N-am citit Marțianul, romanul din 2011 care a făcut din Andy Weir unul dintre cei mai bine vânduți autori de SF. Am văzut în schimb pe HBO câteva scene din filmul făcut de Ridley Scott în 2015, cu Matt Damon în rolul unui astronaut lăsat din greșeală pe Marte de către companionii săi, care învață, precum Robinson Crusoe, să supraviețuiască din puținul care i-a rămas la îndemână. Nu-i genul de SF după care să mă omor – prea procedural după gustul meu, deși nu e lipsit de tot felul de ingeniozități tehnice de tip MacGyver-în-spațiu.
Așa că am început Proiectul Hail Mary mai curând cu scepticism (spoiler: l-am citit rapid și cu mare plăcere), pentru că din rezumate părea să fie vorba despre cam același lucru – un bărbat luptă să supraviețuiască undeva la mama dracului în spațiu, mai precis în sistemul solar Tau Ceti. Cum a ajuns acolo? În primele sute de pagini din roman, nici astronautul nu știe prea bine. De fapt, nu-și aduce aminte mai nimic. Nu mai știe nici cum îl cheamă. Tocmai s-a trezit dintr-o comă indusă artificial și întreținută cu ajutorul roboților de pe navă de-a lungul călătoriei de câțiva ani – dar îi ia câtva timp să realizeze că se află pe o navă spațială și în alt sistem solar. Prima parte din roman dezvoltă felul în care astronautul amnezic interacționează cu nava și începe să-și aducă aminte secvențe disparate din trecutul său, începând cu propriul nume, de care are nevoie pentru a debloca diverse comenzi ale navei:
„Parcă aș fi într-un joc video. Explorează zona până ce găsești o ușă încuiată, apoi caută cheia. Dar, în loc să caut printre rafturi cu cărți și în coșuri de gunoi, trebuie să caut prin mintea mea. Pentru că «cheia» este chiar numele meu”.
Lucrurile încep să se lege. Ryland Grace – spoiler: ăsta îi este numele – a ajuns în Tau Ceti într-o misiune sinucigașă pentru salvarea omenirii. Apropo, nu cred că a calculat cineva în procente în câte dintre romanele SF cineva luptă pentru salvarea omenirii (sau a unei populații extraterestre), dar procentul e cu siguranță unul astronomic. Ce amenință omenirea în lumea imaginată de Andy Weir (care este similară cu lumea pe care o cunoaștem, minus premisa ei SF), în afară de încălzirea globală și de celelalte acțiuni distructive ale oamenilor? Ei bine, ceva perfect opus încălzirii globale: răcirea globală, provocată de o formă de viață microscopică care formează o centură între Venus și Soare și care are capacitatea de a acumula cantități enorme de energie. Asta înseamnă că „astrofagii” (cum sunt botezați) mănâncă din energia solară, ceea ce duce la răcirea treptată a Pământului în procente catastrofice pentru biosferă. Asta este vestea proastă. Vestea bună e că astrofagul reprezintă o sursă ideală de energie pentru omenire. După cum spune cineva, „astrofagul ar fi cel mai bun lucru din lume dacă, știți, nu ar distruge Soarele”: „Reactoare nucleare, centrale pe cărbuni, centrale termice solare… până la urmă, toate fac același lucru: utilizează căldura ca să fiarbă apă, folosesc aburul ca să acționeze o turbină. Dar, cu astrofagul, nu mai avem nevoie de nimic din toate astea. Transformă căldura direct în energie stocată”.
În fine. Amenințată direct cu extincția, omenirea inițiază un contraatac disperat (în engleza americană, expresia Hail Mary trimite la o acțiune disperată efectuată in extremis). Marile puteri decid să coopereze și deblochează fonduri uriașe pentru a lupta împotriva astrofagului. (Adică fix genul de acțiuni pe care ar trebui să le întreprindă oricum și în lumea noastră actuală, doar că aceasta nefiind un roman SF, lucrurile merg mai greu.) Iar soluția se găsește în sistemul Tau Ceti, de unde se pare că a venit astrofagul. Așa că omenirea trimite către această destinație o navă spațială propulsată cu energia oferită de astrofagi.
Ceea ce am povestit până acum (fără să spoileresc prea mult) este reconstituit treptat de către protagonistul romanului în prima parte a romanului, în paralel cu explorarea navei pe care se află. Suspansul din Proiectul Hail Mary este construit printr-o mișcare dublă: explorarea propriului trecut de către Ryland Grace (un filon de tip mystery) și confruntarea cu enigma astrofagilor din Tau Ceti (un filon procedural de tip hard SF). Romanul este realmente palpitant și provocator atât dpdv narativ, cât și dpdv al ideilor puse în joc. Sigur, bunul cititor fără pregătire științifică va înghiți ca pe poezie pasaje de tipul „CERN este destul de sigur că, printr-un mecanism pe care nu-l înțelegem, când protonii aceia se ciocnesc la o viteză suficient de mare, energia lor cinetică este convertită în doi neutrino cu vectori ai momentului opuși”, dar așa e în hard SF. Sigur, ca în multe thrillere apar și multe chestii cam trase de păr – supraviețuirea eroului este tot timpul pe muchie, iar ceea ce îl împinge înainte de toate este norocul chior. Alte chestiuni (de la felul improbabil în care omenirea se decide să coopereze în al doisprezecelea ceas până la viteza cu care este efectuat saltul tehnologic sau până la felul rapid în care evoluează comunicarea extraterestră) sunt tratate cam romantic/neverosimil, dar hei!, dacă SF-urile s-ar decide să devină prea realiste, 99% dintre ele s-ar termina de la primele pagini, nu?
Andy Weir are și destul de mult umor, ceea ce nu strică deloc. Faza Rocky-Adrian (nu dau spoilere) este un gag de efect. Iar construirea echipei sinucigașe care va pleca spre Tau Ceti face cu ochiul către conversația progresistă din ultimele decenii:
„Lotul de candidați nu era prea mare. Pur și simplu, nu existau suficienți inși rezistenți la comă care să aibă «ce le trebuie» și să fie dispuși să plece într-o misiune sinucigașă.
Cu toate acestea, chiar și cu un lot restrâns, procesul de cernere și selectare fusese lung, dur și plin de un politicianism nesfârșit din partea fiecărui guvern implicat. Stratt [șefa supremă a proiectului, un personaj afurisit, nemilos de pragmatic, dar simpatic în cele din urmă] rămăsese fermă pe poziții și insistase asupra celor mai buni candidați, exclusiv, dar fuseseră necesare niște concesii.
— Femei, am spus.
— Da, a bombănit Stratt.
— În ciuda recomandărilor dumneavoastră.
— Da.
— Bine.
— Nu, nu e bine, s-a încruntat ea. Am fost redusă la tăcere de americani și de ruși în privința asta.
Mi-am încrucișat brațele.
— N-aș fi crezut niciodată că o femeie poate să fie sexistă împotriva femeilor.
— Nu e sexism. E realism, a adăugat ea îndreptându-şi o șuviță de păr de pe chip. Recomandările mele au fost ca toți candidații să fie bărbați heterosexuali.
— De ce nu doar femei heterosexuale?
— Vasta majoritate a oamenilor de știință și a candidaților astronauți formați sunt bărbați. Asta este lumea în care trăim. Nu vă place? Încurajați-vă elevele să intre în STEM17. Eu n-am venit să pun în aplicare egalitatea socială. Am venit să fac tot ce se poate ca să salvez omenirea.
— Tot pare sexist.
— Numiți-o cum doriți. În misiunea asta nu există loc pentru tensiune sexuală. Ce se întâmplă dacă apare vreo încurcătură amoroasă? Sau vreo dispută? Oamenii ucid și pentru mai puțin de-atât.”
În echipă este inclus și un african-american, ceea ce îi permite lui Grace să o ironizeze (tot progresist) pe șefa proiectului:
„Vai de mine! DuBois pare a fi negru! Sunt surprins că ați permis așa ceva! Nu vă e teamă c-o să ruineze misiunea vorbind despre muzică rap și baschet?”
Dar în cele din urmă DuBois o sfeclește, iar bunul alb Ryland Grace (în al cărui ADN Andy Weir introduce totuși niște perversități care fac din el un personaj mai complex decât Eroul Civilizator Alb generic) este nevoit să îi ia locul în încercarea de a salva Pământul și, după cum se va vedea în cele din urmă, nu numai Pământul. A (white) man's gotta do what a (white) man's gotta do.
