Nu trebuie să fii bucureștean ca să știi problemele cu care se confruntă orașul, fie el cât o fi de capitală condusă de un primar nou. Bucureștiul e aglomerat, murdar, neprietenos cu pietonii, rămâne periodic fără apă caldă și agent termic - simplu spus, nu e chiar o capitală europeană de top. (Deși, cel puțin înainte de pandemie, avea șanse să devină una dintre cele mai bogate capitale de pe continent.) Și, cu toate astea, unii dintre noi încă îl iubesc. Iar, dintre aceia, câțiva chiar își suflecă mânecile, își scot carnetele, creioanele ori laptopurile, sau își pun la muncă bidinelele și uneltele de grădinărit. Despre oameni de acest gen și locuri dintr-astea, iubite activ de bucureșteni, e vorba mai jos.
Am adunat aici cinci proiecte din recolta proaspătă de inițiative - culturale, cetățenești, ecologice sau de cercetare - care activează zone ale orașului. Sunt cinci mici mișcări locale, de cartier, care înfig stegulețe în zone mai puțin „prestigioase” din București. În cele ce urmează lăsăm în urmă centrul, cu-ale sale pietonale preferențiale și muzici clasice de la balcon, și ne îndreptăm, cu troleul sau metroul, spre locuitori ai orașului care-și animă fiecare felia de București. Din Berceni în Drumul Taberei, din Grivița în Militari, aceștia sunt activiștii, ecologiștii, artiștii și cercetătorii care, într-un 2021 pandemic, au făcut orașul un pic mai bun - pe bucăți.
pARcelări 3.0: realitatea (augmentată a) Bucureștiului
Înainte să existe cartiere, Bucureștiul a fost alcătuit din parcelări - iar Răzvan Voinea, doctor în istoria arhitecturii, știe mai bine decât oricine să-ți explice ce e o parcelare și de ce contează pentru tine, locuitor al Capitalei în 2022. Pe scurt: „Parcelarea reprezintă un fel de mini-cartier al orașului. În București, de la 1890 până la 1948, autoritățile și investitorii au edificat peste 100 de astfel de parcelări.” În epocă, pe când orașul se extindea în mare viteză, arhitecții și urbaniștii au recurs la soluția construirii de numeroase locuințe noi, în case-tip, după planuri similare, cu tot ce-i trebuia orășeanului - școli, grădinițe, parcuri, utilități, mobilier urban. Practic, parcelarea e strămoașa cartierului. Cea mai cunoscută din oraș, spune Voinea, e Vatra Luminoasă - și dacă te-ai plimbat vreodată prin zona liniștită, cu viluțe (aproape) identice, de lângă Parcul Național, știi deja cum arată o parcelare.
Voinea și-a dedicat ultimii zece ani din viață subiectului: a publicat două cărți despre parcelări, a scris un documentar în 10 episoade pe aceeași temă, iar acum a ajuns la next level: o aplicație de mobil, pe care o dezvoltă alături de regizorul Dan Radu Mihai. Momentan poți să te plimbi în realitatea augmentată (AR) a parcelării Steaua din cartierul Grivița - aplicația pARcelări 3.0 e disponibilă și în Google Play și în App Store.
Dan Radu Mihai spune că au recurs la soluția asta mobilă și digitală pentru că, deși „nu este mai utilă decât o carte sau un tur ghidat”, seamănă îndeajuns de mult cu jocurile pe smartphone încât să aibă șanse mai mari de a ajunge la publicul tânăr și foarte tânăr. Practic, explică acesta, aplicația aplică principiul de gamification („adăugarea unor experiențe specifice jocurilor”) rezultatelor unei cercetării științifice. Rezultă un quest ca-n jocuri, doar că în timp real, pe străzile adevărate ale unui cartier bucureștean. „Jucătorul” trebuie să descopere șapte obiecte din cartier în timpul plimbării sale. De exemplu, placa memorială instalată în 1953, în memoria victimelor grevelor din 1933 de la Grivița Roșie. „Istoria acestei plăci a fost una destul de zbuciumată în ultimii ani: a fost zidită după ‘90, apoi descoperită, apoi vandalizată, apoi restaurată într-o formă care mesajul poate fi descifrat.” În aplicație poți să alegi dacă vandalizezi sau nu placa, iar dacă o acoperi în realitatea augmentată cu graffiti, așa o să arate și obiectul pe care-l colecționezi virtual în propriul telefon.
Pe termen lung, realizatorii își propun să mapeze în AR toate parcelările studiate de Voinea până acum. Au început, însă, cu zona Grivița pentru că, în opinia istoricului, aceasta „are o însemnătate aparte în oraș, are o istorie intrinsec legată de CFR, iar istoriile personale ale locuitorilor îmbină atât referințe urbane, cât și profesionale”. Parcelarea Steaua e inima cartierului - formată din cca. 600 de case, biserică (Sf. Gheorghe), maternitate (actualul Spital de Arși), creșă, cămin de copii, școală generală și liceu, toate proiectate între 1913 și 1926. Acestora li s-au adăugat în timp Parcul Copilului, cu terenuri de rugby (1947), și, mai recent, magistrala 4 de metrou. „Este un cartier aproape perfect”, spune Răzvan Voinea.
Pe termen scurt și mediu, echipa pARcelări 3.0 își propune să organizeze astfel de plimbări augmentate virtual prin Vatra Luminoasă, Fabrica de Chibrituri, Viilor, Floreasca și Ferentari. Până atunci, vor să popularizeze aplicația prin cărți poștale distribuite locuitorilor din zonă și s-o ducă în școlile și liceele din zonă în cadrul „Săptămânii altfel”.
Până atunci mai e nevoie de finanțări, însă regizorul și istoricul nu se tem de muncă multă. Răzvan Voinea studiază parcelările încă din 2012 și încă mai găsește „(chiar și acum) documente noi despre parcelări”. De la locuitori, dar și în Arhivele Naționale, Arhivele Primăriei Municipiului București, Open Society Archives (o colecție impresionantă de documente din arhivele Europa Liberă, aflate la Budapesta), Muzeul CFR. „Sunt toate bucăți de puzzle pe care le asamblezi fără să ai de la început imaginea pe care să o urmărești. La fiecare vizită în parcelare descoperim lucruri noi.”
Grivița Verde: jos gardurile, sus poezia
Anul trecut, membrii Grupului de Inițiativă Civică Eu trăiesc într-un Chibrit și cei ai Asociației Ephemair au pictat două murale, unul la parterul unui bloc din Piața Chibrit și altul pe Calea Griviței. Mai târziu, pe pereții acestor ganguri au pictat și versuri, iar pe pereții altor clădiri din cartier au împrăștiat plăcuțe cu poezii. Nu în ultimul rând, au reamenajat și un scuar verde pe Cale Griviței, nr. 397, toate inițiativele fiind discutate și agreate împreună cu locuitorii zonei Chibrit-Grivița. Organizatorii proiectului Grivița Verde stau tot acolo, așa că ideea le-a venit în mod natural, pentru că le pasă de viața cartierului lor. Ordinul Arhitecților din România i-a sprijinit financiar.
Primul lucru pe care l-au făcut când au reamenajat scuarul verde a fost să scoată gardul metalic care îl îngrădea, mulți dintre vecinii din zonă considerând că încurajează depozitarea gunoaielor. „Deși pare un gest minor, demontarea gardului e un pas important în crearea unui spațiu public de calitate, funcțional și accesibil. Și poate în același timp este și un semnal pentru autorități că îngrădirea excesivă o oricărui petec de verde nu face decât să fragmenteze spațiul public, și așa ocupat de mașini și diverse alte structuri și obiecte”, spune arhitectul Cristi Borcan, coordonatorul proiectului Grivița Verde.
Peisagista Corina Trancă a coordonat reamenajarea scuarului verde după o serie de discuții cu vecinii, ateliere de co-design și analize de umbră, vânt, gunoaie, bălți sau fluxuri. În locului peticului verde îngrădit de un gard urât se află acum o bancă-jardinieră și multe plante și este în sfârșit folosit de oameni.
Unul dintre pereții pictați din cele două ganguri aparține secției de poliție locale, așa că organizatorii au colaborat direct cu polițiștii. „Și au fost la fel ca și locuitorii din zonă, foarte săritori și amabili”, spune Suzana Dan. Pentru că timpul de lucru s-a extins și după terminarea luminei zilei, au avut nevoie de surse de iluminare externe. „A fost cam ca în filme când unul dintre polițiști a tras mașina în fața gangului și a aprins farurile ca să putem continua lucrul și apoi în scurt timp au apărut doi oameni din zonă care au adus un proiector cu un prelungitor suficient de lung pe care tot cu amabilitatea polițiștilor l-am băgat într-o priză din secție”, adaugă artista Suzana Dan, altă membră a proiectului.
Ce a impresionat-o însă cel mai mult e întâlnirea cu doamna Popa pe care a cunoscut-o în timp ce pictau celălalt mural. Într-una din zile doamna Popa i-a vizitat de multe ori, de fiecare dată cu ceva bun în mână și îi mulțumește pentru gestul lor „de a ne oferi ceva de mâncare ca un fel de fair trade în schimbul culorilor de pe pereți”. Dar ce a dat-o gata la doamna Popa a fost faptul că le-a recitat „minunat” din poemele lui Omar Khayyam. „Eram în cartierul Grivița, pictam un gang pe care îl spălasem de fecale și urină, pictam versuri pe pereți și ascultam un mic recital de poezie. Viața chiar e frumoasă câteodată”.
Inițiatorii proiectului au făcut un apel pe Facebook și au dat de veste din om în om că locuitorii din cartierul Chibrit-Grivița pot adopta o poezie pe casa sau blocul lor. La apelul lor au răspuns oameni din Drumul Taberei până-n Chitila, ba chiar și din alte orașe. „Le explicam că-i vizat doar cartierul Grivița și unii negociau – că stau pe Calea Griviței, dar în centru. Altfel, m-a bucurat, că de-ar fi după mine aș umple de poezie orașul”, spune poetul Mugur Grosu, și el organizator al proiectului.
Oameni de toate vârstele și profesiile au cerut poezii pe clădirile lor: un agent anti-doping, un arhitect sau un pensionar. Fiecare studia îndelung poeziile dintre care urmau să aleagă, care acopereau un secol și jumătate, de la Iulia Hașdeu (1869 - 1888) la Adrian Diniș (1986 – 2018), spune Mugur Grosu. „Îmi amintesc de o venerabilă doamnă care citea și ofta, citea și ofta, dar nu dorea să-și pună pe casă o poezie tristă, și-n cele din urmă a ales una de Mihai Ursachi, pentru că-i amintea de o casă cu nuci și castani pe care-o avusese la țară”.
Organizatorii vor marca toate aceste locurile pe Google Maps, „pentru amatorii de tururi lirice, la pas sau cu bicicleta”.
Livada Comunitară Urbană: fiecare copac contează
Când ai în grijă o livadă, nici iarna nu ai timp de odihnă. Cu câteva zile înainte de Crăciun, coordonatorii Livezii Comunitare Urbane amenajate în acest an în spatele Casei Memoriale „Tudor Arghezi” de la Mărțisor au pus pe pagina de Facebook a comunității un nou bilanț al unei zile pline de muncă: între altele, voluntarii au pietruit drumul spre lăzile de compost cu pietre găsite prin livadă, au donat lemnele mari provenite din tăieri de regenerare unei familii nevoiașe, au dus crengile la stația Ghencea și au primit tocătură pentru compost, au avut activități educaționale cu cei mici despre viața și opera lui Tudor Arghezi; cu puțin noroc, scriau ei, urmau să facă și primul tratament natural al pomilor, cu piatră vânătă, până la finalul anului.
Livada Comunitară Urbană a apărut ca un proiect al grupului de inițiativă Acțiunea Comunitară Tineretului, susținut prin programul Inclusiv în Cartier, inițiat de Fundația Comunitară București (FCB). În primăvară, când FCB a început să caute idei de proiecte în cartiere și comunități locale ce urmau să primească finanțări, cei din Tineretului au făcut un mic concurs de idei pe Facebook. Gabriela Iordan a propus din start să amenajeze o grădină de legume în care să facă și compostare, iar comunitatea a votat pentru. Au început să caute un spațiu pentru o grădină, iar Gabriela s-a gândit la curtea Casei „Tudor Arghezi”, un spațiu verde foarte mare, aproape de centrul Bucureștiului.
A scris un mesaj simplu pe pagina lor de Facebook și a primit răspunsul în câteva secunde: „hai să vedem ce putem face”. Era de la un reprezentant al Muzeului Național al Literaturii Române (MNLR), instituția care are în grijă casa și care ține la rândul ei de Primăria Municipiului București. A mai spus că spațiul nu are acum vreo destinație anume și, dacă vor, pot să-l folosească. Numai că o condiție din testament era ca statul să păstreze destinația locului, așa că ideea unei grădini comunitare s-a transformat în cea a unei livezi comunitare.
„Obiectivul nostru principal e să atragem comunitatea să apere spațiile verzi”, spune Gabriela Iordan, care a devenit coordonatoarea proiectului. „Ideea e că fiecare copac contează și dacă știm să-l îngrijim cu specialiști — pe care din păcate instituțiile publice nu au reușit să îi atragă —, putem salva arborii și le putem prelungi viața”, spune ea. „Ne-am gândit ca oamenii să poată adopta câte un copăcel și să îl marcheze cât mai natural, cu sfoară sau cu lemn. Teoretic ai putea să iei orice copac de pe stradă să-l îngrijești, dar aici sunt specialiști, îți spun ce are copacul tău și cum poți să îl tratezi. Și îți va da și fructe.”
Un al doilea obiectiv e ca locuitorii să învețe să-și gospodărească resursele într-un mod cât mai echitabil și responsabil. Atunci când se fac toaletări, de exemplu, lemnul rezultat e folosit în interiorul livezii. În loc ca resturile vegetale să ajungă la groapa de gunoi, se transformă în compost.” Gabriela și-a dat seama că, la fel ca ea, sunt o grămadă de oameni care încep să-și pună semne de întrebare în legătură cu ce, cât și unde aruncă după ce mănâncă. În plus, compostarea duce la crearea unor obiceiuri, a unei legături cu spațiul: cam o dată la două săptămâni trebuie să vii, pentru că altfel încep să se degradeze foarte tare resturile vegetale.
S-au conturat astfel două grupuri: unul care se ocupă de compostare, iar celălalt – de îngrijirea copacilor. În total, vreo 30 de oameni, cu suprapuneri între cele două grupuri.
Livada devine un cadru de interacțiune. „E ca o clacă”, explică Gabriela: „ne strângem ca la țară și vorbim despre problemele comunității, despre niște lucruri care ne dor”. În loc să fugă cât mai departe de oraș la sfârșit de săptămână, părinți și copii vin la livadă ca să învețe cum pot avea grijă mai bine de bucata lor de oraș și cum pot lupta pentru ea; și nu e puțin lucru.
Cartierul Militari - Trecutul industrial: recuperarea unui altfel de patrimoniu
În marginea vestică a Bucureștiului, peste amprente fantomă ale fostelor fabrici (APACA, Cesarom, URBIS și câte altele), veghează acum ochii multicolori și prea luminoși ai mallurilor, clădirilor de birouri și, mai ales, ai noilor ansambluri rezidențiale înghesuite și de o calitate îndoielnică. Printre ele, doar câteva hale, majoritatea în paragină, și blocurile „socialiste” amintesc de istoria cartierului. E unul dintre cele mai aglomerate ale capitalei, dar și unul dintre cele mai sărace în evenimente culturale - singurul spațiu cultural e Teatrul Masca. Ca să remedieze situația, dar și să redea prezentului trecutul zonei Militari, echipa asociației Politeia a derulat toamna trecută un proiect de cercetare de teren și arhivă, unite de perspectiva arhitecturală și urbanistică. Au căutat amintirile industriei din cartier.
Pentru cercetare au vorbit cu 25 de foști angajați ai cinci fabrici, locuitori ai cartierului din perioada sa industrială, membri ai grupurilor de Facebook dedicate cartierului și păstrători de fotografii cu istoria zonei. Au descoperit un profund atașament al oamenilor față de fabricile lor, spune Elena Trifan, antropologă și coordonatoarea proiectului. Nu doar nostalgie romanțată, ci și amintiri despre condiții grele de muncă și accidente - dar toate pe fondul mândriei de a fi contribuit la construcția orașelor ridicate în socialism sau la exporturile României din perioada respectivă. „Și-au amintit despre vremuri mai liniștite, în care nu exista teama zilei de mâine, când salariile le ajungeau să aibă o viață confortabilă, dar și că nu găseau chiar atât de multe produse”, spune Trifan.
Militari, inițial o zonă rurală, urbanizată tocmai pentru a adăposti industrie (precum și personal militar, de unde și numele cartierului), nu ar fi existat fără fabricile sale. „Urbaniștii vremii au încercat să facă Militariul un spațiu pentru oameni. Este clar pentru toată lumea că, spre deosebire de alte cartiere, aici, acest aspect nu a fost atât de important, fiind gândit cu mai puține spații verzi decat alte cartiere.” Dar au existat creșe, grădinițe, școli, cantine, cluburi de socializare - iar multe dintre ele s-au pierdut în cei 30 de ani de la Revoluție. Următoarea etapă a proiectului, care s-a concretizat printr-o expoziție cu imagini din zonă și o broșură tipărită (disponibilă și online aici), se va uita la aceste transformări ale spațiilor conexe industriei. Deloc întâmplător, expoziția de la finalul primei etape a avut loc într-un hypermarket de la Lujerului, aflat pe locul unei foste fabrici.
„După revoluție începuse cu privatizarea și după am mai lucrat vreo 5 ani. Apoi, ușor, n-a mai venit exportul, n-au mai venit oamenii să lucreze. S-au dus la secții în comunele limitrofe de București. Acum s-au făcut firme, policinici, magazine de haine. În rest, nu se mai lucrează nimic. În loc sunt birouri, covrigării, pizzerii.” (dintr-un interviu cu o fostă angajată APACA)
S-ar putea spune că istoria dezindustrializării din Militari era inevitabilă - doar s-a petrecut pe tot cuprinsul României. Pentru foștii muncitori intervievați în proiect lucrurile nu-s chiar atât de simple. După Revoluție fabrica „trebuia să fie a muncitorilor”, le-a spus cercetătorilor un fost lucrător la Cesarom. „Probabil că fostele muncitoare și foștii muncitori ar fi preferat ca fabricile să le revină lor și să se organizeze pentru a le susține, să le gestioneze și să decidă împreuna asupra viitorului lor.” A și existat o astfel de tentativă în anii ‘90, la Turbomecanica - iar fabrica mai există și astăzi, chiar dacă nu la aceeași scară, cu o parte din angajații de dinainte de 1989, explică Trifan.
Alții le-au spus că fabricile ar fi meritat să fie transformate în spații culturale - pentru concerte, expoziții, petreceri comunitare, un muzeu al cartierului, centre comunitare etc. „Orice din sfera bunurilor publice, de care se pot bucura toți locuitorii, ar fi bine primit. (...) Dacă tot au vrut să le radă, cred că toți locuitorii ar fi fost fericiți cu un parc. Sau, în orice caz, mai bine să nu facă nimic, decât încă un mall sau un bloc”, spune coordonatoarea proiectului.
Dar, la urma urmei, de ce să ne pese de fabrici?, o întreb pe Trifan. Pentru mulți, ele nu fac parte din patrimoniul cu P mare, cel alcătuit din castele, palate și alte locuri „frumoase”. Cercetătoarea leagă memorializarea de accesul la putere. Istoria celor bogați și puternici, proprietari de castele și palate, a fost transformată de aceștia în „singura istorie pe care majoritatea alegem să o acceptăm”. Or, fie că ne place sau nu, adaugă cercetătoarea, trebuie să ne uităm și la moștenirea perioadei comuniste. Pe de-o parte, reprezintă o perioadă de intensă industrializare și urbanizare a României, iar, pe de altă parte, ea constituie viața și amintirile multor generații.
Garaj DESCHIS: utopia îmblânzită din Buclă
Un arhitect intră într-un garaj dintr-o buclă - și așa începe un proiect de cercetare și activare urbană. Nu-i banc, e povestea lui Alex Axinte, doctorand la Sheffield School of Architecture. La început de pandemie, în vremuri cu biblioteci închise, moartea cercetătorului, Axinte a început să caute prin sertare „începuturi de proiecte neterminate”. Drumurile l-au purtat către Drumul Taberei, zona Buclei.
Arhitectul nu e născut și crescut în cartier, ci la Ploiești, dar venea aici la rude în vacanțe. „Pe timeline-ul meu, Drumul Taberei anilor ’80 a rămas un punct luminos. Cu străzile lui mari, blocurile mișto, un parc ca lumea, filme la Favorit și joacă pe stradă cu unchi-miu, cartierul a rămas decorul unor timpuri când eram fericiți, dar pe atunci nu știam. În București, aici mă orientam cel mai bine în spațiu și timp. Era singurul loc din oraș pe care îl cunoscusem dinainte să fiu arhitect. Deci m-am întors.”
Axinte căuta un „spațiu-proiect” - ceva mai mult de-un birou cu masă și laptop. A apelat la conexiuni, a pus afișe prin zonă: „Caut garaj, vreau să deschid o bibliotecă. Rămăsesem cu fixul ăsta după ce se închiseseră bibliotecile.” L-a găsit, în cele din urmă, în septembrie 2020 - un fost plafar, fostă croitorie, fost-fost garaj de parter de bloc, din seria celor care între timp s-au transformat în spații comerciale sau de servicii de proximitate. 5 pe 3 metri, amenajat cu gresie și termopan - „Dar, hei, avea și WC!”
După anxietatea, dezorientarea și școala online specifice perioadei, aici a descoperit reîntoarcerea la cercetarea de teren. A descoperit în Buclă spații amenajate informal de locuitori, cu grădini, umbrare sau mobilier. A luat la rând garajele cu spații comerciale și a constatat că unele serveau și drept „spații de întâlnire și vorbă, foarte utile într-un cartier fără prea multe opțiuni de felul ăsta”. Le-a adunat pe toate într-o hartă a practicilor colective.
Ca să se integreze în comunitate și-n peisaj, chiar a amenajat o mică bibliotecă la garaj - mai întâi cu cărțile vechi ale propriilor copii, apoi din donații de la Editura Arthur. Apoi a început să facă ateliere cu copiii „abonați” ai bibliotecii: de bricolaj, despre oraș, cartier și zona Buclei.
De-acolo a mai fost doar un pas până la bricolarea unui laborator de cercetare în cartier, înființat cu doi sociologi, doi antropologi, doi arhitecți, un peisagist și un bibliotecar: Iris Șerban, Anca Niță, Ileana Szasz, Bogdan Iancu, Ioana Tudora, Alex Axinte, Diana Culescu și Ioana Irinciuc. Pe toți îi lega ceva de Drumul Taberei - copilăria, locuirea mai demult, prietenii prin zonă sau chiar vecinătatea cu garajul. Cu finanțare de la Ordinul Arhitecților, în 2021 au dezvoltat proiectul Garaj DESCHIS, care explorează memoria cartierului prin studii de caz asupra practicilor de locuire amintite mai sus. Au implicat în proiect masteranzi în antropologie (SNSPA) și boboci de la peisagistică (USAMV), au făcut ateliere în zonă toată vara, iar când Street Delivery a poposit în cartier au dus acolo activitățile, suite în Remorca de Cercetare și Activare. Totul încununat cu o serie de clipuri pe temele cercetate, pe care le poți vedea aici, plus o expoziție la garaj care adună obiecte cotidiene și de artă legate de aceleași subiecte.
Îl rog pe arhitect să-mi explice în linii mari etapele de dezvoltare ale cartierului Drumul Taberei, care par să fi pornit de la o utopie și să se fi încheiat într-o shaorma. Axinte atrage atenția asupra particularității principalei artere a zonei. Faptul că nu poți să ieși din cartier spre nicio destinație exterioară importantă „s-a tradus și în structura cartierului. Un bulevard central pornește spre vest, dar după vreo 4km trebuie să se întoarcă înapoi spre oraș, adunând în jurul său vreo 8 microraioane și formînd celebra Buclă, probabil cea mai mare fundătură din București. De la geamul unui autobuz pornit pe traseul bulevardului poți să urmărești ca într-un parc tematic evoluția locuirii colective din România: de la cvartalele realist socialiste ale anilor ’50, la microraioanele modernist-aerisite ale anilor ’60-’70, pînă la placările și îndesirile postmoderne ale anilor ’80, la fragmentarea radicală de după ’90 și până la ce eufemistic numim azi dezvoltarea urbană, adică spațializarea brutală a profitului de după 2000.”
Într-un fel, utopia planurilor inițiale e confirmată, cel puțin anecdotic, de istorie. Tot ce vezi în cartier, de la Orizont încolo, pe Buclă, e proiectat în celebra perioadă a „deschiderii” din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Arhitectul Ștefan Ghenciulescu i-a povestit lui Axinte că șeful de pe-atunci al Institutului Proiect București le-a propus unor tineri arhitecți o temă care acestora le-a părut neverosimil de amplă - un cartier nou în vestul orașului. „Așa că autorii au lucrat cu mare relaxare, aplicând ca la carte bunele principii ale orașului modernist.” Imobile mari „plutind în verdeață”, bucla pentru mașini, un parc mare în mijloc și un centru de cartier. „Au proiectat un oraș ideal.” Nu degeaba au fost aduși aici, în vizite de lucru în epocă, Fidel Castro și Gorbaciov. În scurt timp, cartierul a ajuns la mare căutare, atât printre muncitori, cât și printre membrii clasei de mijloc din perioada socialistă, care puteau cumpăra apartamente printr-un sistem de rate de la stat.
Utopia urbană nu s-a realizat până la capăt, în sensul că nu toate planurile edilitare au făcut trecerea de la proiect la realitate. Însă urmele idealului urban se mai văd și astăzi în zonă: Drumul Taberei are o densitate relativ mică a locuirii, spații verzi și pietonale generoase, dotări comunitare care urmează a fi readuse la viață (vezi Inițiativa Favorit). Și, paradoxal, tocmai acolo unde planificarea n-a fost dusă până la capăt, în locurile lăsate goale între blocuri, de pildă, au intervenit inițiativele locuitorilor. Încă de la începuturile cartierului, locuitorii au amenajat, întreținut și reparat spațiile comune - pe de-o parte din individualism (exacerbat în contextul post-socialist), pe de altă parte și ca o expresie a unor practici latente de locuire. „Astfel, macheta proiectanților a fost transformată în cartierul locuitorilor. (...) Utopia a fost îmblânzită pînă la urmă”, explică Axinte.
Atașamentul locuitorilor față de cartier e confirmat și de alți doi membri ai echipei proiectului. Sociologa Anca Niță spune că oamenii care locuiesc aici de aproape 50 de ani țin la zonă „pentru că au participat activ la transformarea cartierului”, i-au văzut trandafirii crescând în rigole și spațiile verzi transformându-se odată cu trecerea anotimpurilor. În plus, mergând pe firul istoriei cartierului, aici au fost aduși locuitori din comuna Militari, odată ce casele lor au fost demolate, precum și angajați ai Armatei. Foștii vecini din rural, respectiv colegii de muncă, au dorit să fie și vecini în noul cartier, creând astfel o puternică rețea comunitară. În Drumul Taberei, spune Niță, există și acum „o narațiune constantă și colectivă, împletită cu nostalgie, dar și cu realitatea experimentată a locuitorilor care prezintă cartierul asemenea unui comunități, iar asta cred că influențează și felul în care nou-veniții se atașează de cartier.” Antropologul Bogdan Iancu completează: „Compoziția socială [a cartierului] a fost bricolată de locuitorii înșiși, prin rețele de rudenie sau prietenie, ceea ce i-a conferit o stabilitate tectonică în fața dinamicilor care au dus la fărâmițarea altor zone[. În plus,] nefiind acoperit de suprafețe vaste sau numeroase naționalizate a reușit să scape în mare măsură de împestrițarea cu plombe imobiliare sau comerciale haotice.”
Patrimoniul există și-n afara tradiției, a istoriei canonice și a centrului, adaugă Alex Axinte - iar într-o zonă precum Drumul Taberei, expediată de anumite voci drept „cartier-dormitor” și atât, el a fost întreținut de practicile colective de locuire urbană. Ele fac un astfel de cartier un loc „ceva mai echitabil” pentru oameni, în ciuda individualismului și privatizării radicale care definesc Bucureștiul contemporan. „De ce doar călușul, doina, oina sau colinda să se califice drept patrimoniu imaterial? Și de ce nu am valoriza și alte practici care leagă viața comunităților, care contribuie la identitatea locurilor și mai mult, sînt resurse în fața provocărilor actuale? Cum este grădinăritul la bloc, considerat multă vreme ca ceva rezidual, ca o inadaptare la viața de la oraș, o moștenire din vremuri de tristă amintire? Privit cel puțin din perspectiva ecologică, această practică devine o resursă uriașă de cunoștințe, materiale și actori aflați deja în tranziție ecologică.”
Bogdan Iancu completează că, pe lângă valoarea ecologică, practicile de grădinărit și socializare din Buclă sunt „manifestarea simplă a grijii, în-grijirea unor spații care altfel ar sfârși în verdele generic al gazonului care a cotropit Bucureștiul”. Tot în patrimoniul imaterial al locuirii în zonă intră și „sumedenia de intervenții de la parterul blocurilor, de la grilajele bricolate, estetizate minimal, cu funcție defensivă și până la improvizațiile menite să adopostească sau să faciliteze traseele pisicilor și păsărilor, alcătuind o constelație coerentă, bazată pe cunoașteri și practici împărtășite.”
Anca Niță spune că Garaj DESCHIS a picat la fix în vremuri pandemice, când, după luni de izolare, oamenii au ocupat spațiile verzi, locurile publice, grădinile din fața blocurilor, și s-au bucurat că au, de bine, de rău, unde să se poată revedea. Un astfel de proiect într-un astfel de context „e și un bun prilej de a deschide un dialog între locuitori despre spațiul pe care îl împart și îl frecventează zi de zi. Colectarea de povești despre istoria cartierului și cum percep oamenii Drumul Taberei consider că te pot pune în situația de a reflecta asupra nevoilor, așteptărilor și a traiul în cartier. Drumul Taberei pare că începe să nu mai fie perceput doar ca un cartier-dormitor, ci un micro-oraș.”
Fotografie principală: Drumul Taberei în 1984, Dan Dinescu, via Garaj DESCHIS/fb
