În jur de 100 de oameni s-au strâns la ArtHub Bucharest, ca să urmărească șapte scurtmetraje ce ilustrau diferite experiențe sau momente de istorie palestiniană, iar apoi să vorbească despre ce înseamnă identitatea aceasta azi, cum arată solidaritatea de la depărtare și care e rolul culturii.
„Eu sunt mândră că sunt româncă și palestiniancă. Nu mi-aș fi dorit să fiu altceva”, spune o tânără la proiecția de scurtmetraje palestiniene organizată pe 29 octombrie de F-Sides Cineclub. E un cineclub românesc dedicat filmelor făcute de femei și modurilor alternative de a privi și reprezenta feminități în cinematografie și societate.
Nu a fost singurul eveniment prin care societatea civilă din România a încercat să-și arate solidaritatea în fața acestui conflict extrem de violent, care zguduie lumea de mai bine de o lună. Pe 4 noiembrie și pe 21 octombrie au avut loc marșuri de solidaritate cu populația civilă palestiniană, la care au participat mii de persoane. Pe 2 noiembrie și pe 12 octombrie sute de persoane s-au strâns pe Calea Victoriei pentru a cere eliberarea ostaticilor răpiți de Hamas.
Peste 200 de români au cerut să fie evacuați din Fâșia Gaza. Pe 8 noiembrie în țară au sosit peste o sută, iar alți 51 se află încă în Egipt, dar au primit aprobarea pentru a pleca.
La proiecția F-Sides de la ArtHub, tânăra româno-palestiniană a vorbit despre ce simte când se află la cursuri la facultate și citește mesaje de pe grupuri de români blocați în Fâșia Gaza care așteaptă să fie evacuați. Mesaje care sună așa: „Blocul de 3 etaje de lângă noi a fost bombardat. 50 de oameni au murit dintr-o dată. Au căzut geamurile pe copiii mei, eu nu mai sper că vom fi evacuați. Noi vom muri, nu mai există speranță.”
„Singurul lucru prin care putem să ajutăm este să afle lumea ce e acolo”, spune tânăra. „Ei nu sunt numere, sunt oameni la fel ca noi. Prietena mea cea mai bună e acolo, acum o lună a terminat facultatea de asistenți medicali. Are multe vise, la fel ca noi.”
Oamenii o ascultă și dau din cap. Nimeni nu contrazice, nimeni nu monopolizează discuția.
Seara de proiecție a început cu Your Father Was Born A 100 Years Old, And So Was The Nakba de Razan AlSalah. În scurtmetrajul realizat cu Google Maps, o voce te poartă via Google Street View pe străzile din Haifa, un oraș aflat în Israel. Disperarea vocii care spune un discurs imaginar al bunicii regizoarei, refugiată palestiniană în Liban care nu s-a putut întoarce niciodată în orașul ei natal, crește pe măsură ce caută urme ale vieții ei, acum complet înlocuite de noi clădiri. Google Street View a fost ales pentru că este singurul mod în care străzile acestui oraș mai poate fi vizitat de unii dintre foștii lui cetățeni.
Demonstrațiile de solidaritate de ambele părți sunt un răspuns la evenimentele din 7 octombrie și războiul care le-a urmat. Ce s-a întâmplat atunci este că Hamas, organizația teroristă care controlează Fâșia Gaza din 2007, a atacat mai multe comunități din Israel, răpind și ucigând civili, femei și copii. Peste 1.400 de persoane și-au pierdut viața atunci, dintre care și 240 au fost răpiți, dintre aceștia o parte au fost trimiși înapoi, o parte continuă să se afle în captivitate.
Ca răspuns Israel a bombardat Fâșia Gaza, a oprit transportul de alimente în regiune, Internetul sau alimentarea cu apă. În foarte scurt timp numărul de victime civile palestine a crescut, ajungând – la momentul în care este redactat acest articol la peste 10.00o de persoane, dintre care peste 4.300 sunt copii. Alți peste 1.300 de copii sunt dispăruți, dar bănuiți morți.
Organizatoarele de la F-Sides nu au vrut să proiecteze filme care să ilustreze direct războiul și nici filme care să atingă subiecte controversate în interiorul comunității palestiniene. Toate scurtmetrajele proiectate privesc razant în interiorul acestei lumi și au fost realizate de regizoare palestiniene. O parte din ele sunt disponibile pe platformele Another Screen sau Palestine Film Platform.
Alt titlu din selecție a fost The Silent Protest: Jerusalem 1929 de Mahasen Nasser-Eldin, care prezintă povestea unui protest al femeilor față de ocupația engleză de la începutul secolului trecut. La 26 octombrie 1929, aproximativ 300 de femei din toată Palestina au început să meargă spre Ierusalim, unde au ținut o demonstrație sub forma unui convoi de mașini. A Sketch of Manners de Jumana Manna și Norman Klein îl prezintă pe Alfred Roch, un membru a Ligii Naționale Palestiniene, care organizează în 1942 ceea ce se va dovedi ultimul bal mascat în Palestina.
The way to Palestine de Layaly Bader este o animație emoționantă care o urmărește pe Layla, o fetiță de 7 ani, refugiată palestiniană care își imaginează un acasă pe care nu l-a văzut vreodată.
Nation Estate de Larissa Sansour, a fost un scurtmetraj SF care își imaginează o soluție la conflict și anume plasarea tuturor palestinienilor într-un zgârie-nor.
În 2014, Israel a invadat Gaza după 10 zile de bombardamente aeriene în care nu au reușit să oprească Hamas din a ataca orașe israeliene cu rachete. Conflictul a durat 50 de zile și s-a încheiat într-un armistițiu. 2.251 de palestinieni, dintre care 1.462 civili au murit. 67 de soldați israelieni și 6 civili și-au pierdut și ei viața.
Conflictul din 2014, la fel ca și cel de acum început în 7 octombrie sunt parte a unei situații tensionate mai vechi. Din 2007 Gaza este controlată de Hamas, o grupare clasificată ca teroristă, care a atacat de mai multe ori statul Israel. De cealaltă parte, situația palestinienilor rămași în teritoriile ocupate de Israel a atras critici internaționale, statul fiind acuzat că a instaurat un regim apartheid.
Electrical Gaza, regizat de Rosalind Nashashibi, arată scene cotidiene din Gaza: copiii se joacă pe alei, caii îmbăiați în Mediterană, bărbații care pregătesc falafel și cântă împreună. Scenele sunt filmate cu foarte puțin timp înainte de atacul din 2014, când în 50 de zile de ostilități 2.251 de palestinieni au fost uciși, 1.462 fiind considerați civili. 551 erau copii și 299 femei.
Ultimul film, Moonscape de Mona Benyamin, urmărește o altă încercare de călătorie, de data asta către Lună. Regizoarea încearcă să obțină un pașaport de la Ambasada Lunară, o organizație americană reală care vinde teren pe Lună. Filmul arată cu umor absurdul unei situații în care pentru un palestinian poate fi mai ușor să obțină teren pe Lună decât în țara lui. În același timp, critică și ambițiile noastre colonialiste mai generale, nu doar pe legate de Orientul Mijlociu.
„Mi-a plăcut în special scurtmetrajul acela filmat înainte de 2014, că am putut să văd efectiv oameni care doar își duc viața acolo”, îmi spune un tânăr după proiecții. „Am auzit de 100 de ori că e o pușcărie acolo, și da, așa e, dar mi-a plăcut așa să văd cum își duc oamenii viața și cum, când nu sunt bombardamente constante, sunt doar oameni.”
Tânărul a venit la proiecție pentru că în România vede rar cultură făcută de palestinieni. Urmărea deja obsesiv știrile despre război și voia să vadă ceva mai uman. „Să învăț lucruri pe care să le folosesc apoi când discut cu oameni care nu înțeleg situația, cu ai mei, cu alte rude. Să pot să spun nu e chiar așa, nu sunt toți teroriști.” Spune că n-a încercat încă să aibă o discuție cu părinții despre cum nu toți din Fâșia Gaza sunt teroriști. Sora lui a făcut-o și n-a ieșit bine, dar după seara de film e convinsă să mai facă o încercare.
Andu, un tânăr de 20 de ani, spune că a venit aici ca să susțină niște principii care ar trebui să fie respectate peste tot. „Dreptul la autodeterminare, ceva ce lipsește nu numai palestinienilor, dar multiplelor persoane de pe planetă.” Alături de el se află Farah, o tânără de 20 de ani din Yemen, care spune că este responsabilitatea ei să se informeze despre conflict, din toate sursele. Ce simte dincolo de toate informațiile pe care le primește este durere. „Și eu am fost în război și știu cum acesta îți răpește siguranța. Ce simt zilele astea sunt lacrimi înghețate în inima mea. Nu știu cum altfel s-o spun. Dar mereu este credință și speranță în noi. Ar trebui să apreciem viața și să avem mereu speranță, orice s-ar întâmpla.”
La discuția de după proiecție, o femeie din sală vorbește despre cum a fost experiența ei ca doctor sub bombardamente. Etelka Anebtawi povestește că l-a cunoscut pe soțul ei, etnic palestinian, la Târgu Mureș, unde erau amândoi studenți la medicină. După ce au terminat facultatea, au lucrat cu Crucea Roșie Palestiniană. „Am fost sub bombardamente, avioanele zburau deasupra noastră. Eram de gardă și bombele zburau peste noi, schijele treceau prin camera de gardă și nici nu-mi dădeam seama că viața mea este pusă în pericol, pentru că eu mă gândeam ce pot să fac să ajut în continuare.”
Cei doi s-au întors în România, unde și-au continuat viața. Soțul ei este imam la Târgu Mureș și au acum doi copii mari. A venit la București special pentru proiecția de film, fiindcă voia să-și facă vocea auzită. Nu e vorba doar de conflictul de acum, spune ea, ci de un război vechi, cu multe ramificații, care a separat multe familii, ca cea a soțului ei. „El este aici, o altă rudă a lui în Suedia, un alt frate este în Liban, surorile sunt în Iordania, în Arabia Saudită, în Qatar.”
Printre alte lucruri pe care le povestește și care generează o discuție în sală este dreptul palestinienilor la mobilitate: unde au și nu au voie să meargă, ce au și ce nu au voie să facă, ce pot și ce nu pot spune.
„Noi avem libertatea să comentăm subiecte legate de conflict doar cu familia, atâta tot”, îmi povestește Maria, o tânără palestiniană care a ajutat la organizarea proiecției.
Maria este un pseudonim, pentru că tânăra a ales să-și protejeze identitatea. Crede că ar putea avea probleme la locul de muncă și știe că ar putea avea probleme la întoarcerea acasă. „Cu cât ești mai vocal în Europa, cu atât întoarcerea chiar și ca vizitator este mai dificilă. Și vorbim despre întoarcerea fizică - zborul, aeroportul, circulatul -, dar și despre prezența acolo.”
De aceea, spune ea, și regizoarele care au realizat scurtmetrajele prezentate de F-Sides au refuzat invitația de a vorbi la această proiecție. De teamă că își vor distruge cariera și că se vor confrunta cu alte probleme.
De la atacurile Hamas din 7 octombrie, în Israel mai mulți cetățeni palestinieni care și-au exprimat părerile despre conflict pe social media au fost dați afară de la locul de muncă sau de la facultate, unii fiind chiar arestați. Și în România, după primul protest de solidaritate cu Palestina mai mulți participanți, mai mulți etnici români sau arabi au fost sunați de poliție pentru verificări.
„Pentru mine,” spune Maria, „evenimentul ăsta e despre a onora o identitate care în timp a ajuns să fie în postura de victimă mult prea mult. Cred că, dacă aș vrea ca participanții din seara asta să rămână cu ceva, ar fi ideea că identitatea palestiniană este atât de puternică, încât chiar și după atâția ani de conflict și opresiune, ea nu poate fi făcută să dispară.”
„Eu am 33 de ani aici în țara asta și am crescut cu ideea că trebuie să fie pace”, spune după proiecție Nabil Abu Rjala, etnic palestinian. „Pentru că, dacă unui copil îi e bine, nu înseamnă că altuia trebuie să-i fie rău.”
E unul dintre puținii vorbitori invitați de organizatoare care au acceptat să vorbească public. Povestește despre atacurile asupra spitalelor și ambulanțelor, despre ajutorul umanitar care nu este lăsat să intre în Fâșia Gaza, despre cum, disperați, oamenii au intrat într-un depozit de alimente al ONU.
„La proiecție am văzut o pisică. Se plimba pe aici și m-am bucurat, știind că în Gaza nu găsești pisici. Sunt moarte, cum sunt morți oamenii. Pomii s-au dus. Clădirile s-au dus. Absolut tot s-a dus.”
Bărbatul povestește despre cum copiii lui, născuți în România, nu vor să viziteze Gaza, pentru că nu vor să fie umiliți la punctele de frontieră. Despre cum nu vrea decât să fie pace. „Nimeni nu vrea război. Poporul din Israel suferă, noi suferim, sunt mulți care vor pace.”
După ce filmele se sfârșesc și ecourile discuțiilor plutesc în aer, rămâne o întrebare care se tot repetă: „Noi cum putem să ajutăm?”. Răspunsurile sunt puține. Să te organizezi în grupuri mici, să fii alături de comunitate și să rămâi informat, spun cei din sală.
„Nu mai cred în evenimente culturale,” spune o femeie venită la proiecție. „Aș vrea mai multă acțiune. Mai mult activism, mai multe proteste, poate mai multe mesaje. Guvernele nu ne reprezintă.”
Și așa este, recunoaște Alexandra Lulache, organizatoarea de la F-Sides. Serile de filme nu schimbă politicile externe. Dar nici nu crede că acesta e rolul lor.
„Cultura e despre comunicare și despre a înțelege mai rafinat, mai adânc, mai nuanțat, mai atent”, spune ea. Da, știrile îți dau informații, dar mai ales în contextul mediatic de azi, în care neîncrederea în presă e la putere, cultura poate construi alte punți de înțelegere. „Poate n-ai dat de un articol despre ce înseamnă actele de identitate pentru palestinieni, de exemplu, dar vezi un film în care simți frustrarea unei persoane care nu poate să călătorească.” Apoi, spune Alexandra, dacă ești și la o astfel de proiecție, poți întreba în sală despre asta, poți vorbi cu alții oamenii și să aprofundezi și mai mult subiectul. „Ai căpătat o înțelegere care ține și de fact, dar și de experiența emoțională și de empatie. Un 3 în 1.”
Epilog de protest
Pe 2 noiembrie, într-o zi ploioasă de sâmbătă, aproximativ 1.000 de oameni au ieșit în marș de la Universitate la Parcul Izvor. Au fost palestinieni, arabi și români, care au strigat „Salvați copiiii din Gaza! Salvați copiiii din Gaza!", „Free Palestine!”, „Opriți genocidul!” „Opriți războiul!” sau „Netanyahu, terorist!”. S-a pus muzică palestiniană angajată politic și s-a cerut pace.
„Noi aici am ieșit să arătăm ce se întâmplă acolo”, îmi spune un tânăr de 27 de ani. E etnic palestinian, vine din Iordania și locuiește în România de opt ani. Acum îi e greu pentru să fie aici și să vadă video-uri cu ce se întâmplă în Fâșia Gaza.
„Nu e Hamas care moare acolo. Mor copii, femei. Copii de zero ani. Israelul are dreptul să-și protejeze statul, dar să-l protejeze de Hamas, nu de populația normală,” spune el. „Cei ce au murit din partea Israelului sunt tot oameni, noi nu zicem că trebuie să ucidem toți evreii. Dar dacă Hamas a atacat acolo, tu trebuie să omori mii de persoane civile?”
Pentru el, solidaritatea înseamnă să vorbească despre ce se întâmplă acolo și să protesteze pentru a arăta că nu e de acord.
Pentru Alexandra, o altă protestatară, solidaritatea se traduce în a le transmite civililor de acolo că sunt oameni de partea lor. „Vreau să vadă că ei nu sunt singuri și probabil ca mine sunt mulți care, dacă am avea putere de a face ceva pentru ei, am face-o. Nu e vorba de religie aici, e vorba de umanitate și corectitudine.”
„Mă sperie pentru că îmi dau seama că civilii sunt în pericol în orice țară, dacă nu au suficient sprijin politic, dacă nu intră pe o agendă politică și nu fac interesul unor lideri și a unor guverne,” spune Laura, o protestatară de 33 de ani. „De asta și ies acum în stradă. Îmi dau seama că într-un fel, doar noi oamenii dacă am fi foarte mulți și ne-am aduna am reuși să mai destabilizăm această disproporție.”
O altă protestatară, care se prezintă Alexandra, vorbește despre rolul cathartic al acestor manifestații „Pe mine nu mă afectează direct ce se întâmplă acolo”, spune ea . „Dar ca persoană care se simte interconectată cu alții oameni, pot să empatizez și e important să le arătăm celor de acolo că nu au fost abandonați. Și pentru noi, un protest ajută ca toată furia care s-a adunat să fie exprimată într-un mod sănătos.”
Deși au fost organizate de persoane diferite, în jurul unui conflict tragic ce atinge multe sensibilități și complexități, și protestul și seara de film au dat unor oameni care nu se cunoșteau o ocazia să se apropie unul de altul în fața suferinței. Să găsească puterere în a fi alături unul de altul. Fie că au făcut-o prin cultură, fie prin protest, au încercat să găsească o formă de solidaritate.
Pe 8 decembrie F-Sides va organiza o altă proiecție de film palestinian, de data asta un lung metraj. Mai multe informații vor apărea pe conturile de social media F-Sides.
