrian Deoancă (antropolog).
„Spiritul lui Martin Luther King parcă protesta împreună cu noi”
Margareta Matache, Directoarea Programului de Studii Rome, Universitatea Harvard
Uciderea lui George Floyd cu sânge rece, ruptă parcă din istoria linșajului bărbaților afro-americani de după 1850, a devenit un nou simbol al rasismului american. Brutalitatea acestui omor nu poate fi ignorată, iar rasismul în această formă brutală nu mai poate fi justificat de către americani, progresiști or ba, prin argumentele „săraciei,” ale „culturii” și ale „criminalității”.
Boston, orașul în care locuiesc de opt ani, are reputația unui oraș progresist, divers, dinamic. Este parțial adevărat. Însă este și un oraș cu o istorie complicată, nerezolvată și nespusă în totalitate, o istorie care ține de injustițiile împotriva nativilor americani și ale afro-americanilor. Ca atare, și protestele care au avut loc la sfârșit de mai par să se fi desfășurat în două lumi diferite: zona Boston City Hall este mai bogată și îngrijită de autorități, în comparație cu Roxbury, cartierul istoric afro-american.
Am participat la două din cele trei proteste din 31 mai. Când am ajuns în zona City Hall, la protestul organizat de Youth of Greater Boston, am avut un sentiment de speranță într-un viitor anti-rasist: sute de tineri, unii de 15-16 ani, o bună parte dintre ei americani albi, scandau cu forță și curaj mesaje anti-rasiste. Aș vrea să văd asta și la tinerii români. Aș vrea să văd că înțeleg ei și gravitatea violențelor poliției împotriva romilor din Hunedoara, București și Giurgiu, ca să dau doar niște exemple, și resping fără echivoc rasismul anti-rom.
Abia în clipa în care am început marșul către State House, am înțeles adevărata dimensiune numerică și simbolică a miilor de oameni care protestau - o mulțime tânără și diversă, care efectiv nu se mai oprea. Iar în timpul marșului discuțiile despre rasism păreau sincere, genuine, fără acele momente de disconfort pe care le observi la mulți americani albi care neagă rasismul structural și ideea de privilegiu al albilor. Am mărșăluit cu ei până la Boston Commons și m-am despărțit cu greu de ceea ce nu mai trăisem niciodată aici, și încă cu atâta intensitate (deși am participat și la alte proteste, inclusiv la marșuri ale femeilor și la protestele legate de travel ban) - era spiritul real anti-rasist al Bostonului.
În Roxbury, marșul a fost organizat de Black Boston, cu sprijinul colegilor de la Black Lives Matter Boston. De Black Lives Matter mă leagă o istorie mai veche - în urmă cu câțiva ani, am întâlnit-o pe Karlene, una dintre liderele mișcării, și astfel am început să organizăm la Harvard mici spații de prietenie și solidaritate între romi și afro-americani. Însă adevărata solidaritate se manifestă și în stradă, așa că m-am alăturat protestului organizat de ei, ca voluntară. În ziua protestului, am ajuns la Banca OneUnited din Roxbury pentru cursul voluntarilor pe la 16:30 și mă tot temeam că numărul protestatarilor o să fie mai mic și cu mai puțin impact. Însă, de la vreo 30 de voluntari și câteva persoane din cartier, s-au strâns mii și mii de oameni până pe la ora 18:00. De parcă tot Bostonul progresist și anti-rasist era acolo. Iar cu fiecare secundă care trecea, OneUnited devenea simbolul unității, al solidarității și al dreptății (simboluri pe care nu le asociezi de regulă cu o bancă). Mii de oameni au mărșăluit, au scandat, au cântat, au dansat, au plâns, s-au revoltat din Roxbury până în Boston Commons. Iar spiritul lui Martin Luther King parcă protesta împreună cu noi, la fel cum el a marșaluit pe 23 aprilie 1965 împotriva segregării din școli, tot din Roxbury până în Boston Commons.
Și poate că nu întâmplător, la cincizeci și cinci de ani după marșul lui MLK, bostonienii au scris o nouă filă în istoria mișcării antirasiste locale si globale, spunând NU injustițiilor rasiale și rasismului.
„Protestele din New York sunt fără precedent”
Moustafa Bayoumi, scriitor și profesor la Brooklyn College. Este autorul cărților How Does it Feel to Be a Problem?: Being Young and Arab in America și This Muslim American Life: Dispatches from the War on Terror.
Îți trebuie autorizație de la poliție ca să ieși la protest pe străzile din New York. Ai nevoie de autorizație ca să folosești megafoane. Dacă marșul tău are mai mult de o mie de oameni, poliția îți cere să aplici cu nouă luni în avans. Există și o taxă nerambursabilă de $25.50 pentru autorizație. Dacă ți se dă autorizație și protestul e prea mare, te trezești cu un cordon de oameni în uniformă, ca o membrană albastră impermeabilă, între tine și ceilalți. La marș, poliția s-ar putea să te țină blocat între blocuri, ca pe niște animale de fermă, te lasă să urli și să-ți scandezi mesajul către cei care trec pe lângă tine ca o turmă de măgari nefericiți.
Dacă protestul își are originea în nesupunere civilă, atunci protestele din New York cu siguranță au devenit foarte obediente.
Protestele care au avut loc în New York de la omorul lui George Floyd încoace, se simt, în schimb, ca fiind fără precedent. Noutatea nu stă în solidaritatea cu victimele brutalității poliției. În New York ieșim de mult la proteste pentru surorile și frații noștri uciși. Nu e nici despre dimensiune, despre mărimea protestelor. New York a avut parte de multe demonstrații imense. Nu e nici despre bucuria din rândul protestatarilor (și ea e obișnuită), nici despre măștile de pe fețele lor (deși asta e clar ceva nou).
Ce e diferit azi în protestele Black Lives Matter e că poliția e speriată și e mai mult decât dispusă să ne arate asta. Frica nu e individuală. E fundamentală. O vezi nu atât în ochii polițiștilor, cât în fața colectivă a forțelor. Poliția s-a dovedit a fi arma brutală a statu quo-ului într-un moment de schimbare socială profundă și le e frică de propria lor goliciune. Au impresia că ne pot forța să închidem ochii din nou.
Eu am mai asistat la o asemenea demascare a puterii în timpul revoluției din Egipt. Brutalitatea poliției a fost o scânteie și oamenii au arătat că nu le mai este frică. În Egipt, revoluția s-a împotmolit, dar în continuare viitorul e în mâinile lor — și ale noastre.
„Nimeni nu și-a imaginat că vom ajunge aici acum zece zile”
Dean Chahim, fotograf și antropolog, Universitatea Stanford
Timp de aproape o săptămână, protestatarii au fixat din priviri jandarmii și trupele Gardei Naționale la baricadele pe care le-a pus poliția în cartierul Capitol Hill din Seattle. Acum protestatarii și-au pus baricadele lor în jurul mai multor clădiri din nou-botezatul „Capitol Hill Autonomous Zone”, ca să prevină un alt atac din partea fasciștilor, iar poliția nu e de găsit nicăieri. Chiar și sediul poliției e baricadat cu placaje de lemn, care acum e acoperit cu graffiti-uri aboliționiste. Măști de gaz și umbrele - ca mijloace de protecție împotriva gazelor lacrimogene - au făcut loc microfoanelor și hârtiilor de împachetat, în timp ce revoluționari derutați solicită autorităților să discute unii cu alții despre ce încercăm să construim aici.
Zic „derutați” nu pentru că organizatorii principali nu au experiență - cei mai mulți sunt veterani ai problemelor locale legate de brutalitatea poliției și încarcerarea în masă - ci pentru că nimeni nu și-a imaginat că vom ajunge aici acum zece zile. Nimeni nu își putea imagina că uciderea brutală a lui George Floyd va da naștere unei revolte naționale de o asemenea magnitudine. Nimeni nu ar fi putut să prevadă că opinia populară se va muta spre stânga atât de repede, că idei aboliționiste (precum reducerea fondurilor poliției pe care organizatori de culoare ca Mariame Kaba le-au promovat ani de zile, și care totuși au rămas limitate cercurilor radicale) au devenit acum oarecum parte din discursul mainstream. Nimeni nu s-ar fi gândit că oamenii de aici din Seattle vor continua să iasă pe străzi, noapte de noapte, în ciuda gazelor lacrimogene, sprayurilor paralizante și arestărilor.
Protestele s-au concentrat în zona intersecției 11th Ave și E. Pine St., chiar mai jos de sediul poliției. Pentru că polițiștii urlau la noi să ne retragem, curajoșii din prima linie au avansat în timp ce noi scandam la unison „Ne retragem noi, vă retrageți și voi!”. A existat o înțelegere tacită, care a cuprins mulțimile adunate aici, potrivit căreia lupta pentru această bucățică de pământ însemna ceva mai mult decât doar să-ți „arăți” suportul pentru cauză. Era despre cine va ajunge să „domine străzile”, în cuvintele acum faimoase ale lui Trump. Aparatul represiv al statului - adică poliția și armata - sau oamenii?
Niciunul nu ne-am așteptat la ce s-a întâmplat în continuare: după o rundă finală de represiune în 7 iunie, poliția nu numai că s-a retras, ci a abandonat zona cu totul, sediul poliției și tot. Licența de represiune le-a fost luată, în timp ce primarul nostru a fost „destabilizat” după o săptămână de critici la adresa răspunsului violent al administrației sale (acum se cere serios demisia ei). Rezultatul e că am câștigat prima încăierare din ceea ce va fi o luptă lungă. Cum a spus un organizator azi: „șeful poliției își vrea sediul înapoi.” Dar deja se vorbește de transformarea lui într-un spațiu comunitar sau să fie înapoiat populației Coast Salish din zona asta.
Acum avem un spațiu (oricât de mic ar fi el) unde principiile aboliționiste nu numai că sunt dezbătute în forumuri publice cu radicali împătimiți și tineri proaspăt implicați în politică, de toate rasele - dar chiar sunt puse în practică, fie și cu ezitare. E un lucru de urmat care a atras atenția la nivel național, și continuă să atragă atenția localnicilor care se plimbau pe lângă, curioși să vadă ce fac acum acești așa-ziși „hoți” și „vandali” acum că am câștigat - și când poliția nu mai dă cu gaze în protestatari liniștiți.
„Am avut nevoie de câteva zile bune ca să ieșim din șoc, dar când am ieșit, am ieșit toți deodată”
Mona Nicoară, regizoare de film. Este autoarea documentarelor Distanța dintre mine și mine (dedicat scriitoarei Nina Cassian) și Școala noastră.
Locuiesc într-un cartier din Brooklyn, New York, care, după Marea Criză Economică a anilor ’30, când mulți albi au părăsit orașul, a devenit predominant afro-american. În ultimii ani, gentrificarea s-a accelerat și aici, în Bedford-Stuyvesant și am venit în cartier, grămadă, artiști și oameni de clasă mijlocie de toate culorile.
Tensiunile firești create de gentrificare însă s-au aplatizat în timpul pandemiei, când întreg carierul s-a mobilizat, cvartal cu cvartal, să îi ajute pe cei mai vulnerabili: persoanele în vârstă și cei care și-au pierdut slujbele. După aproape trei luni de izolare, duminică, 24 mai, strada mea zbârnăia în anticiparea redeschiderii, parțiale și prudente, a orașului pe 8 iunie: la stradă, în fața casei mele, se asculta la maxim hip-hop și salsa; în spate, curtea era plină de ceva indie rock amestecat cu jazz de la alt set de vecini.
Pe 25 mai, iluzia coabitării a fost zdruncinată de două întregistrări video: prima pe care am văzut-o a fost cea în care o newyorkeză albă chema isteric poliția împotriva unui afro-american care îi „amenința viața” prin simplul fapt că o rugase să își țină câinele în lesă regulamentar; a doua, pe care nu am nici acum puterea să o văd până la capăt, documenta în timp real uciderea lui George Floyd de către un grup de polițiști albi. La astea s-au adăugat toate celelalte exemple recente de brutalitate a poliției și încurajarea rasimului de la cel mai înalt nivel al adiminstrației Trump în ultimii trei ani.
Am avut nevoie de câteva zile bune ca să ieșim din șoc, dar când am ieșit, am ieșit toți deodată. De aproape două săptămâni ne întâlnim toți la proteste zilnice în diverse locuri din Brooklyn (fiecare cartier își organizează propriile proteste, pentru că transportul public este rezervat în principal pentru lucrătorii esențiali pe timp de izolare). Primele două zile au fost tensionate: furia era emoția dominantă și printre protestatari și printre polițiști, iar jafurile oportuniste nu au făcut decât să sporească sentimentul general de nesiguranță. Mai e și pandemia, care îi ține în casă pe cei mai în vârstă, mai vulnerabili sau mai anxioși.
S-a întâmplat însă ceva complet neașteptat: lumea a început să iasă în grupuri din ce în ce mai mari, să se organizeze din ce în ce mai temeinic și să comunice din ce în ce mai limpede cu autoritățile. Ce văd acum la proteste este o versiune ideală a New York-ului care până de curând părea doar o ficțiune: un eșantion reprezentativ și solidar de tineri de toate culorile care și-au luat în serios rolul civic și șansa de a participa la o schimbare sistemică. America e un loc crud — crud cu cei săraci, cu descendenții propriilor sclavi, cu imigranții, cu femeile. Dar ultimele trei luni și ultimele două săptămâni ne-au dovedit că America poate fi și empatică, grijulie cu semenii, respectuasă față de celălalt. Sper să ne țină.
„Se simte diferit de data asta”
Teresa Pratt, sociolingvistă, Universitatea Stanford
Am fost la primul protest mare din Oakland pe 29 mai. Contextul pandemiei a schimbat totul - în loc să iau transportul în comun, am mers cu un prieten cu mașina, prima dată când intram într-o mașină după luni bune. Până să ajungem noi, departamentul de poliție din Oakland (OPD) deja începuse să-i blocheze pe protestatarii care încercau să se urce pe autostradă. Cei de la OPD erau încă în ofensivă când am ajuns acolo, dar pentru că protestul curgea atât de natural și nestructurat, cred că erau derutați. Ce vreau să zic prin „natural” și „nestructurat” e că oamenii pur și simplu veneau continuu, se mișcau dintr-o parte în alta, nu exista o rută pentru marș. Într-un fel, asta a făcut totul haotic - și uneori înfricoșător, pentru că polițiștii dădeau cu gaze lacrimogene. Eram la câteva clădiri distanță de una dintre grenadele cu gaze lacrimogene și chiar dacă am schimbat imediat direcția, tot am simțit cum mă pișcă ochii și nasul vreo zece minute bune.
La un moment dat, după ce ne-au dat ordine să ne împrăștiem, polițiștii și-au schimbat strategia și au lăsat mai mult spațiu protestatarilor. Soarele coborâse deja în acel momentul și atunci am început să simt lucrurile altfel - se simțea ca un „mix” între un priveghi și o înmormântare. Era multă mișcare: scandări, muzică, dans, artificii, geamuri sparte și, într-un final, placaje de lemn în flăcări. Dar erau și momente de liniște, când toată muzica și scandările se opreau și chiar era ca un priveghi, în care totul se trăia intens.
După o oră sau mai mult, mulțimea a început să se împrăștie singură. Am trecut pe lângă mulți polițiști de la OPD pe drum spre mașină și am auzit mai târziu că avuseseră loc niște arestări violente. Auzisem că fusese jefuit magazinul Target: oamenii își dădeau ustensile de bucătărie și mâncare din mână în mână. Distrugerile de proprietăți pe care le-am văzut eu în seara aia s-au limitat la corporațiile mari: Chase Bank și Walgreens. Și am văzut poze cu serviciul poștal SUA complet neatins, cu un singur graffiti care spunea „Mulțumim USPS”.
Am fost la un protest în San Francisco în ziua următoare și la încă două mai târziu în săptămâna aia. Sunt aboliționistă de câțiva ani și am multe proteste Black Lives Matter la activ, dar chiar se simte diferit de data asta. Sunt proteste care au loc în suburbii, se vorbește peste tot despre reducerea fondurilor pentru poliție, a devenit chiar un slogan. Și totuși, în mijlocul tuturor lucrurilor ăstora, poliția se afișează în echipamente de protecție de mii de dolari și sunt violenți cu protestatarii, chiar dacă știu că sunt filmați.
„Structurile locale de putere sunt dominate de suprematiști albi”
Graham Trim, activist în cadrul Community Alliance of Tenants, un ONG care luptă pentru soluționarea problemelor de locuire
Locuiesc în Medford, Oregon, un oraș de mărime medie dintr-o zonă rurală din sudul Oregonului, care, și înainte de Trump, era plină de miliții. În urmă cu câteva zile am avut cel mai mare protest pe care l-a văzut vreodată comunitatea asta, la care au luat parte mulți tineri de culoare și nu numai, care au ieșit în forță și au mers în marș pe străzile principale iar și iar. Fără jafuri. De cealaltă parte au ieșit și niște tipi albi cu arme de foc, dar au fost ținuți cât de cât în frâu de polițiști. Important de reținut e că asta e o zonă cu o diversitate destul de mare, dar e atât de rurală încât structurile locale de putere sunt dominate de suprematiști albi și conservatori care îi susțin. E diferit de ce se întâmplă în Eugene și Portland, unde sunt multe cazuri de distrugere a proprietăților, dar probabil mai puțină violență vizibilă îndreptată împotriva protestatarilor.
Pe lână asta, există acum și o frică de un nou val de COVID-19, chiar dacă am fost norocoși până acum, fiind o zonă rurală și agricolă izolată. Pe de altă parte, sunt probleme cu sănătatea publică aici, regiunea asta trece și printr-o epidemie de sifilis de vreo doi ani încoace. Iar când a fost omorât George Floyd, eu deja eram foarte ocupat cu organizarea unei acțiuni pentru a opri ceea ce va fi cea mai mare evacuare în masă pe care a văzut-o vreodată zona asta. Evacuare care vrea să elimine taberele pentru oameni fără adăpost din parcul din centrul orașului (Medford e un fel de „centru” al oamenilor fără adăpost, care migrează dintr-un loc în altul, și e poreclit Methford). Foarte important pentru mine e faptul că asta NU e o comunitate exclusiv albă, ci e o comunitate vorbitoare de spaniolă în mare parte, foarte mulți dintre ei fiind muncitori sezonieri la ferme (la proteste am văzut o mulțime de steaguri mexicane). Se tot zvonește pe aici că poliția lucrează mână în mână cu milițiile, acele miliții care s-au adunat într-o parcare subterană nu departe de piața în care eram noi la protest. Au depozitat arme acolo și s-au poziționat pe acoperișuri.
Am mers în marș pe străzi, dar în cele din urmă reacția milițiilor a fost destul de calmă. Mai puțin în momentul în care o femeie, care a vrut să intre cu mașina în noi, și care a scos și o armă (a fost arestată). Ca să nu mai zic că ieri am fost la un protest și aproape m-a lovit o mașină care venea direct spre noi.
În perioada următoare va trebui să mă concentrez pe munca care privește dreptul la locuire și nu știu cât o să mai țin pasul cu protestele. E însă interesant că niciunul din oamenii care lucrează în ONG-uri sau în cercurile activiste „obișnuite” nu organizează protestele, pentru că cei mai mulți sunt albi și cam toți sunt de acord că cel mai bine e să stai deoparte și să-i lași pe liderii naturali (care au apărut la început) să continue lupta.
„Chiar și în locul ăsta unde nu se întâmplă nimic, se petrec violențe rasiale ale polițiștilor”
Adrian Deoancă, antropolog, Universitatea din Michigan
Ați văzut la televizor imagini din marile orașe americane în care polițiști caftangii cu echipament de RoboCop și comportament de Tontons Macoute reprimă revoltele juste ce au urmat asasinării lui George Floyd (și a Breonnei Taylor și a lui Ahmaud Arbery, ca să menționez doar victimele cele mai recente ale violenței rasiale). Sunt însă multe de învățat despre identități, capitalism și politică în ultimele zile ale imperiului american dacă ne uitam la viața orașelor ălora drăguțe unde nu se întâmplă mai nimic, dar unde ingalitățile sociale îți sar imediat în ochi dacă zgârii puțin cu unghia spoiala de progresism.
Ann Arbor, unde stau eu, e genul ăla de loc. Orașul gravitează în jurul Universității din Michigan, o corporație-gigant ce poartă înșelătoarea denumire de universitate „publică.” E doldora de universitari cu etno-eșarfe care trăncănesc cu superioritate nimicuri lângă platouri cu brânzeturi, de yuppies în uniforme Patagonia bej ce sorb cafele cu CV, hipioți trecuți ce lipăie-n sandale Birkenstock printre rafturile cu kombucha de la Whole Foods, de anarhiști de lifestyle, vorba lui Murray Bookchin, ce se-nțolesc de la sehaș cu haine vintage ce denotă ecologism, gust și modestie, și de studenți turtiți de Jägermeister zbenguindu-se pe beaturile lui Kendrick. Toată lumea reciclează, dar gunoaiele se sortează la vecinii sărăcani din Ohio. Visul american picotind cu o casetă motivațională în căști printre case cu verandă, veverițe și mașini hibrid Toyota Prius, în al doilea cel mai bun oraș în care să trăiești în SUA.
Detractorii conservatori îi spun „People’s Republic of Ann Arbor”, dar socialismul se discută mai degrabă în restaurantele cu ștaif. Aici, segregarea și exploatarea sunt mai dosnice și mai perverse decât în Minneapolis, Chicago sau Philadelphia. Progresismul ăsta de oameni cu diplomă de clasă mijlocie nu e pentru toți. N-am menționat brandurile de mai sus pentru reclamă; sunt fix mărcile pe care nu le-ar purta în ruptul capului vreun american negru, muncitor hispanic sau pălmaș alb, pe motiv de gust și bani. Cât eram în liceu la Petroșani, aveam patru prieteni cu origini africane; la doctorat in Michigan, am mai puțini de atât și toți stranieri. În trei ani și jumătate de predat, am avut mai puțin de zece americani negri între studenți. Libertate, egalitate, diversitate, clar!
Lipsa de expunere la „diversitate” e parțial și din vina mea: am omis să frecventez webinariile și workshopurile cu catering și vinovăție în care oamenii de bine învață despre discriminare. Dar tind să cred că de vină sunt chiriile spoliatoare și taxele de școlarizare prohibitive care fac ca minoritățile și sărăcii să locuiască mai degrabă în Ypsilanti, orașul învecinat. Fun fact: la 122.000 de locuitori, Ann Arbor a avut 409 cazuri de Covid-19; cu 21.000 de locuitori, Ypsilanti a înregistrat 680 de îmbolnăviri. Calculul per capita nici nu mai trebuie făcut.
Chiar și în locul ăsta unde nu se întâmplă nimic, se petrec violențe rasiale ale polițiștilor (sau paramilitarilor, că e tot aia). În 2015, un polițist alb din Ann Arbor chemat să rezolve o dispută domestică a executat-o pe Aura Rosser, o femeie de culoare cu dizabilități mentale ce agita un cuțit de unt, cu un singur glonț în cap. În mai 2020, șeful poliției din Ypsilanti a fost filmat în timp ce-i căra pumni în cap - pumni, nu scatoalce! –unei femei, Sha’Teina Grady El, deja imobilizată. Așa că au fost proteste și pe aici. S-a mărșăluit frumos prin centru sub oblăduirea primarului democrat și cam atât. Peluzele din fața caselor din oraș, în schimb, sunt adesea ornate cu placarde (se găsesc de cumpărat!) ce proclamă Black Lives Matter și Thank you essential workers. Ironia și istoria fac să nu prea fie minorități și muncitori prin preajmă care să se simtă apreciați citindu-le.
Chestia e că aici, ca în mai toată lumea, paradele cu vorbe goale despre diversitate se potrivesc binișor în logica fragmentării identitare a capitalismului târziu. Cererile de echitate redistributivă exprimate în termeni de clasă, chiar din contră. Amazon.com, cunoscut pentru tratamentele abuzive aplicate muncitorilor din depozite, se laudă pe frontonul site-ului că „stands in solidarity with the Black community.” Universitatea din Michigan promite în zeci de emailuri că se va da peste cap să fie mai inclusivă în același timp în care îi face la buzunare pe cei din personalul administrativ și pe studenții ce duc în cârcă munca de predat. La protestul din Ann Arbor, a mărșăluit și antrenorul echipei de fotbal american a universității (salariu anual, 7,5 milioane de dolari). Mi-a amintit de starostele Raifeissen făcând pe activistul în Piața Victoriei. În același timp, la alegerile primare, Bernie Sanders, tipul ăla intersecțional ce voia sănătate pentru toți și învățământ public gratuit, a pierdut în fața lui Joe Biden, tipul ce speră ca polițiștii americani să-și împuște victimele în picior mai degrabă decât în plin.
Politicile identitare fără politici redistributive sunt fix pistolul cu care americanii, fie ei progresiști, se împușcă singuri în picior. Cel mai bun exemplu de separare ideologică a luptei pentru recunoaștere de lupta pentru redistribuție – vedeți Nancy Fraser și Axel Honneth pentru sofisticare teoretică – e pervertirea abominabilă a idealurilor Panterelor Negre (partidul șaizecist) de către Black Panther (blockbusterul din 2018 sponsorizat, printre alții, de Pentagon). Black Panther Party s-a înființat ca organizație de auto-apărare a afro-americanilor împotriva abuzurilor polițienești și s-a transformat rapid într-o mișcare revoluționară cu o lucididate politică remarcabilă. Faptul că panterele deveniseră populare în rândul studenților albi și că încheiaseră o alianță antirasistă și anticapitalistă cu Tinerii Patrioți, o organizație de hillbillies albi din Illinois, a panicat FBI-ul și a dus la nimicirea organizației. În varianta Marvel cea mult lăudată de liberalii americani, regele Wakandei e un fel de combinație de Obama și Batman, care e tovarăș c-un agent CIA (nu-s toate merele putrede, cum ar veni), îl lichidează pe insurecționarul furios și încheie lupta printr-o frecție oengistică de dezvoltare comunitară.
În condițiile astea, ce altceva pot însemna pârjolirea orașelor care n-au fost niciodată și ale negrilor săraci și jefuirea magazinelor, dacă nu o metodă de jos în sus de însușire a spațiului urban și de redistribuire cu de la sine putere a produsului social?
Mulțumiri Ioanidei Costache.
